Interviu cu Șerban Savu și Ciprian Mureșan cu ocazia expoziției What Work Is, Participarea Națională a României la cea de-a 60-a ediție a Expoziției Internaționale de Artă – La Biennale di Venezia 2024.

Diana Marincu: Șerban, din picturile pe care le-am admirat deja în creația ta și din informațiile furnizate de echipa proiectului, înțeleg că ceea ce te preocupă în continuare și stă la baza propunerii voastre este raportul dintre muncă și timp liber, activitate și pauză, producție și recreere, surprinse în contextul societății românești actuale. Folosind un set de repere vizuale preluate din vocabularul realist-socialist, pare că tu pictezi ceea ce a „scăpat” nepictat și nu a fost reprezentat deloc în socialism – exact momentele dintre munci, iar tu vii să astupi aceste goluri „istorice” sau „ideologice”, nu? Cum ai gândit raportul acesta dintre ceea ce exista deja ca reprezentare în spațiul public și partea nevăzută a muncii?

Șerban Savu: Ai remarcat foarte bine. Da, este ceea ce a scăpat picturii oficiale. Referirea e clară, eu am preluat anumite teme din realism-socialism, imaginile eroice pline de încărcătură ideologică, care însă nu aveau legătură cu realitatea. Era imaginea idealizată a unei lumi utopice, deformată pentru a servi scopurilor propagandei. Pe mine m-a interesat să mă uit la oamenii de azi din această perspectivă, dar printr-o lentilă mai fidelă, încercând să surprind atitudinile lor reale față de muncă și imaginea muncii neideologizate. Sunt tot felul de scene în care oamenii lucrează în timpul liber sau chiulesc în timpul muncii într-un dans anarhic în afara sistemului productiv. Oamenii aceștia își caută libertatea.

D. M.: Nu mai există aceleași norme ale muncii așa cum era în comunism, deci cele două zone se „contaminează” reciproc. Nu mai există „condica”, dar există „concurența”.

Ș. S.: Această anarhie între două lumi deschide breșe în care apar noi moduri de a-ți găsi sensul, identitatea și libertatea, de a te opune. Somnul e și el o evadare într-o lume intimă, personală, în care ești vulnerabil și inocent, dar și liber. Sau activitățile precum munca din timpul liber, agricultura de plăcere, lucratul în grădinile din jurul blocurilor. Ele sunt și reminiscențe ale unui mod mai vechi de a trăi, ale unei combinații între viața rurală și urbană, populată de un personaj hibrid.

D. M.: Grădinile dintre blocuri sunt niște zone gri unde identitățile se contopesc.

Ș. S.: În spațiile cartierelor, la periferie, urbanul și ruralul coexistă, nu se elimină reciproc, Totul e posibil la periferie. De acolo se poate dezvolta un viitor al unei societăți, al unui oraș.

D. M.: Ciprian, tu îl însoțești pe Șerban ca un partener de dialog și e foarte interesant cum vă potriviți în aceeași critică subtilă a metabolismului capitalist care înghite foarte multe lucruri nemestecate. The Savage Collective, în cartea The Tragedy of the Worker. Towards the Proletarocene. pune problema și așa – dacă muncitorii porniți să cucerească lumea nu mai au ce cuceri? Dacă lumea e deja pierdută? Adică „proletarizarea” majorității populației globului a mers în tandem și cu distrugerea planetei. Și atunci poate că nu a mai rămas nimic din visul proletariatului. Ce i-a rămas, după tine? Ce mai poate face astăzi muncitorul căruia i s-a cam năruit speranța de mai bine? Munca lui nu va „vindeca” criza climatică actuală…. În mozaicul True nature pare că Proletarocenul a întîlnit Antropocenul.

Ș. S.: Nu știu în ce măsură mai există proletarul per se. Acesta este în fond mai degrabă un termen ideologic decât o realitate, cu o istorie mult mai scurtă decât a muncii, a cărei existență nu poate fi practic separată de cea a omului și care nu are cum să dispară. Ca activitate umană, munca a evoluat și evoluează în permanență, uneori în direcții greu de anticipat, îndeplinind de-a lungul timpului diferite roluri în societate, nu doar unul de cucerire a lumii sau constructiv. Aceste roluri pot fi uneori anarhice sau evazioniste sau, pur și simplu, recreative.

C. M.: Aceste frici legate de viitorul muncitorului au o istorie lungă, chiar dacă teoriile se tot schimbă. Să ne amintim, de exemplu, de temerile legate de dispariția muncitorului, sau cel puțin a mijloacelor sale de trai, odată cu înlocuirea lui de către mașini adusă de industrializare. Iată însă că oamenii continuă să muncească și să își câștige existența din asta.

D. M.: Titlul proiectului, What Work Is, m-a frapat inițial și m-am întrebat de ce e work și nu labour. Apoi mi-am dat seama, citind despre proiect și cunoscând lucrările tale, că e normal să fie așa.

Ș. S.: Da, pe mine nu labour mă interesează, ci work; nu mă interesează ideologia termenului istoric.

D. M.: M-am oprit asupra versurilor lui Philip Levine („Știi ce este munca – dacă ești / destul de-n vârstă să citești aceasta, știi ce / este munca, deși s-ar putea să n-o prestezi. / Dar să te las. Aici e vorba de-așteptare, / de mișcare de pe un picior pe celălalt.”) Mă interesează momentul acesta de așteptare, ce așteaptă personajele tale? Sunt înaintea sau la capătul unei utopii „necesare”? Somnul e și el un motiv important în picturile tale, dar e foarte „anti-eroic”, ca să zic așa. Nu poți fi erou când dormi, nu? Așa cum nu poți fi productiv. Personajele scapă, astfel, metodelor de a măsura productivitatea.

Ș. S.: Da, așa e. Somnul e evadare, e complet non-eroic, e atitudinea de maximă vulnerabilitate, de o aparentă inocență. Omul care doarme e complet nevinovat, de o fragilitate extremă și, în același timp, liber în subconștientul lui. E un moment de libertate și de scăpare de sistemele productive. Este ceva anarhic. Așa cum e construită lumea astăzi, somnul e tot ce ne-a mai rămas, e ultima fărâmă de libertate neacaparată de capitalism. Deși sunt filme distopice unde și somnul e preluat de agenții de publicitate și altele (probabil referire la Inception, regia Christopher Nolan, n. a.). Pentru mine, somnul este opusul a ceea ce reprezenta arta realist-socialistă, la capătul celălalt al semnificației.

D. M.: Sunt personaje deziluzionate sau drifting ? Apropo și de titlul cărții tale (Șerban Savu, Drifting. 2019, IDEA Design & Print Editură, Cluj).

Ș. S.: Drifting. Oamenii ăștia nici nu cred că au avut timp să se gândească la deziluzie, ca temă a vieții lor. Mai degrabă au căutat moduri de a se adapta schimbărilor, de a înțelege lumea în care trăiesc, de a găsi noi oportunități într-o lume liberă în care nu li se mai spune ce să facă, dar în același timp sunt purtați de valul timpului și al istoriei, pe care nu-l controlează. Sunt târâți de istorie. Ei încearcă să-și găsească locul și sensul în curentul acesta.

D. M.: Să vorbim despre machetele prezentate aici și despre tipologiile arhitecturale. Ciprian, la rândul tău, ai lucrat cu machete și te-a interesat aranjarea urbană, agregarea socială, buzunarele de libertate și de normativitate. Cum ați ales clădirile și ce piste descriu la nivel simbolic? Am văzut că lipsește „școala” ca heterotopie, dar presupun că a fost înlocuită de Fabrica de Pensule.

C. M.: Așa este, dar eu am folosit machetele de arhitectură în lucrările mele din alte perspective. Șerban a fost nevoit să recurgă la machetă ca mod de exprimare fiind prea costisitor să realizeze mozaicuri mari. Dacă ar fi existat banii de producție, aceste lucrări ar fi fost poate realizate la scară mare. În 2009, a avut o expoziție la Berlin unde a expus pentru prima dată un mozaic de dimensiuni medii și câteva mici. Apoi s-a gândit că ar fi interesant ca lucrare publică, a încercat împreună cu Raluca Voinea să găsească în 2010 finanțare pentru un proiect și nu au reușit. Ulterior, la MNAC a fost în 2020 o discuție pentru un mozaic pe fațada clădirii Anexa de pe Calea Moșilor, dar, din nou, din motive financiare nici acesta nu s-a finalizat. Așa a ajuns Șerban la soluția machetelor. Dar seria nu este gata, e work in progress. Șerban nu le-a gândit ca ansamblu, ca o lucrare. A fost ceva progresiv. Întâi blocul în care a copilărit.

Ș. S.: Apoi, ca urmare a provocării tale, Cipri, și celelalte trei pentru Veneția.

C. M.: A urmat situl arheologic, care a fost prezentat și în expoziția Răsucirea. 5 niveluri pentru edificarea Banatului Etern, curatoriată de Călin Dan și Celia Ghyka la Kunsthalle Bega. Dar nu sunt alegeri care bifează categorii simbolice.

Ș. S.: Sunt alegeri personale, intime. Blocul în care am crescut, fabrica unde am avut atelierul, arheologia care mă fascinează de ani buni.

C. M.: Sunt, pe de-o parte, clădiri care au legătură cu istoria lui personală și, pe de altă parte, scene inventate, așa-numitele capricci. E interesant să lucrezi cu ficțiunea, să construiești o scenă a unei descoperiri istorice din viitor. Dar, repet, simt că nu a terminat cu această preocupare.

D. M.: Timpul liber a devenit o nouă paradigmă a salvării – având mai mult timp liber va dispărea (în teorie) anxietatea, nevroza, alimentația necorespunzătoare și frica, dar în același timp suntem predispuși să cădem în toate capcanele self-help-ului.

Ș. S.: Mai e ceva ce nu apare în picturile mele – timpul liber acaparat de capitalism, care a devenit și el business. E un monstru care înghite comunități, resurse, fără rost; lumea bifează și se relaxează după niște tipare și postează apoi pe rețelele sociale. Dar nu mi se pare „picturală” această realitate. Pe mine mă interesează un alt mecanism uman, o roată care se învârte din obicei și inerție, nu alimentată de promisiunile „salvării”.

Utopiile care devin ideologii ale unor state totalitare e clar că duc la distrugere și barbarism. Ceea ce ar trebui noi să învățăm din istorie este echilibrul între idei și că orice exagerare de o parte dezechilibrează cealaltă parte. În opinia mea, acest echilibru între ideile utopice ar fi utopia supremă – mijlocul lucrurilor, aurea mediocritas.

D. M.: În Pavilion vom vedea un poliptic imens cu o serie de picturi, în jur de patruzeci, care acoperă aproape douăzeci ani de muncă. În picturi precum Tânărul gardian, Renovări, Casa rugăciunii, Sfântul Cristofor, tu imaginai o suprapunere foarte interesantă între religie și comunism, la care te întorci și acum în mozaicul bisericii în ruină. Dar astăzi mai suprapui câteva straturi – consumerism, self-help-ism, ecologie etc. Cum arată acum diferit „cosmogonia muncii” la care lucrezi de-o viață?

Ș. S.: Capitalismul local pe care-l trăim acum în România vine inevitabil cu multe din trăsăturile capitalismului global, adăugându-i câteva particularități. Dar cea mai acută, dureroasă și problematică e ecologia. Este evident că, la felul cum funcționează societatea de azi, singurul final e unul nefericit. Se știe din anii 1960 de poluare, de încălzire globală etc. și s-au luat anumite măsuri, dar nimic nu s-a îmbunătățit substanțial. Nimic nu mă face să cred că ce facem azi va fi eficient. Va fi tot mai rău dacă nu se găsește o soluție rapidă și vom fi nevoiți să ne adaptăm catastrofelor. Nu pare că există scăpare din cercul acesta distructiv. Mie mi se pare că trăim apogeul unei civilizații.

D. M.: Și cum crezi că tot contextul acesta, plin de tensiune, afectează profilul „omului nou”? Acel om nou pe care tu îl pictezi de mult și pe care l-ai căutat pentru a-ți edifica relația dintre proiecția sa utopică și realitatea vieții sale de zi cu zi.

Ș. S.: Omul nou, în măsura în care el a existat, a dispărut sau e pe cale de dispariție. E un personaj istoric, dar acea istorie se încheie și el devine tot mai puțin prezent.

D. M.: Pentru că el era legat de tranziție și de acea perioadă gri dintre două etape?

Ș. S.: Lucrurile sunt diferite astăzi față de acum 15 ani. Personajul dintre cele două lumi începe să dispară pentru că generațiile noi se raportează la comunism așa cum ne raportăm noi la perioada interbelică – pentru ei e istorie. Ei trăiesc alte timpuri, nu mai sunt ancorați ca noi în perioada aceea. De aceea dispare acest personaj care s-a dorit a fi „omul nou”.

D. M.: Acum dacă-l vezi sare-n ochi, e mai degrabă o excepție.

Ș. S.: Da, exact, mai există, dar foarte puțin.

D. M.: Mereu m-au fascinat picturile tale alegorice sau autoreferențiale, unde vedem și un fel de ars poetica și o reflecție asupra definirii picturii. Picturi precum Compoziție abstractă sau Alegoria picturii sau Plugarul universului. Este ceva măreț în gesturile banale. Știi că te afli în prezența unui mister al creației, dar te întâlnești cu el prin ricoșeu.

Ș. S.: Într-adevăr, e o temă recurentă în picturile mele, dar, de fapt, e o temă recurentă în istoria artelor. Avem faimoasele exemple ale lui Velásquez, Las meninas, sau Vermeer, Alegoria picturii, în care artistul se reprezintă pe sine, dar și motivele pe care le pictează. În picturile mele, artistul e substituit de oameni obișnuiți, de muncitori sau alpiniști utilitari. E o viziune personală asupra rolului artistului în societate și asupra modului în care se poate face artă astăzi.

D. M.: Citesc acum Refugiul timpului a lui Gheorghi Gospodinov și una dintre întrebări este „Când devine istorie viața de zi cu zi?” Cred că sub ochii noștri. Și motto-ul cărții este „Toți oamenii reali din acest roman sunt inventați, doar cei inventați sunt reali”. Cam așa e și cu picturile tale, oamenii tăi sunt mai „adevărați” decât oamenii de pe stradă. Ficțiunea, arta au darul de a fi uneori mai veridice decât realitatea.

Ș. S.: Artistul transformă oamenii în personaje emblematice, sintetizând niște trăsături, și le face mai vizibile, deci mai reale. Realitatea este desigur mult mai complexă și mai greu de analizat. Artistul extrage din realitate ceea ce-l interesează și de aceea pare că totul are sens. Artistul dă sens realității, o face mai acceptabilă și putem să ne-o apropiem și să o înțelegem. Prin artă ajungi la un adevăr, dar care-ți folosește ție personal. Nu e un adevăr obiectiv. Poate să te învețe lucruri, dar sunt lucruri mult mai „gri” decât adevărul obiectiv.

D. M.: Te învață mai mult despre tine însuți decât despre exterior.

Ș. S.: Da, asta este o diferență majoră.

D. M.: Ciprian, povestește-mi ce veți arăta la Institutul Cultural Român. Va fi a work-in-progress din câte am înțeles.

C. M.: Pornim de la un mozaic de pe o machetă (True Nature) și îl realizăm la scară mare. Vrem să transformăm spațiul ICR într-un atelier cum erau pe vremuri cele din Veneția de meșteșugari în lemn, în sticlă etc. Vor fi în permanență câte doi oameni care vor lucra la acest mozaic pe toată durata de șapte luni a Bienalei.

D. M.: Deci acolo vom vedea mereu fragmente.

C. M.: O să expunem pe parcurs fragmentele terminate, pe lângă toată arhitectura internă a unui atelier real de creație artistică: schițe, materiale de lucru, la care poate publicul nu are în mod obișnuit acces. Munca în sine a mozaicarilor va fi un adevărat performance.

D. M.: Ce se va întâmpla la sfârșit cu mozaicul?

C. M.: Vrem să-l donăm unei instituții din Chișinău, pentru a fi instalat în spațiul public. Ar fi un cerc frumos, care s-ar închide astfel, Șerban pornind de multe ori în practica sa de la lucrări de for public din Republica Moldova. În Chișinău, care are o tradiție îndelungată a mozaicurilor monumentale, există acum, din păcate, multe probleme legate de salvarea acestora. Noi vrem să mai adăugăm unul la cele existente, pentru conservarea cărora sperăm că se va găsi finanțarea necesară.

Ș. S.: Practic, am dona un mozaic antitetic celor realist-socialiste de acolo pe care le-am folosit ca fundal în picturi. Ar fi ceva simbolic frumos. Mai ales pentru momentul actual în care se află Republica Moldova, privind spre viitor, nu doar spre trecut. În plus, o parte din cei care lucrează la mozaic vin de acolo și, astfel, s-ar întoarce ceva înapoi, o parte din munca lor. Nu ar mai fi vorba de o muncă investită „dincolo”, așa cum se întâmplă de obicei, ci de una care revine la Chișinău.