Proiectul Me, Myself and Mycelium, al Marinei Oprea, expus la ETAJ – artist run space, dezvoltă mai multe dintre temele pe care le explorează încă din 2014, în proiecte ca The Messy Circle of Humanity (2015), Cut (2014), sau Self-archaeology (2021) și care, în paralel cu critica socială, teme feministe, land art și cercetarea științifică, configurează una dintre direcțiile centrale ale practicii sale artistice.

Astfel o primă premisă a proiectului este explorarea și decodarea realității sensibile din perspectiva unei arheologii personale și alternative. Marina Oprea imaginează, în proiecte care se articulează ca instalații sau intervenții în spațiu, de multe ori performative sau rezultate din interacțiuni performative cu materialul și procesul artistic, structuri, dinamici și scenarii distopice, generate de suprapunerile unui eu în același timp generic și interior cu un mediu pe care îl transformă, alterându-l.

O a doua premisă a proiectului este legătura dintre elementul uman – perceptiv / deschis / configurativ – și mediu, dintr-o perspectivă rizomatică, fundamentată pe proprietățile de interdependență a elementelor. Și, nu în ultimul rând, o premisă a demersului său artistic este o reconsiderare a antropocenului dintr-o perspectivă care o anulează pe cea antropocentrică: o re-așezare născută din imperativul care instaurează criza, acela de a „abandona liniștea cu care a fost descifrată lumea până acum”[1], dar care oferă și soluția, plasată într-o deschidere post-criză, către legături improbabile care devin posibile și sunt afirmate ca atare.

Lucrările Marinei Oprea surprind în primul rând prin fluența și dezinvoltura cu care integrează ceea ce se enunță în arta ultimelor două decenii ca o consecință logică a mutațiilor și noilor pattern-uri în teoriile cunoașterii și științele sociale: trecerea către o serie de interpretări integratoare și metode de lecturare duale, complementare, bazate pe relații de incertitudine. Este o direcție a artei a cărei moment pivotal se regăsește într-un trecut recent sau într-un prezent continuu dinamic, ca o consecință a unei modificări și reconsiderări profunde a reperelor.

Această nouă paradigmă dinamizează invarianța structurală, care se dezvoltă înspre mecanisme de evoluție, transformare și realizare continuă. Dincolo de experiența imediată, devin posibile modele ipotetice și sisteme complexe, în care primează relațiile asupra elementelor. Modele rizomatice se asociază cu modele sociale, biologice și științifice deschise atât spre interior cât și spre exterior: integrarea unui narativ alternativ și simultan acceptarea unor noi coordonate configurează o nouă atitudine – a strange awareness, așa cum o definește Timothy Morton.

Proiectul Marinei Oprea răspunde în mod firesc și natural unor problematici asociate situației de ireversibilitate, și o face în mod logic și necesar din perspectiva unui post-umanism incluziv, extins către forme hibride de reprezentare. Artista deschide și susține un dialog între sine și forme de existență / modele de co-existență în care hyper-obiecte se desfășoară într-o rețea a cărei principală caracteristică este interconectivitatea.

Me, Myself and Mycelium propune un spațiu care se articulează din elemente vizuale, tehnici și materialități cu care artista experimentează încă din proiecte anterioare. Se suprapun elemente artificiale cu materiale naturale, într-un dialog care răspunde asocierii dintre forma organică și cea sintetică. Obiectele din rășină – un material pe care Marina Oprea îl investește cu toate atributele unei prețiozități a transparenței în timp ce îl eliberează aproape în totalitate de conotațiile sale sufocante sau toxice – documentează și înregistrează forma în toate etapele procesului de solidificare.

Spațiul este în același timp al expunerii și al descoperirii, și la fel de dual este rolul nisipului, simultan parte din lucrare și suport pentru elementele din rășină într-un mod care răspunde naturii sale de material plastic, instabil, fluid dar uscat, reziduu și materie primă, volum continuu și ansamblu de fragmente. Fragmentul anatomic – mulaj sau replică – aparține simultan unui câmp autoreferențial cât și unor straturi succesive de istorie alternativă, o arheologie și geologie extractive, într-o imagerie hibridă care anunță două direcții aparent contradictorii: cea deschisă, a interconectivității, și cea a ontologiei obiectuale și a sistemelor paralele.

Rezultă o dimensiune care permite multiple lecturări ale reprezentării și ale procesului artistic, și pe care o poate descrie, până la un punct, o frază – dar la fel de bine și reversul acesteia: „I don’t want to be a simile anymore (…). I want to be a metaphor”[2].

[1] I. Prigogine, I. Stengers, Noua Alianță, Ed. Politică, București, 1983.

[2] China Mieville, Embassytown, Pan Macmillan, 2011, UK