The New Dictionary of Old Ideas [Noul dicționar de idei vechi] este un proiect al cărui scop este acela de a crea o rețea de artiști și lucrători culturali în Europa Centrală și de Est, pentru a recadra vocabularul pe care îl folosim atunci când descriem această regiune și specificul ei. Intenția celor doi curatori, Piotr Sikora și Lucia Kvočáková, este de a contesta conceptele și termenii pe care îi cunoaștem și îi folosim atunci când vine vorba de problemele semi-periferiilor care se află la mijloc între fostul Est și vest. Necesitatea de a lucra la noul dicționar a fost determinată de schimbările constante pe care le putem observa, luând CEE ca studiu de caz mai puțin evident, în care trecutul nefericit se transformă în viitor care aduce atât speranță, cât și anxietate.

Motivul direct pentru care curatorii l-au contactat pe Boris Buden a fost conceptul său de „zori ai post-comunismului” și problematica țărilor post-sovietice care au intrat într-o nouă epocă după sfârșitul istoriei. Scrierile lui Buden – foarte populare în regiune și traduse cu promptitudine în cehă, poloneză, română și bulgară – au fost o sursă de inspirație pentru termeni cheie ai proiectului, cum ar fi suferința de a prinde din urmă, imaturitatea țărilor post-sovietice sau retro-utopie.

La câțiva ani după prima publicare a celei mai cunoscute cărți ale sale, Zona des Übergangs: Vom Ende des Postkommunismus [Zonă de trecere: despre sfârșitul postcomunismului], a fost interesant să verificăm modul în care unele dintre conceptele sale răspund crizei financiare de acum un deceniu, cât și la creșterea populismului care face ca țările din regiune să fie protagonistele unui viitor nedorit. Acest interviu, realizat de Cristina Bogdan, participantă în cadrul proiectului, și Piotr Sikora, a avut loc cu o zi înainte de simpozionul care a încununat evenimentul pentru primul capitol al proiectului. Simpozionul pentru următoarea etapă va avea loc pe 7 iunie în timpul Bienalei din Varșovia.

Cristina Bogdan: Am dori să începem direct cu intervenția dvs. din cadrul simpozionului „The New Dictionary of Old Ideas” de mâine, pentru că o mare parte a dicționarului se bazează pe concepte din cartea dvs., Zone des Übergangs: Vom Ende des Postkommunismus [Zonă de trecere: despre sfârșitul postcomunismului].

Boris Buden: De fapt, aș vrea să vorbesc mai mult despre subtitlul cărții decât despre titlu. Acesta era Zona de trecere, dar subtitlul era Despre sfârșitul postcomunismului. Cred că acest sfârșit are loc chiar acum, și cred că e important să fim conștienți de acest sfârșit și să înțelegem ce s-a întâmplat.

Ce vreau să spun este că acum avem nevoie de un diagnostic sincer: așa-zisa tranziție post-comunistă către democrație a eșuat. Când spun că a eșuat, mă refer la faptul că însăși teleologia istorică a acestui proces, democrația drept armonie între democrația liberală și capitalismul neo-liberal, este un eșec. A venit timpul să declarăm nu doar sfârșitul post-comunismului, cât și eșecul său.

Iar eșecul nu este o declarație a unei percepții generale, la modul în care toată lumea știe că tranziția Cehiei a fost mult mai bună decât cea din Bosnia și Herțegovina; pentru mine, fosta Iugoslavie este un loc în care procesul a eșuat dinainte să înceapă. Cu toate acestea, chiar și în fosta Iugoslavie, Slovenia este un caz fericit, în timp ce nici până în prezent nu s-a găsit o soluție pentru Bosnia, nu există o soluție pentru Serbia etc.

Ce vreau să spune este că această promisiune emancipatoare, capacitatea democrației de a avansa pe toate nivelele și de a da naștere la ceva, de a îmbunătăți ceva, a fost epuizată. Lumea nu mai crede că mai e nevoie de încă zece ani de lucru până să ajungem și noi ca… britanicii sau germanii? Această așa-zisă democrație occidentală nu mai este ceva ce poate fi luat drept model, iar asta e parte din problemă.

Cristina: Credeți că eșecul din Europa de est a fost cauzat și de eșecul din vest?

Da, voi vorbi mâine despre următorul lucru. În timpul procesului de tranziție, noțiunea de democrație a fost un fel de nucleu, conectând toate celelalte sfere și aspecte ale vieții; să zicem că ai un interes personal foarte egoist, îl treci prin democrație și îl legitimezi, sau dacă ai valori culturale foarte nobile, și acestea ar deveni legitime prin democratizare.

În Europa de est a existat acest sentiment: „ei bine, acesta este abia începutul, este puțin cam dificil, dar mâine cu siguranță va fi democrație”. Problema este că, după un timp, acest cuvânt a fost secat de orice conținut, mai ales de conținut emancipator. V-ați putea întreba, unde este acea energie emancipatoare cu care oamenii din România sau de aici, din Praga, au ieșit pe străzi și au răsturnat vechile regimuri. Dar și această energie utopică a fost, de asemenea, complet epuizată.

Cristina: Și ce îi mobilizează pe oameni acum?

Întotdeauna țin cont de definiția lui Habermas, pe care o consider crucială, a așa-numitelor revoluții democratice din anii 1989-90 drept revoluții de „recuperare”. Revoluțiile care au înlăturat obstacolele – regimurile comuniste–, obstacole pentru societăți, astfel încât acestea să poată prinde din urmă evoluția istorică ratată, să ajungă la zi cu democrația, cu economia de piață etc. Menționez mâine rolul acestei butade a lui Dahrendorf despre cum societățile ar avea nevoie de 60 de ani pentru a deveni democrații liberale, economii de piață etc.

Dar, pentru mine, cea mai interesantă idee este imaginea oamenilor care trăiesc această perioadă: 60 de ani e destul de mult timp [râde]. Oamenilor care abia se născuseră sau erau copii în acel moment li s-a spus că probabil până la sfârșitul vieții lor vor trăi în democrații adecvate, ceea ce cred că este mai rău decât atunci când autoritățile spun: „acum e greu, e de lucru, dar comunismul va fi consolidat peste 60 de ani, încă o generație și vom reuși!” [râde].

Piotr Sikora: Cartea dvs. a fost publicată în 2009, cum vedeți acțiunile care au avut loc imediat după 2009, criza și protestele care s-au răspândit nu numai în Spania sau în Marea Britanie și SUA, ci și în Polonia și Republica Cehă? După părerea mea, aceste proteste ne-au oferit un alt instrument pentru a lupta pentru un altfel de vis, sistemul democratic, iar apoi am fost opriți brusc de ascensiunea extremei drepte.

Cristina: Iar în România, protestele au fost direct anti-comuniste, elitele luptau pentru piața liberă, deci totul era deja dubios. Au fost la început ceva cerințe sociale, dar acestea au fost imediat confiscate și status quo-ul a triumfat. 

Criza a venit ca un fel o confirmare. A fost văzută ca ceva ce avea loc în vest și revin acum la această imagine a estului care muncește din greu pentru a prinde din urmă vestul; întrebarea este ce se întâmpla în acești 60 de ani în vest? Democrația stă acolo și așteaptă, așa cum este, într-o formă eternă și perfectă?

De fapt, lucrurile s-au tot schimbat în vest, iar lumea a analizat aceste schimbări; voi menționa doar una din cărțile care sunt foarte precise în diagnosticul lor, Ruling the void de Peter Mair, publicată în 2013. El utilizează noțiunea de vidare a democrațiilor occidentale, vorbește despre retragerea reciprocă pe ambele părți ale spectrului politic: politica partidului s-a retras departe de oameni, de spațiul social, de societatea civilă.

Toată lumea a putut vedea în acel moment că partidele nu numai că s-au îndepărtat de mase, de popor, dar s-au apropiat între ele – a devenit extrem de greu de identificat, de exemplu în politica economică, diferența dintre social democrați și creștin-democrați. Iar exemplul paradigmatic a fost de fapt Tony Blair, care a fost numit cel mai mare succes al lui Margaret Thatcher. De fapt, el a reușit să facă forța de muncă să realizeze visurile neo-liberale pe care Thatcher le-a avut dintotdeauna, dar care au avut nevoie atât de un partid cu adevărat puternic, cât și de un lider puternic. Problema era că metoda clasică prin care oamenii diferențiau aceste partide a dispărut. Ceea ce nu înseamnă că nu mai există concurență, Mair spune că această competiție, care poate răsuna foarte tare și puternică, dar seamănă mai degrabă cu un sport, fără conținut substanțial. Deci ce s-a întâmplat?

Această golire a sistemului democratic din vest a avut loc în timp ce estul se presupune că a prins vestul din urmă. Aici prosperă așa-numitul populism. Avem sentimentul că democrația este acum reluată. Masele tweet-uiesc alături de Trump. Prin urmare, masele sunt totodată mai angrenate. Acest lucru este numit deodată populism. Dar ce a fost înainte de populism? Spațiu gol, oamenii nepreocupați și elitele. Acest spațiu gol este acum ocupat de așa-numitul populism.

Asta s-a întâmplat de fapt, și nu ne putem da seama dacă criza are loc acum în est sau vest. Astăzi, când compari situația din Europa centrală, există doar guvernul sloven care nu este de dreapta. Dacă luăm Italia, Austria, Croația, Ungaria – aici este clar un guvern de dreapta. Chiar și în Croația este un fascist clerical, care este ceva foarte specific, are o istorie îndelungată, are mult mai mult de-a face cu franchismul spaniol decât cu nazismul german clasic.

Cristina: Voiam să vă întreb dacă credeți că, dacă schimbăm puțin cadrul de referență, ar fi interesant să discutăm despre Europa de Est în relație cu alte spații geografice și mentale.

Este problematic faptul că lumea politică este împărțită în zone diferite… Dacă luăm vestul, el e doar o zonă, dar ce fel de zonă? Este un bloc identitar normativ.

Cristina: Dar vorbim, de exemplu, despre sudul global sau nordul global.

Problema este cum s-au creat aceste zone, ce însemnătate au, cine deține puterea de a-l teritorializa pe celălalt, de a defini alte spații și zone. Problema e diferența. Să ne amintim ce obișnuia Gramsci să spună, orice loc din lume e la fel, nord sau sud, vest sau est. Acestea sunt noțiunile pe care le folosim, și desigur, sunt profund determinate ideologic, dar aceste noțiuni și împărțirea pe zone a lumii reflectă relațiile de putere.

Cristina: Așa este, dar ideea mea era că generația noastră nu simte că are prea multe de învățat de la vest. Este o legătură foarte la îndemână, dar nu o privim neapărat ca pe un model. Cred că suntem mai interesați să privim spre…

Piotr: … Asia de Sud-Est, America de Sud sau Africa.

Da, în sfârșit! Chiar ieri, Doreen Mende a prezentat o parte din proiectul ei despre țările nealiniate. Dar această moștenire politică a fost eliminată sistematic, este o mare problemă când discutăm despre fosta Iugoslavie. E interesant să privești astăzi economia pierderii. Fosta Iugoslavie a făcut parte din Europa, dar era una din țările nealiniate. Doar politic, desigur, nu și cultural. Era ceva pozitiv pentru Europa. Aș zice că Europa ar fi putut avea o altă percepție de sine dacă accepta schimbarea Iugoslaviei. În cadrul acelei mișcări, moștenirea colonială era deja adresată în mod critic.

Dar astăzi trăim momentul tranziției post-comuniste, democrația vine la pachet cu noțiunea vestului. Deodată, toți spun că vestul este destinația finală. Ceea ce se traduce efectiv în a fi membru NATO… Václav Havel este exemplul perfect de cât ușor se pierde promisiunea emancipării printr-un soi de nouă înțelegere militară. Nu e vorba doar despre militarizare, ci despre cum, la acel moment, ideea de vest era pur și simplu răspunsul universal la tot ce era în lume, distrugând astfel celelalte moșteniri.

Cristina: Într-adevăr, ne confruntăm cu această lipsă de imaginație politică, pentru că această comparație unică care ne definește nu mai ține.

[râde] De fapt, imaginație este un cuvânt problematic, pentru că ceea ce își imaginează partidele de dreapta nu este ceva nou, ei numesc asta nativism. Știm că națiunile sunt niște comunități imaginate.

În anumite situații istorice, oamenii ajung în criză și cred că singura posibilitate de a-și rezolva problemele este să își imagineze ceva nou. Nu merge doar repetarea a ceea ce a fost cândva [râde] sau urmarea modelului vestic. Încotro se îndreaptă vestul acum? Ar trebui să ne luăm după britanici care se rupe de Europa, sau după Europa care pedepsește Marea Britanie, sau să ne luăm după Trump? Știm ce model vestic să urmăm?

Dar aceasta este o nouă experiență. Este ca la începutul anilor ’90. Părea că acesta era răspunsul, așadar de ce să opunem rezistență conceptului de tranziție; întreg conceptul de tranziție post-comunistă a fost profund ideologic. Nu numai că nu ne-a pregătit pentru istoria ce urma să vină, dar am și crezut că istoria se terminase, de parcă vestul era dincolo de istorie. Acum, istoria vine din vest.

Ca să-ți ofer un exemplu, noi, în Croația, știam deja despre asta: am o colegă, o tânără sociolog care a analizat publicațiile și revistele online ale mișcării de dreapta din Croația, mișcării pro-viață etc. A concluzionat că totul, conținut și design, era preluat din SUA. Acum doi-trei ani, a văzut o dezbatere pe tema religiei în post-comunism la televizor, iar adversarul era de fapt un avocat din SUA, un fost emigrant din Croația, dar care lucra ca avocat pentru tea party, era pro-viață, aducea idei de la Steve Bannon, Trump etc. Se discuta despre cum se definește căsătoria, avortul ș.a.m.d. Avea loc în Croația, dar zici că erai în America. În acest caz, nu a fost nevoie de 60 de ani ca să prindem Statele Unite din urmă. America este peste tot cea mai rea parte a vestului.

Piotr: Când vine vorba de a prinde din urmă, mă gândesc la acest vid ca la un aspect al vieții politice legat cumva de creșterea economică, la faptul că oamenii nu se preocupau prea tare cu aspectele politice ale vieții lor, în timp ce consumerismul în ascensiune era cel mai important aspect recuperat. Mă gândesc adesea la trecut, la pantofi Adidas contrafăcuți și dorința de a avea piese Adidas originale… Cum putem găsi aceste obiecte ale dorinței, aceste elemente materiale ale consumerismului zilnic în prezent? Cum s-a modificat acest mecanism al nefericirii, această nefericire de a prinde din urmă, sau tot așa, poate nu are niciun fel de însemnătate?

Piotr: Cum rămâne cu statul care ar trebui să protejeze o astfel de industrie?

Încă avem această imagine a Națiunilor Unite cum că ar avea vreo însemnătate, toate fiind egale și totuși diferite. Dar când privești mai aproape, dincolo de ideea abstractă de egalitarism, există state paria, și as spune chiar că toate aceste mici state balcanice joacă un rol impus de alte state.

Așadar, sistemul politic și felul în care noi îl percepem nu au nicio treabă cu realitatea. Există aceste elite politice care sunt complet dependente de elitele financiare globale, și nu atât de mult de propriile lor electorate. Oamenii care ar trebui să îi voteze, să decidă, suveranitatea poporului… totul e o glumă.

Astăzi, atât la nivel cultural, cât și la nivel internațional politic, ajungem în punctul în care probabil putem compara mai ușor situația de azi cu Evul Mediu decât cu vreun vis al Renașterii, pacea veșnică în sensul lui Kant, egalitate, etc.

Sistemul Westphalian, care a fost înființat în secolul al XVII-lea, după războiul de 30 de ani, a însemnat că lumea avea un grup de state suverane – cele care se prăbușesc astăzi. Știi, Bosnia are un sistem impus de vest, Acordul de la Dayton. Richard Holbrooke a spus în acel moment că este o întoarcere de la oroarea războiului la promisiunea păcii… oroarea păcii? [râde] Total disfuncțional. Problema nu a fost rezolvată. Astăzi, George Soros se mută de la Budapesta la Berlin. Universitatea Central Europeană se mută la Viena, dar Open Society [Institutul pentru o Societate Deschisă] se mută la Berlin. Și au existat discuții în cadrul așa-numitului Forum balcanic de vest, și s-a pus întrebarea ce e de făcut, cum pot fi rezolvate problemele…

C.B.: Există acum și noțiunea de Balcani de vest!?

Forumul balcanic de vest, da… Este un concept pragmatic… Bosnia face parte din Balcanii de vest, dar Croația nu. Pentru că nu pot numi Balcani teritorii deja parte din Uniunea Europeană. Dar toată lumea știe că nu se rezolvă nicio problemă în Bosnia și Herzegovina fără Croația [râde]. Și singurul motor al acestor discuții este rezolvarea problemei cu Kosovo și Serbia. Au dat naștere la o problemă pe care nu o pot rezolva. Uităm adesea că Cehia, Ungaria sunt state funcționale, dar fac parte din Europa. Ni se spune că aceștia sunt Balcanii, dar nu sunt. Este pur și simplu un spațiu în care occidentalizarea, democratizarea, acest întreg proces a eșuat complet, dar tot ni se spune „voi, balcanicii, nu știți să aveți de-a face cu astfel de forme complexe și sofisticate precum democrația”.

Dar voi menționa mâine ceea ce a spus Maria Todorova, că aceasta este problema Bosniei și Herțegovinei și războiul nu este suficient de mare, din perspectivă vestică, aceștia sunt Ceilalți, inferiori din punct de vedere cultural, codașii istorici al Europei, balcanicii. Așadar, se omoară între ei pentru că sunt întârziați. Dacă ar fi fost europeni normali, bineînțeles, ar fi stat la o cafea în loc să se omoare unul pe altul…

Războiul a fost creat de europenizarea finală a Bosniei și Herțegovinei, adică introducerea conceptului de stat într-un spațiu care poate fi separat în state naționale numai prin forță extremă. Toți acești criminali de război încercau de fapt să pună baza națiunii lor. Dar au trebuit să ucidă sute, mii… Aceste probleme nerezolvate au fost uitate doar, lăsate acolo, și nici acum, nimeni nu știe cum să rezolve problema. Însăși sistemul este creat într-un mod atât de ciudat încât contravine drepturilor omului, ele nu pot fi aplicate în acest sistem.

Așadar, atunci când vorbim despre această parte a Europei, diviziunea dintre vest și est… Aceasta este forma în care diviziunea războiului rece a supraviețuit. Credem că este vorba doar de violența culturală, de diferențele culturale, dar acum devine evident că, prin militarizare și cu pericolul unor noi războaie, coșmarurile războiului rece se întorc prin însăși logica acestei diviziuni, prin însăși logica punerii în aplicare a democrației prin tranziție, prin recuperare.

Cristina: Cred că e aceeași discuție peste tot, dar să luăm România drept exemplu, care încă respiră o atmosferă de periferie. Nu vreau să par auto-colonială, dar am senzația că discuția în spațiul public nu are loc la un nivel prea sofisticat și din acest discurs sunt absente numeroase teme esențiale pentru înțelegerea lumii. Ne-o facem cu mâna noastră, nu contextualizăm situația noastră într-un sens mai larg. Nu sunt sigură dacă francezii de exemplu se pricep neapărat la contextualizare, dar dacă nu, aceasta tot are loc. 

Contextele lor sunt atât de bine definite încât nu pot vedea dincolo de ele [râde]. Chiar înțeleg ce vrei să spui, doar că mă gândesc la cât de multă muncă și ce schimbări radicale în modul în care gândim și facem politică și ne imaginăm viitorul, la cât de radical trebuie să ne raportăm la această problemă, nu doar să ne auto-europenizăm…

Cristina: Exact. A pune o întrebare pe care ei nu și-o pun, la care ei nu s-au gândit.

Piotr: Și cum rămâne cu supra-identificarea ca formă de structură…

Cristina: Chiar dacă trecem de supra-identificare, tot pare că vorbim la nivel local.

Evident că și asta e o problemă, dar s-a schimbat ceva la generațiile care altădată credeau că ceea ce își doresc este ceva vestic, iar estul a rămas problema de care trebuiau să scape cumva. Aceasta era viziunea.

În artă, în cultura, aici a început problema de auto-esticizare, conceptul politic al paradigmei luptei pentru recunoaștere. Cum spune și Axel Honneth, este vorba de o politică identitară unde un element identitar exclus luptă să fie recunoscut de ceea ce l-a exclus. Aceasta este paradigma clasică a politicilor de identitate.

Când omul din est mapează arta estică, este de fapt o încercare de reconstruire, de a imagina o istorie a artei europene de est proprie, complet separată de vest, un statement radical, o contra-poziție, o provocare.

Cristina: Dar mulți din generația mea au plecat din țară la un moment dat și au trăit afară mai mult timp. Au trecut prin primul stadiu de supra-identificare și de a fi mai estic, mai român decât atunci când au plecat. Apoi când s-au întors, unii dintre ei erau de stânga! Mulți s-au întors cu dorul de piață liberă și dorința ca Româniasă devină și eaîn sfârșit civilizată. Dar cred că mulți dintre noi ne-am întors și ne voiam să identificăm întrebările corecte – de asta vă întrebam mai devreme de alte cadre de referență, dacă avem cum să ieșim din asta, căci binomul est-vest chiar nu mai funcționează.

Da, dar asta e și problema. Nu poți ieși din asta pur și simplu. Cred că sunt atât de multe nivele, mai ales nivelul moștenirii. Dacă vorbim de țări nealiniate, Iugoslavia nu era din partea balcanică a Europei, era mai bine conectată cu sudul, aici ar fi putut învăța Europa ceva.

Cristina: Ne gândeam și la faptul că unii din cei care se întorc înapoi în țară fac parte din comunitatea artistică, iar felul în care ne organizăm facilitează conversații frunctuoase, se pun multe întrebări pertinente în lumea artei, care este foarte mică și nesemnificativă și lipsită de putere politică – cel puțin în România. Deci nu e doar la nivel de conținut, ci și la nivel de organizare: oamenii se întreabă ce fel de cadre trebuie să creăm ca să putem pune întrebările care ne interesează. 

Eu cred că este vremea pentru noi conexiuni și dezvoltări. Cu toate acestea, nu este o diferență prea mare între ceea ce se întâmplă în artă și restul societății când vine vorba de termenii relației dintre est și vest. Arta tot funcționează conform unui sistem global al artei cu mai mult de 150 de bienale, cu sume enorme de bani, cu cele mai puternice instituții de artă care aparțin vestului. Este lupta tuturor celor care nu fost admiși încă în cadrul acestui sistem global, nu doar a europenilor din vest.

Gândește-te de exemplu la East Art Map nu ca la o contra-istorie a artei care e radical provocatoare, ci ca la o idee pentru o nouă infrastructură ce nu a fost creată încă, conectată chiar la est.

Piotr: Cred că ne îndreptăm chiar într-acolo.

Problema e că fără instituții din vest, fără instituții financiare, fără bănci, cei din piața artei nu mai pot face nimic.

Cristina: Eu cred că putem, există tot felul de încercări, peste tot. Există precariatul, oameni din lumea artei care evită…

Piotr: … materia întunecată a artei.

Materia întunecată a artei!

Cristina: Oameni care încearcă să evite sistemul, dar care se pot conecta cu noi. Cred că e vorba de o conexiune mai nuanțată și mai puțin pronunțată cu vestul, pentru nu îl respingem complet ci doar…

Piotr: … rămâne o a doua opțiune?

Dar nu cred că poți pur și simplu inventa instituții de artă sau infrastructuri de artă. Infrastructurile sociale trebuie create și înțelese în termenii unei infrastructuri sociale. Să ofere servicii sociale, nu doar expoziții de artă etc. Un lucru pe care îl demonstrez în cartea mea este că, în tranziția către democrație, un element crucial este distrugerea societății.

Peter Mair amintește de efectele individualizării și globalizării: aici se creează vidul. Mereu amintesc, Margaret Thatcher a zis că „societatea nu există”. Da, distrugerea societății, conceptul unui socialism care chiar există, iar dacă statul ar fi fost la fel ca societatea, adică să ofere servicii sociale și tot așa, acest concept a eșuat definitiv și istoric.

Ce era interesant în fosta Iugoslavie era sistemul de auto-management. Așa se poate organiza o societate pe cont propriu când vine vorba de producție, servicii sociale, solidaritate. La fel ar trebui să gândim și cu arta, nu cum să o legăm de societatea civilă, instituții de artă sau para-state, ci cum să includem producția artei în noi forme de infrastructuri sociale care umplu acest gol. Așa poate fi provocat vestul, pentru că, de exemplu, Germania încă este un stat ce protejează bunăstarea, dar uite ce s-a întâmplat în Grecia și bunăstarea acelui stat.

Piotr: Eu știu două exemple de acest fel de practică ce poate fi urmărită și în artă. Unul este Polonia, unde instituțiile artistice, precum noua Uniune a Artiștilor, invită alte instituții să participe la acest program unde se stabilește un minim pe economie pentru artiști. Astfel, la orice expoziție personală sau de grup se asigură că artiștii sunt plătiți corespunzător. 

Iar în Cehia, este un nou concept numit instituția feministă de artă, unde instituțiilor chiar le pasă atât de participanții la evenimente, cât și de oamenii care lucrează în instituțiile respective. De la spații pentru copii la salarii adecvate, de la a deschide o întreagă discuție despre cum un univers restrâns poate avea un mare efect asupra societății, la o condiție decentă pentru cei din lumea artei.

Iar asta poate fi problematizat, articulat. Orice tip de creație poate avea loc doar dacă aceste noi inițiative sunt conștiente de marea problemă a ceea ce este public, ceea ce face parte din bunul comun, ce merită protejat și dezvoltat față de zona privată.

De regulă se începe cu însăși întrebarea cui aparține apa… este baza oricărui bun comun. Arta trebuie să se re-articuleze așa încât să-și perceapă propria activitate ca pe un fel de bun comun. Dar ce ne facem cu instituțiile puternice ale pieței de artă?

Cristina: În practică… Nu știu de ce, dar oamenii sunt atât de deprimați chiar și atunci când în jur lumea chiar încearcă, se fac legături, conexiuni, se pleacă, se discută, se gândește, se imaginează, dar în mare…

În mare, da, situația politică se înrăutățește din ce în ce mai tare [râde].

Cristina: Dar cu toții știm asta, și totuși suntem înconjurați și conectați cu oameni care fac lucruri extraordinare, care au idei ce transcend deja toate conceptele de bază pe care le-am discutat… dar cumva, nu pare să funcționeze la nivel global.  

Păi nu, nu are cum.

Cristina: Este amuzant cumva, pentru că suntem înconjurați de oameni care fac lucruri ce funcționează la o scară super mică. MeetFactory a creat un ecosistem funcțional. Și în București există mai multe mici inițiative care au reușit să creeze tot felul de spații sigure. 

Sunt susținute de stat? Sau de primărie? Încerc să găsesc un termen de comparație cu inițiativa WHW din Croația, care era totuși privată…

Cristina: Se susțin din finanțări de la stat, altfel nu ar putea supraviețui. Nu există bani din zona privată. 

Piotr: La fel și în Praga.

Încă nu este o problemă deocamdată, dar odată cu revoluția partidelor de dreapta… Când vor prelua statul, aceste spații nu vor supraviețui.

Cristina: În Ungaria, scena artistică era foarte bine finanțată, iar acum independenții deja boicotează statul de ani de zile.

Dacă ar fi să-ți povestesc acum cum inițiativele de dreapta funcționează, cum mobilizează muncitorii… lupta politică se intensifică, iar între timp inițiativele de stânga – cele non-naționaliste, grassroots, inițiativele sociale și artistice– par să se diminueze.

Cristina: Deci sunteți pesimist?

Sunt foarte pesimist chiar. Cel puțin când vine vorba de Croația.

Piotr: Dar Berlin?

Față de Berlin, nu… știi, Berlin nu e Germania. Berlin e înconjurat de Germania. Berlin e înconjurat de acest mediu al supremației AFD. E o lume complet diferită.

Cristina: Dacă vă gândiți la acest trend masiv – reprezentat de exemplu de ultima expoziție de la Hamburger Bahnhof, Hello World–, germanii pare că își asumă acest rol de oamenii buni din lume…

Berlinul este acum un fel de refugiu. În Balcani, tinerii simt că nu mai au noi oportunități de dezvoltare, nu mai au ce face acasă, așa că pleacă. În ultimii 10 ani, tot felul de intelectuali și artiști din Zagreb s-au mutat la Berlin – de exemplu, unul din ei a plecat pentru că nu mai suporta presiunile bisericii catolice. Piotr, biserica catolică poloneză nu mai era colaboraționistă din al doilea război mondial, dar așa stăteau lucrurile în timpul războiului din Croația. Au o atât de mare influență încât supraviețuirea e imposibilă pentru unii oameni. Nu are legătură neapărat direct cu cenzura, dar soția ta nu-și mai găsește job, iar ei îți spun la modul deschis că nu își va găsi un job.

Cristina: O întrebare care poate este mai relevantă pentru cazul României, dar care poate fi adresată în general în contextul Europei de Est: ne-am decis să ștergem 50 de ani de comunism, deci la ce ne rămâne să ne întoarcem? În România, cel puțin, intelectualii sunt foarte nostalgici după perioada dinainte de război, dar România era o țară fascistă pe-atunci, așa ca nu pare o soluție să ne întoarcem acolo. În orice caz, este o mare nostalgie pentru regele care a murit anul trecut, și pentru care a fost organizată o înmormântare fastuoasă. Am urmărit pe Facebook cum prieteni de-ai mei, intelectuali, oameni educați, plângeau după rege, de parcă România și-a pierdut toată speranța, de parcă tot ce fusese vreodată bun în România murise. Să ne gândim și la țări precum Brazilia și altele unde se întâmplau atâtea lucruri de avangardă, iar acum… 

Iată, ideea de a organiza un fel de infrastructură socială și artistică transnațională este cu atât mai importantă. Pentru că aceasta, în mod evident, va fi infrastructura rezistenței. Nu doar pentru a face expoziții, dar și pentru… a te refugia din vest [râde]. Îmi aduc aminte de situația din Berlin… Oamenii din Croația au tot căutat undeva să locuiască, sa muncească etc. Ei vor să rămână acolo și vor rămâne. Toate acestea în timp ce statul croat are propria sa ambasada, proprii săi artiști acceptați de către biserică. O lume complet paralelă.

Următorul pas trebuie să fie organizarea de orice fel. Berlinul oferă refugiu atâtor persoane, de la homosexuali din Afganistan sau lesbiene din Turcia la americani care fug de Trump, urmează să apară și brazilienii…

Cristina: Pe de-o parte, Germania domină restul lumii, la nivel cultural prin Institutul Goethe, care are sedii peste tot, în Asia de Sud-Est, în America de Sud… vorbeam cu niște prieteni brazilieni care îmi povesteau că, atunci când primesc bani de la Goethe, îi primesc ca să vină artiști germani în Brazilia, deci pur și simplu nu pot primi finanțare fără a include germani în proiect.

Da. Acesta este unul din cele mai bogate și puternice state din lume. Mă gândesc constant la Habermas. Într-un fel, teoria lui corespunde cu realitatea Germaniei, pentru că aceasta este realitatea unui stat care își poate proteja interesele financiare din Grecia, așa încât să plătească contribuabilii greci și nu cei nemți. Cineva are totuși de câștigat, nu doar de pierdut.

În anii 90 exista credința că mâna invizibilă a pieței va rezolva toate problemele. Nimeni nu mai crede asta. Nici măcar cei al căror interes este ca totul să rămână așa cum este nu mai cred asta și deja se gândesc cum să protejeze ce a fost privatizat… S-a încheiat o perioadă istorică marcată profund de încredere irațională. Încrederea în viitor, într-un sistem care funcționează și care, mai devreme sau mai târziu, vine cu soluții.

Piotr: Capitalism optimist.

Da, capitalism optimist. Acesta s-a încheiat, iar mișcarea populistă de dreapta este un alt simptom al încetării acestei credințe. Este sfârșitul unei utopii. Și s-a întâmplat foarte rapid, istoric vorbind.

Piotr: Gata. A fost tăiat de pe listă..

Cristina: Dar credeți că stânga radicală a ieșit la suprafață sau nu?

[râde] Dacă citești articolele despre populism din The Guardian, o să crezi că există un populism de stânga, un populism de dreapta… dar ce înseamnă de stânga? Avem Podemos, Syriza, și totuși…

Piotr: …populism de stânga?

Da, populismul de stânga nu există. Nu face parte din putere.

Piotr: Bernie Sanders?

Da, dar ce înseamnă să-l numești populist pe Bernie Sanders? Nu știu. Cred că elitele au inventat cuvântul populism pentru a se proteja. Pentru că populismul s-a întors împotriva elitelor.

Cristina: Poate că partidele de dreapta, sau chiar și alt-right, au reușit să reinventeze complet imaginile, media, strategia, tot ce nu a reușit stânga să facă.

Există noi tehnologii media care fac posibile lucruri considerate inimaginabile acum 20 de ani.

Cristina: Dar stânga nu prea a priceput asta. Ceea ce e dezamăgitor, având în vedere că diagnosticul ei este mai aproape de adevăr. Poate că au fost ceva idei de a acționa infrastructural, dar nu există un discurs mediatic real care ar putea susține acest demers, care să fie vizibil în media, așa cum partidele de dreapta își fac discursul foarte  vizibil. Deci este un dezechilibru între ceea ce deținem noi și ceea ce dețin ceilalți, sau de ce ar avea nevoie. Noi, cei de stânga, avem teorie și metode interesante de gândire, dar stăm prost la strategia mediatică. 

E dificil să vii cu o strategie, ai nevoie de un subiect. Am impresia că nici măcar aceste cuvinte nu mai au vreun folos, căci în cadrul acestor infrastructuri pe care credem că le construim, cine va deveni un subiect pentru a crea o strategie? Trebuie ceva care să nu fie strategic, dar care să funcționeze mai bine decât orice strategie.

Totul se rezumă la instituții. Cui aparțin instituțiile. Sunt infrastructuri artistice foarte puternice. Cred că în această situație precară, trebuie să ne creăm propriile instituții. Instituții paralele. Pentru că instituțiile de stat te pot trăda mult prea ușor: apreciază arta ta acum, un pic, dar mâine, acel pic poate dispărea subit și totul s-a dus. Asta pentru că statul funcționează după logica distribuției, cine ia cea mai mare parte. Nu este nevoie de solidaritate în distribuție. Solidaritatea poate fi articulată în alte feluri.

Spunem că SUA este un stat, Germania este un stat, România este un stat, Croația este un stat, dar acestea sunt instituții diferite cu relații de putere diferite, cu capacități diferite de acumulare și aplicare a puterii, însă evident că există state dincolo de acestea… există diferențe, ca în sistemul feudal pe care obișnuiam să-l studiem și să ne gândim ce iese printre fisurile sistemului și cum poate fi dezvoltat în ceva nou.

În zilele noastre, ar trebui să ne gândim și la cei care nu se regăsesc, care sunt printre fisurile sistemului. Iar sistemul nu merge perfect, este plin de fisuri. Dar apoi, ce se va întâmpla cu aceste fisuri? Are societatea posibilitatea de a crea relații sociale întru aceste fisuri? Asta ar fi ceva…

Cristina: …parazitar?

Paraziții… sunt ok. Paraziții sunt chiar mai buni dacă reușesc să omoare sistemul…

Transcris de Soňa Braunová. Editat cu ajutorul lui Yigru Zeltil.

Cristina Bogdan e născută și crescută la București, educată la Paris, înrăită la Londra. A fondat ediția online a Revistei ARTA. Conduce ODD, o platformă curatorială și educațională în București.

Piotr Sikora (n. 1986) este critic și curator activ la Praga. Este lector la Universitatea Anglo-Americană și curatorul rezidențelor de la MeetFactory Praga.