Înainte de vernisaj, ce să vezi? Afișul. Roz, Fabulating about a Gelato Machine, zece artiști, program de mentorat. Titlul m-a atras – mi-aș dori să cunosc nucleul expoziției. Ajung în sala muzeului și investighez. Spațiul mă întâmpină cu o scenografie ce pare înscrisă într-un epilog academic, o compoziție vizuală ce amintește de un ultim act dintr-o poveste universitară. Direcțiile curatoriale conturate de Georgia Țidorescu fac referire la ideea de memorie, la analiza obsesiilor și a elementelor repetitive – astfel dezvăluind evoluția unui dialog continuu între experiența individuală și cea artistică.

Mălina Moncea este prima artistă cu care am stat de vorbă la vernisaj. Lucrarea ei This is speculation and/or/not science s-a construit pe baza unui mix științifico-fictiv despre durate de timp diferite pe care omul le petrece în diverse poziții. A pornit de la analiza propriilor experiențe temporale, ajungând la o serie de perspective pe care le-aș cataloga ca unreleased, precum: „Cât timp petrecem reprezentând un unghi de 90 de grade?” Interesant. Acest tip de fabricare-exploatatoare de gânduri-abstracte despre perspective-ipotetice are o atitudine pe care am regăsit-o (vag, e drept) și în discursul Alexandrei Boaru, bazat întrucâtva tot pe modele fanteziste de relatare vizuală. For Beginners Only este lucrarea ei formată din șapte bucăți de piatră și meșe așezate pe celofan roz. Pe peretele din spatele grupului de obiecte menționate se află și textul care întregește, de fapt, lucrarea, cu un ”statement mai aprofundat și mai poetic”, care sună așa: „This is for beginners only as their main body has yet to be calloused by twinning gestures.” – un tip de imagine privită cu atenția cuvenită mai degrabă în mediul digital, înrădăcinată în literatura speculativă. În capătul sălii Iulia Jugaru expune trei pânze sub numele Are balta pește. Scrie un statement Rețetă pentru o porție de speranță – cu nuanțe jucăușe, sub forma unui ansamblu de indicații, din care citez „O linguriță de «Mai încearcă», 4 linguri de «Nimic nu te poate dezamăgi, totul e roz» și după gust, «Trăiește-ți viața»”. Imaginea celor trei pânze m-a dus cu gândul la scena finală din The Seventh Seal (r. Ingmar Bergman) și la grațiile lui Canova. Paleta îmi sugerează efectul termic, cel al căldurii emanate de corp – și natura, firește.

În sala vecină au expus Irina Motroc și Ioana Rusu. Instalația Proper way to see a landscape este un traseu vizual într-un sat aproape părăsit de oameni, dar redescoperit de natură. Irina Motroc reinterpretează bucățile de tencuială rămasă pe pereții unor ruine, în hărți ce conturează teritorii. Vorbește despre migrarea populației, schimbarea socială și revenirea Naturii. Panotarea a fost favorabilă în sala respectivă, care avea o sobă, astfel că am privit lucrările în cheia intenționată de autoare, soba era un artefact rămas neatins – precum bucățile de tencuială rămase în casele vizitate. Ioana Rusu, Autopsy of forgetting – o serie de opt fotografii care se concentrează pe interpretarea realității conform propriilor experiențe și emoții. Ioana Rusu utilizează cadre Polaroid pe care le supune unui proces experimental menit să destructureze reprezentarea inițială, luând naștere noi imagini. Descoperiri.

Cu un recurs la realism și la tehnici tradiționale apare Adrian Cojocaru. And it’s really not her fault este imaginea cheie dintr-o nouă serie de lucrări ce promite dezvăluirea unor povești BTS din bucătăriile de restaurante. O temă inspirată de plimbări, strănepoata scenelor de gen, preopcuparea lui actuală sondează simbioza dintre artizan și consumator, dintre priceperea culinară și devotamentul către artă – ulei pe pânză. Plăcut discurs, plăcută imagine. În sfera figurativă se încadrează și Daniel Florea, iar dintre toate lucrările expuse, cele două Slow.Simple.Sad și Huffy.Harmless.Happy m-au bucurat enorm. Imaginile lui sunt ca niște basme pentru copii, sincere și emoționante, o meticuloasă ajungere la formă. Folosește materiale vegetale, frunze, pe care le transformă în portrete inofensive, și le prezintă ca pe „o amintire îndepărtată care a devenit doar amintirea unei amintiri”. Încă puțin în registrul vegetal. Anca Țintea propune spre observare Land/Marks. To witness is to hold, un afișaj compus din două printuri fotografice cu rame de metal prinse pe un covor (la rândul său prins pe perete). Anca Ț. pune în discuție raportul dintre public și privat, prezență și absență, justificând conceptual că, atât copacul, cât și covorul, sunt niște borne de segmentare a spațiului. Când e prea mult roșu?

Diana Roșca a avut o intervenție promițătoare, dar nu suficient cât să o consider satisfăcătoare. Viziunea ei asupra traumei transgeneraționale s-a materializat în How to cook an artwork – o instalație care încurajează vizitatorul să se plimbe printre cuburile făurite din cofraje de ouă și iPad-uri ascunse sub plexiglas. Grupul ei de elemente trimite la „ciclul biologic al unei generații sau, în cazul de față, la lipsa acestuia”.

Denis Flueraru a avut o poziție verticală. Lucrarea lui arăta foarte bine pe perete. Piesa se introducea de una singură: de la alegerea materialelor industriale, până la inserțiile tech, prezentarea estetică a fost adusă în fața publicului, a mea, bine proporționată, robustă. Ulterior, am citit în statement-ul lui un enunț articulat despre dominanța urbanizării și suprimarea naturii. Obiectul Metabloom a pornit de la conștientizarea unei realități.

Fabulating about a Gelato Machine este rezultatul unui program educațional alternativ, complementar programelor universitare convenționale și cursurilor care par să prezinte lacune. Proiectul coordonat de Asociația Eastwards Prospectus se axează pe susținerea vocilor tinere și practicilor artistice individuale (*de aici atenția pentru fiecare artist în parte) și totodată, oferă sprijin artiștilor emergenți și contribuie la producția de noi lucrări, ceea ce servește unui scop nobil.