Întrebări pentru Ileana Selejan, Wellesley College, Massachusetts

Ce eveniment/e de artă din România anului 2014 (solo/collective show, artist talk, conferinţă, workshop, festival, bienală, apariţie editorială) vi s-a/u părut interesante/decisive în a indica o şină, un stil, o zonă recentă, sau dimpotrivă, vreo zonă deja incetăţenită şi consacrată, de cercetare şi de activitate a artiştilor români? Ce vi s-a părut perdant în arta românească a anului 2014? Pe scurt, de ce?

Ce eveniment de artă internaţional v-a plăcut dintre cele pe care le-aţi văzut sau de care aţi avut cunoştinţă în 2014? Ce vi s-a părut demn de atenţie/aparte/ieşit din comun, sau (dimpotrivă) tipic şi reprezentativ, bătătorit deja în arta anului 2014 pe plan internaţional? Ce nu v-a plăcut în 2014?

Am să încep prin a vă scrie, pe scurt, despre câteva din evenimentele pe care le-am remarcat pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii, unde mă aflu în prezent. De la coada anului, să se potrivească anotimpurile mai bine … muzeul Metropolitan din New York tocmai a inaugurat o expoziţie dedicată ţinutelor de doliu din perioada Victoriană (sfârşit de secol XVIII – început de secol XIX), cu titlul Death Becomes Her: A Century of Mourning Attire. O temă macabră veţi spune, tratată cu reverenţă şi totodată cu fascinaţie de către curatorii expoziţiei. Privite dintr-o perspectivă în principal istorică, dar şi afectivă – atitudine reflectată în intervenţiile minimale asupra spaţiului expoziţiei – siluetele elegante şi obiectele personale sunt aşezate delicat pe piedestalurile joase şi în vitrinele de sticlă. În acest context, sobrietatea vestimentaţiei, neutralitatea intenţionată a unor artefacte în fond utilitare şi totodată estetice, relevă o identitate culturală care caută să exteriorizeze experienţele limită. Strategia curatorială reuşeşte astfel să scoată în evidenţă aspecte legate de o estetică mai puţin vizibilă, o “modă” şi un stil total aparte, reactivând un exotism profund care se regăseşte în căutările existenţiale ale unei culturi europene aparent caracterizată prin stricteţea raţiunii mai mult decât prin sensibilizarea simţirii.

Transcendenţa, un subiect pe care l-am regăsit şi în prea-plinul expoziţiei dedicate artistului american Mike Kelley la MoMA – P.S.1 în Queens (New York). Moartea prematură a unuia din cei mai importanţi artişti experimentali ai ultimelor decenii a creat un gol perceptibil în lumea artelor. Sigur că în acest context retrospectiva s-a transformat într-un memorial. Investigaţia absurdului care rezidă în străfundurile culturii pop americane a rămas preocuparea principală a artistului pe parcursul vieţii. Astfel că “memorialul” devine un exemplu interesant de colapsare a elementelor biografice reale cu cele fictive, inspirate de aceleaşi realităţi cotidiene. Traversând coridoarele din interiorul muzeului, am perceput poate mai clar decât altădată tonul grav al lucrărilor, alterat pe alocuri de prezenţa comicului sau a exclamaţiilor orgiastice caracteristice scatologicului Kelley-ian. Vizibil “atinşi”, spectatorii se mişcau aproape instinctiv dintr-o sală în alta, în spaţiile uzurpate ale fostei instituţii publice de învăţământ P.S.1.

Dintre evenimentele din România, am urmărit cu mare atenţie Cluj Art Weekend (12-14 septembrie), cu un program impresionant de expoziţii şi evenimente anexe. Mă refer nu atât la numărul participanţilor, cât la raza de acţiune –  observ prezenţa unui public interesat, atent, în presă dar şi prin intermediul social media. De unde mă întreb dacă totuşi prezenţa unor spaţii active sau chiar hiper-active pe scena mai mult sau mai puţin împărţită din România începe să aibă efectul mult aşteptat: publicul nu doar să privească arta contemporană ca pe o curiozitate. Ci să şi reacţioneze, interacţioneze, să întrebe, etc. Observ deci prezenţa unui public doritor, care necesită un anumit nivel de angajare şi profesionalism din partea artiştilor, curatorilor şi criticilor. Să ne obişnuim deci cu standarde ridicate în ceea ce priveşte cultura, aşa cum demonstrează Clujul. A! Şi înainte să închei, doresc să menţionez o ultimă expoziţie, de fapt o imagine, ce-i drept din 2013-14, dar care merită amintită pentru că mi-a rămas arsă pe retină din expoziţia Mircea Cantor: Q.E.D. de la MNAC. Inscripţia “Cer Variabil,” fumul negru gravat ca o pictură rupestră pe fundalul alb al tavanului schizoid al instituţiei. Nu atât textul, cât gestul, pe cât de violent, pe atât de elegant, dacă nu chiar copilăros, scrijelit acolo unde sigur “nu e voie.” Oare ce va gândi angajatul responsabil cu ştergerea lucrării, la un moment dat?

Sigur ca distanţa prezintă un impediment major, şi până la urmă orice opinie se poate oricând îmbunătăţi, indeferent de circumstanţe. Parcă Thomas Mann scria despre felul în care compoziţiile muzicale devin mai “gustoase” odată cu trecerea timpului. Aşa că aştept cu nerăbdare să revin cu erată.