„Paradise on my right, Hell on my left, and the Angel of Death behind.”[1]

Acesta este un citat „la mâna a doua” din primul roman al seriei Dune de Frank Herbert. Natura sa de mâna a doua provine din faptul că este, ca să spunem așa, un citat în interiorul unui alt citat, scris inițial în Biblia fictivă, o scriere cu caracter religios regăsită în universul SF menționat mai sus. Semnificația acestuia poate părea evidentă pentru cei familiarizați cu intriga din Dune, unde fiecare acțiune aparent neînsemnată poate declanșa o avalanșă de consecințe terifiante. „Paradisul” și „Iadul” apar ca niște consecințe finale servite de și prin „Moarte”, însă ambele concepte corespund unei mentalități circumscrise momentelor de viață. Nașterea unor astfel de idei neexperimentabile nu se poate întâmpla decât într-o anumită stare de conștientizare, undeva între un devotament fervent față de viață prin care este anticipat neantul.

Exact același citat se potrivește perfect cu lumea unei mântuiri și a unor spectre neobișnuite pe care Anastasia Calinovici o aduce la viață prin intermediul expoziției ei solo de la Atelier 35, intitulată Undeva între febră și descompunere. Acest statut de aflare „între” reiese prin fiecare lucrare, iar o astfel de incertitudine dă naștere unui sentiment ciudat, situat la limita fricii, dar care nu cedează în fața acesteia. Dimpotrivă, există chiar un presentiment al unei păci ocrotitoare, provenit prin configurarea unui fel de refugiu mistic pentru prezențe de mult pierdute sau încă neînchipuite care rătăcesc într-o stare perpetuă de devenire, fără a fi niciodată ceva sau nimic. Într-un astfel de loc, unde zgomotul pașilor este înăbușit de pene albe, iar urmele trecutului și viitorului sunt șterse, stă o figură ghemuită asemănătoare unui om, îmbrăcată în negru. Contrastul imediat atât în ​​formă, cât și în culoare o face să iasă în evidență într-un fel singuratic și clandestin. Poziția sa împovărată poate transmite impresia unei forțe care apasă cu putere asupra unui corp fragil, cu toate că membrele negre și cerate sugerează neafectarea dată de originile sale cel mai probabil inumane.

Deși originile tind să fie niște lucruri primare și neliniștitoare, în acest caz particular ele fac o diferență în întreaga narațiune. Setul de imagini care înconjoară spațiul pe toate părțile sunt de fapt rezultatele generate de un algoritm specializat în recunoașterea și îmbinarea structurilor de date vizuale. Rezultatele provin din învățarea diversității reprezentaționale proprie anumitor imagini și din combinarea unor trăsături selectate. Astfel, reprezentările rezultate reprezintă amestecuri care nu seamănă cu nimic în mod concret. Deși procesul real de creație este finalizat din punct de vedere mecanic, imaginile rămân prinse între lipsa lor intrinsecă de sens și înțelegerea noastră compulsivă, orientată spre formarea de sens. În cadrul unei mentalități fenomenologice, Edmund Husserl a folosit termenul „fantomă” (sau „schemă”) având în vedere aparența, un fel de entitate lipsită de substanță care redă percepția senzorială a unui lucru.[2] Lăsând deoparte relațiile cauzale, această „fantomă” de lucruri se presupune a fi cel mai elementar strat în construcția realității. De asemenea, originea greacă a termenului „fantasmă” se referă la faptul de „a aduce la/în vedere”. Din această perspectivă extrem de simplificată, subiectele imaginilor generate pot fi pe bună dreptate clasificate drept fantome, având în vedere faptul că substanța a ceea ce este reprezentat este practic nulă. Plasate înafara oricărei interpretări, ele sunt, în primul și primul rând, dovezi ale unor procese de calcul frumoase, irepetabile. Fie și numai pentru un moment de, ele sunt exact ceea ce par a fi.

O altă referință utilă la înțelegerea acestor imagini ca scheme este dată prin lucrarea lui Horst Bredekamp. El sfârșește prin a descrie o structură a „imaginei ca act”, al cărei prim nivel este „actul schematic”.[3] El ghidează cititorul printr-o serie de exemple de situații în care aparițiile și reconstituirile reale servesc ca nucleu în impulsul de realizare a imaginii. În acest caz, ceea ce pare a fi este viața însăși, iar actul de imagine este construit ca o fantomă a ei. Aplicarea acestui lucru la imaginile generate algoritmic înseamnă sustragerea substanței vitale din miezul acestui act schematic, făcând loc ca rezultatele să se manifeste ca pure apariții efemere.

Între timp, în sens mai comun, ideea de fantomă trimite către o zonă a spiritualității care este la fel de valabilă și utilă în cazul interpretării expoziției. Existența unei astfel de entități este de obicei legată de un anumit interval situat undeva între viață și moarte, sau, în acest caz, undeva între febră și descompunere. Fără substanță propriu-zisă, dar totuși vizibile sau sensibile prin alte mijloace, ele sunt menite să reprezinte o un liant între două stări diferite de existență. Această calitate de legătură este relevantă și în cazul reprezentărilor fantomatice generate algoritmic și materializate prin prisma imaginilor prezentate în cadrul expoziției, deoarece ele sunt, într-un fel, dovezi din interiorul domeniului algoritmic. Sunt indicii în privința unui funcționări interioare care ne este făcută vizibilă în lumea dinafara aparatului. Peste tot în jurul expoziției se află fragmente de simbolism spiritual, la limita sacrului, resimțit mai ales prin integrarea unor materiale specifice precum ceara, penele, pânza albă, lemnul de santal, cuiele bătute în mod agresiv în pereți și, nu în ultimul rând, o ramă al cărei cadru formează o fereastră decorată în stil gotic ornamental.

Revenind la citatul de început, acel ,,angel of death” poate fi acum tradus drept resimțirea unei prezențe constante, proprie unei entități nevii, veghetoare și imparțiale. O altă paralelă răsunătoare în acest sens se poate face prin intermediul poemului lui Richard Brautigan.[4] Tonul său devine o proclamație artistică a tuturor promisiunilor utopismului digital, unde tehnologia se dovedește a fi cel mai apropiat lucru posibil de zeitate. Această nouă credință oferă muritorilor posibilitatea unei fericiri absolute într-o viață care nu mai trebuie așteptată dincolo de moarte. Urmând majoritatea tiparelor religioase, devoțiunea ne permite să devenim una cu acest zeu nou și strălucitor, chiar aici și acum. Nu există nici bine, nici rău, nici paradis și nici iad în acest tărâm ideal al divinității tehnologice, doar un bâzâit liniștitor datorat proceselor multiple care rulează simultan. Scopul întregului sistem este să ne țină suspendați puțin mai mult în starea noastră de predestinată impermanență , undeva între febră și descompunere.

[1] Frank Herbert, Dune, ed. Ace, 1987, p. 467.

[2] Vassiliou, Fotini, “Perceptual Constitution in Husserl’s Phenomenology: The Primacy of Tactual Intentionality”, The New Yearbook for Phenomenology and Phenomenological Philosophy, XV, 2017, pp. 362–383.

[3] Horst Bredekamp, Actul de imagine: Prelegeri ,,Adorno”, Frankfurt, 2007, trad. din lb. germană de Andrei Anastasescu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2018, p. 327.

[4] All Watched Over by Machines of Loving Grace