„În privința politică și culturală, am acumulat multe de la ‘48; dar tot la ‘48 suntem.” (B. Fundoianu, Spiritul critic în cultura românească.) 

Nu e întâmplător faptul că Piotr Gaida vorbește despre „lupta pentru oase” într-un poem în care încearcă să articuleze imperativul scrierii poeziei angajate politic azi. E vorba despre textul „S-a uscat gâtul” din placheta Pavaj (2018). Am parcurs-o aflându-mă într-un personal aglomerat, în drum spre Varșovia, dinspre Tarnov. Mai eram încă sub impresia expoziției „Primăvara (iarna, vara, toamna) popoarelor” care tocmai își avusese finisajul și care m-a silit să mă gândesc la revenirea necropoliticilor statale în regiunea noastră. Versul lui Gaida mi-a pocnit în ureche ca o un bubuit de tun. La expoziție s-au auzit bubuituri similare, deși reduse la înregistrări video și audio asurzitoare.

Expoziția împletită curios și în teritoriul României de azi a fost o colaborare dintre galeria BWA și Muzeul Regional din Tarnov. BWA, adică Biuro Wystaw Artystycznych – biroul expozițiilor artistice – e una dintre multele avanposturi active ale artei contemporane, parte dintr-o rețea fondată în perioada Republicii Populare Polone. Se poate specula că BWA-urile au fost gândite ca un fel de rizomi hibrizi deluzeiano-guattarieni, care deși finanțate de stat, au un grad destul de înalt de autonomie. BWA-urile au devenit pe de o parte celule de diseminare dinspre centru în provincie a noutăților din lumea artelor vizuale, provenite atât din Vest, dar și din Est, pe de alta, și ăsta era scopul lor prim, sporeau accesul la cultură a oamenilor mai îndepărtați de capitală, propulsând concomitent și talente noi spre centru. 

Am ținut să subliniez aceste detalii pentru că titlul „Primăvara (iarna, vara, toamna) popoarelor” deși ne duce cu gândul la istorie și la formidabila perioadă din jurul anului 1848-49, iar punctul de plecare al expoziției e o expunere majoră de pictură istorică – fragmente din Panorama Transilvăneană, puțin cunoscută în România – evenimentul a adus, de fapt, în discuție chestiuni acute ce încă mai țin de practica artistică actuală cum ar fi gravitația spre monumentalism al artiștilor și mecenaților; realism pe înțelesul tuturor, dar și pseudodocumentalism sau știri și imagini false; arta vizuală ca mediu de propaganda politică; prididirea cu și inspirația din istorie; (auto)distrugerea obiectelor de artă; defragmentarea și reciclarea unor fărâme de obiecte de artă; ștergerea liniei demarcatoare dintre artist și curator; precaritatea financiară a artiștilor; practicile colaborative, inclusiv internaționale, care pot fi împlinitoare și rezulta în realizări excepționale, dar pot fi congruente și cu paraponiselile împărțirii creditelor; sursele de venit ale artiștilor; nerespectarea termenilor înțelegerilor, cum ar fi întârzierea sau chiar neplata onorariilor de către cei ce comisionează lucrările de artă sau de însăși artiștii care devin directori sau manageri de proiecte; uriașa munca pro-bono a lucrătorilor artei și desigur, nu în ultimul timp, imigrația și mai cu prisosință, contribuțiile nou-veniților la culturile gazde.

Pretextul expoziției au fost câteva aniversări concordante. În primul rând, 170 de ani de la Primăvara popoarelor – esențială și pentru România, dar și, după cum veți vedea în cele ce urmează, nu e vorba doar de un eveniment sau perioadă anume, ci și de teritoriul actual al României. În 1848-49, în Transilvania avea loc Răscoala Maghiară – una dintre puținele revoluții emancipatoare din Europa care a evoluat spre o opoziție militară cu succes pentru o perioadă mai lungă. S-a mai serbat aniversarea de 225 de ani de la nașterea tarnoveanului Józef (Juzef) Bem, general al Răscoalei cu pricina, precum și faptul că acum 90 de ani, rămășițele lumești ale lui Bem au fost aduse în Polonia din… Aleppo.  

Precum ziceam, membrana expoziției o constituie cele câteva zeci de fragmente despre care se știe că s-au păstrat din așa-zisa Panoramă Transilvăneană, lucrată de echipa lui Jan Styka, expusă în două săli din Gara Tarnov și în Palatul Strzeleckich (Strelețchih), actuala reședință a galeriei BWA. Cu toate că expoziția a mai cuprins lucrări, prezentări și performance-uri de artiști contemporani maghiari, români, turci, ucrainieni și polonezi, dimensiunea istorică nu poate să nu acapareze atenția unui vizitator educat în spațiul culturii române.  

Deși Panorama Transilvaniei a fost bucățită, fragmentele sale sunt impresionate. Câteva zeci dintre acestea se găsesc expuse în colecția Muzeului regional din Tarnov. Altele au fost împrumutate pentru expoziție de la diverse muzee polone. Câteva bucăți se află în colecții private. Muzeul tot vânează de zeci de ani pe la licitații fragmentele lucrării în speranța că va reuși cândva să reconstruiască pânza originală. Bunăoară, fragmentul cu generalul Bem, protagonistul bătăliei, încă nu a fost descoperit. Lucrată în tempou rapid, în Lvov, Ucraina de azi, pe parcursul a doar câteva luni în 1897, asemeni Panoramei Racławicka (Rațuavițka) Panorama Siedmiogrodzka (Șiedmiogrud – Șaptemunți, așa numesc polonezii Transilvania) a avut circa 120 de metri în lungime și 15 metri în înălțime! În 1908 lucrarea dispare. După circa 70 de ani sunt descoperite primele câteva fragmente și se constată faptul de netăgăduit că lucrarea a fost fragmentată, probabil în circa șaizeci de fragmente, care puteau funcționa ca tablouri autonome.

Lucrarea a fost comisionată datorită succesului enorm reputat de Panorama Racławicka, care poate fi admirată și azi. Aceasta a ajuns la un moment dat și în Budapesta, unde a fost vizitată de circa 800.000 de persoane. Demnitarii maghiari, dându-și seama de potențialul propagandist al mediului artistic respectiv, decid să comisioneze o lucrare similară directorului artistic al Panoramei Racławicka – lui Jan Styka și numeroasei sale echipe internaționale de pictori. Lucrarea trebuia să proslăvească vitejia maghiarilor răsculați în 1848-49. Era ajunul aniversării de 50 de ani a Primăverii popoarelor. Styka acceptă. După mai multe negocieri s-a decis că Panorama va reprezenta Bătălia de la Sibiu, în care Armata Insurgentă zmulge o victorie austriecilor. Evident, nu cea din din 22 martie 1442, dintre Iancu de Hunedoara şi otomani, despre care încă se mai vorbește prin clasele de istorie din România, ci despre bătălia din 11 martie 1849, supranumită și Eliberarea Sibiului. Eroul ei a fost generalul Józef Bem, supranumit de maghiari Bem apó – Tătuca Bem. 

Galeria BWA găzduia într-o sală de așteptare a gării Tarnov, unde era expus renumitul „Car cu boi”, unul dintre decupajele din Panorama Transilvăneană. Poate nu chiar întâmplător, tabloul se afla printre alte câteva lucrări ce țineau de o altă expoziție, intitulată „Împotriva războiului” care se refereau la Al Doilea Război Mondial. Era plasat printre crâmpeie de memorii din lagărele de concentrare naziste și prididiri mai contemporane cu traumele războiului, respectiv un discurs contrar celui glorios, specific genului panoramei ca gen.

Alăturat unei perechi de boi era pictat un bătrân țăran îmbrăcat în port tradițional de gală, posibil românesc. Pictura nu a fost lucrată cu gândul la exactitatea etnografică. Se bazează în primul rând pe raporturi de culoare, pensulare energică și poate chiar la nimereala. E un chițibuș tehnic care oarecum subminează subtil și din start documentalismul și propagandismul întregii lucrări, dar și oferindu-i o vitalitate anume. Bătrânul, ar fi putut fi român, maghiar, secui cu străbunică săsoaică. Nu mai contează acu. E un personaj cu o istorie curioasă. Se pare că este unica figură pictată pe viu din Panorama Transilvăneană. Se prea poate să o fi făcut însăși Styka. Echipa de pictori l-ar fi întâlnit în împrejurările locului unde a avut loc bătălia în timpul călătoriei lor de documentare. Mi-i și închipui, stand în cerc cu șevaletele pregătite și dintr-o dată apare un car cu boi și un bătrân în drum spre târg. Omul susținea că ar fi fost martor la bătălia Sibiului. De a fost sau nu, nu mai putem verifica, dar cert e că a rămas înveșnicit pe o bucată de tablou care a reușit să nu se rătăcească în istorie.

Luarea Sibiului a fost una dintre 33 de victorii ale generalului Bem, aventurier, inginer, inventator, artilerist, afacerist, poliglot, strateg, politician, freelancer… A mai cucerit Brașovul și ar fi eliberat de austrieci toată Transilvania și Banatul. A fost învins doar în momentul în care au intervenit rușii, aliații de nădejde pe atunci ai Habsburgilor. Fapt curios și mai puțin cunoscut, atât în rândurile armatei revoluționare cât și a celei țariste luptau sute de soldați și ofițeri polonezi. Bem comanda legiunea polonă Transilvăneană și mai era și legiunea generalului Józef Wysocki. De partea rușilor luptau trei regimente de pușcași din Zamoșci. 

Pe lângă lupte, Bem a mai reușit să organizeze în Transilvania o industrie producătoare de armament. A înființat turnătorii de tunuri și fabrici de praf de pușcă. Sub comanda sa, Armata Insurgentă și-a triplat numărul ajungând la 30.000 inși și circa 3000 dintre ei ar fi fost țărani români! Deși recrutați cu forța, Bem i-ar fi tratat la fel de respectuos ca și pe alți răsculați [1]. Unul dintre monumentele demolate după Marea Unire a fost și cel al lui Bem de la Târgu Mureș, în 1922. 

Evident a suferit și înfrângeri. Victoria de la Sibiu a urmat, bunăoară, în ciuda înfrângerii din 4 februarie 1849 de la Vízakna, azi Ocna Sibiului. Pe 31 iulie 1849 e bătut în bătălia de la Albești, lângă Sighișoara. Armata Insurgentă a înregistrat aproximativ 1.200 de morți. În urma luptei e dat dispărut fără urmă și poetul revoluționar Sándor Petőfi. Deși nu a participat la luarea Sibiului, el figurează în Panorama Transilvaniei. Urmează retrageri și înfrângeri maghiare până când, în 13 august 1849, revoluționarii capitulează definitiv la Șiria (ce nume curios de localitate!). Cu câteva excepții, comandanții trupelor revoluționare au fost judecați și executați pentru înaltă trădare. Bem împreună cu câțiva ofițeri reușește, totuși, să evadeze. Fuge în Imperiul Otoman, unde se convertește imediat la Islam. Se poate să fi fost și un act de protest la adresa rușilor, care nu doar că l-au bătut în Transilvania, dar controlau și Lehia lui natală, dar și la adresa Austriecilor, care controlau Galiția. Mai mulți ofițeri maghiari care l-au însoțit se convertesc și ei. Conversiunea era o practică destul de răspândită printre polonezii educați. Otomanii respectau atât sabia cât și aptitudinile creștinilor și le ofereau cariere în armată și industrie, cu condiția să treacă la Islam. După o perioadă în care a fost tratat cu suspiciune, câștigă totuși încrederea otomanilor. Devine înalt funcționar sub numele de Murat Pașa. Numele de Murat e derivat din cuvântul persan „mordd” care înseamnă cel dorit. În poloneză, în schimb, scris cu un d, înseamnă „măcel”. Se stabilește în… Aleppo. Înființează iar fabrici de praf de pușcă. Devine erou când, având la îndemână doar 1200 de soldați și 16 tunuri, apără orașul asediat de o armată de circa 30.000 de beduinii nemulțumiți de Administrația Otomană. A reușit ulterior să se impună ca reformator al Armatei Otomane și a contribuit la întărirea granițelor Imperiului. I se acordă și titlul de general. La puțin timp după primirea acestor onoruri și când punea la cale înființarea unei școli de artilerie în Aleppo, moare tardiv de malarie. Fapt neobișnuit, ceea ce a făcut pe unii să speculeze că ar fi fost poate un asasinat cu o proto armă biologică.

Odată ce-și dobândește independența, guvernul Polon inițiază o serie de repatrieri ale cadavrelor marilor polonezi. Corpul neînsuflețit al generalului Bem ajunge pe această filieră în orașul natal Tarnov. Din oseminte lipsește doar un deget amputat în una dintre multele lupte. Reînhumarea însă nu are loc în tihna poate cuvenită. Cadavrul stârnește zâzanie printre clericii orașului. Se pare că mai marii bisericii dau crezare unor zvonuri precum că Bem ar fi fost… evreu. Se împotrivesc înmormântării în locul destinat eroilor. Apare atunci idea unei înmormântări „în aer”. Sicriul a fost plasat într-un mausoleu – o excepțională lucrare necroarhitecturală semnată de Adolf Szyszko-Bohusz (Șâșco-Bohuș) – aflat în mijlocul unui lac în parcul Strelețchih, șase columne sprijină sicriul. La reînhumare asistă înalți demnitari și diplomați ai Turciei, Poloniei și Ungariei. Pe mausoleu sunt inscripții în trei limbi – polonă, maghiară și arabă. Mausoleul lui Bem a devenit oarecum o referință pentru expozițiile galeriei BWA, care-și are sediul la doar câteva sute de pași de Mausoleu.

Bem este actual. Nu poate fi ignorat. Pe de o parte, Bem este eroul unor musicaluri contemporane, pe de alta, deși ultracosmopolit, inclusiv în moarte, a fost și încă mai este însușit de către politicieni. Actualmente, figura sa a devenit un simbol al ultradreptei maghiare, cu deschidere internațională, de exemplu, spre Polonia. Curatorii Primăverii au încercat să crape cercul vicios în care doarme generalul.

Dar înainte să intrăm în sediu BWA, să trecem și pe lângă „Poartă” – o instalație de artă naivă din metal, vopsită în culorile curcubeului, sudată de un țăran, Adam Pesta. Lucrarea însă, expusă anterior și în Muzeul de Artă Contemporană din Varșovia, este prezentată ca fiind a lui Daniel Rycharski. Artistul a inclus-o cumva în discursul artei contemporane. Este o versiune rurală a unui arc triumfal. S-a materializat cu ocazia a 150 de ani de la abolirea iobăgiei în Galiția, una dintre urmările mișcărilor revoluționare din 1846 și 1848 din zonă. Dar faptul că Primăvara Popoarelor a abolit iobăgia nu e de trend. Nu ocupă un loc important în setul de comemorări actuale. Tocmai de aceea, „Poarta” funcționează doar parțial ca o sondă mnemonică. Mai curând provoacă discuții despre luptele ideologice de astăzi. Curcubeiele multicolore stilizate sunt ca nisipul în ochii ultradreptiștilor. Prin jigărirea sa, lucrarea reliefează modalități sociale și economice de excludere, inclusiv în zonele periferice.

Trecem pragul palatului Strzeleckich. Încă din recepție se aud niște strigăte sau porunci pronunțate frumos, ritmic dar și categoric. Pentru mulți vizitatori, probabil, răsună incomprehensibil. Sunt fragmente din cea mai invizibilă lucrare din expoziție. Îi aparține ucraineanului Nikolay Karabinovych și se intitulează „Che bella voce!” – Ce voce frumoasă (2019). Artistul a înregistrat expresia „Soldați, la atac!” în limbile armatelor pe care le-a comandat Bem. Răsună la perioade scurte de timp în galerie. Este un comentariu la ceea ce sociologul Klaus Teweleit observă despre funcția generativă de comunitate a formațiunilor militare (sau aici artistice). Acestea sunt mașinării de consolidare. Un detașament, un om, un singur ritm. Sunt dovada puterii, preciziei, ordinii și unui tip anume de masculinitate. Detașamentele devin un model al națiunii. Chiar înainte de luptă, corpul colectiv îngheață în așteptare tensionată. Dar mașinăria perfectă se poate dezmembra în orice clipă. Uneori și sub asaltul esteticului. Artistul, de fapt, ne împărtășește o anecdotă pe care a cules-o din cartea lui Mladen Dolar „The Voice and Nothing More/ Vocea și nimic mai mult” (2006).  „În mijlocul unei bătălii, o companie de soldați italieni își așteaptă în tranșee ordinul. Comandantul strigă – Soldați, la atac! – Soldații stau locului. Nimeni nu se clintește. Toți îl privesc uluiți. Comandantul urlă încă o dată ordinul. Și încă o dată, și iar, cu o voce tot mai ridicată. La un moment dat, un sergent se ridică și exclamă – Ce voce frumoasă!”

„Zgomot de sub primul strat al solului” e titlul dioramei multimediale lucrată în 2018 de Funda Gül Özcan (Funda Giul Ozgian). Atrage imediat privirea vizitatorului ajuns în sală. Curatorii susțin că poate fi interpretată ca o repovestire a sorții orașelor asediate –- Aleppo, Sibiu sau Viena. Așa și este. Strig atunci –- Biji Rojava! –- E parcă un model cognitiv pluridimensional de manipulare mentală de imagini dar și al consumului acestor colaje prin care ne generăm narațiuni noi. Un mecanism obișnuit dealtfel, dar adesea utilizat și la nivel de societate de revizionismul istoric. Funda Gül Özcan creează o colecție de microistorii, un fel de flașuri în care sunetele, imaginile digitale și obiecte se suprapun între ele, generând un poem vizual și complex al demolării. Evident, privitorul și-l însușește prin prisma sensibilității personale, recepției afective și imaginației sale emoționale.

Apoi vedem fragmentele Panoramei în care honvezii – soldații unguri – atacă armata austriacă. Sunt întinse pe niște pari din mesteacăn alb – o aluzie la fragmentele dispărute ale Panoramei care nu reprezentau decât peisaje – spații neutre, lipsite de mesaj propagandist explicit, respectiv mai puțin comerciale și probabil dispărute pentru totdeauna din această cauză.

Iar pe pereți, ici colea se aflau medalii comemorative cu vizualizări ale chipului lui Jozef Bem. Nu prea se știe exact cum arăta. Chipurile sunt, precum se întâmplă adesea, rezultatul unor exerciții de imaginație artistică.

Viața eroilor naționali nu se încheie odată cu moartea lor, iar numele le sunt instrumentalizate în rescrierea istoriei, după cum aflăm dintr-un interviu cu scriitorul și politologul István Rév, publicat în catalogul expoziției. Îndrăznesc să cred, căci se zvonește, că va fi publicat online. Rév vorbește printre altele despre excavări continue pe locul unde se crede că au pierit eroii maghiari, de exemplu Petőfi, pe lângă Arad.

Același lucru îl vedem ilustrat eminent în sculptura lui Attila Csörgő (Ciorgo). Artistul de origine maghiară stabilit în Polonia de ani de zile. Artistul reîndoaie materialul din care e asamblat un cub în așa fel încât obține o figură geometrică total diferită de cubul de la care s-a pornit. Singura chestie comună dintre cele două figuri e că au aceeași suprafață pătrată. Se impune aici și aluzia la cubul alb, ideal al galeriei unde conținuturile pot fi reinterpretate și reînsușite. 

Expoziția a fost însoțită de o seamă de evenimente performative. Muzica experimentală nu a lipsit pe tot parcursul petrecerii artistice. Kornelia Binicewicz, bunăoară, de la Ladies on Records, abordează idea istoriei adesea „îmbunătățită”, „corectată” sau „curățată” folosindu-se de pupitrul de DJ. Spre deosebire de istorie, muzica, ca modalitate narativă, nu poate fi corectată ușor. E ca un flux de conștiință care încorporează influențe istorice și culturale dintr-o multitudine de surse și înregistrări. Artista a compilat piese contemporane psihedelice lucrate de compozitori turci, derivate din muzica populară anatoliană cu ritmuri poloneze și maghiare din anii 70, adesea bazate pe cântece populare, poezie națională sau, afirmă artista, un fel de nostalgie paramitologică pentru o lume lipsită de granițe.

În cadrul finisajului, galeria BWA l-a avut oaspete și pe Jacek Staniszewski (Iațek Stanișevski). Artistul a încercat să recalibreze cacofonia emisă de degradarea obiectelor pe care rachetele militare le țintesc și lovesc, deci o inaccesibilitate asurzitoare. A descoperit materialele cu sunetele exploziilor în tot felul de înregistrări documentare profesioniste și amatoricești efectuate în cadrul unor conflicte militare reale sau pe platouri de filmare. Respectiv, se poate vorbi despre o anumită estetică asurzitoare pusă la roata distracției. Și-a jucat mixajul concomitent cu proiecțiile videourilor respective. Bem a fost probabil unul dintre primii compozitori ai acestui gen și dirijori ai orchestrei asurzitoare de tunuri.

Artiștii cu renume mondial, dar și mai important, sibieni get-begeți, Lia și Dan Perjovschi au ținut un seminar în care s-au axat atât pe practica lor artistică, istoria acesteia, recunoștință internațională, responsabilitatea care vine odată cu recunoașterea, dar și pe trebuința de a oferi ceva înapoi, respectiv au prezentat acțiuni colective și comunitare în care au fost și mai sunt implicați. Au ținut și un atelier de ilustrații. Acestea au fost tipărite în formă de zină. Au povestit și despre locuința lor din Sibiu, care funcționează atât ca atelier de artă deschis, cât și ca muzeu. Cuprinde o arhivă compilată din volume de critică, recenzii, postări online, dar și obiecte cumpărate în magazinele de pe lângă muzeele din întreaga lume. Muzeul Perjovschi e format din șapte secțiuni: pământ, corp, artă, cultură, cunoștințe, știință și univers. Muzeul respectiv e o lupă prin care putem observa producția și reprezentarea cunoștințelor. Au povestit și despre Ziarul orizontal, cunoscut și drept Zidul lui Perjo, un fel de Panoramă (desfășurată) Românească de azi. Despre cum zidurile încep să reapară după o perioadă în care au fost demolate. Dar cel puțin zidurile pot deveni suprafețe pe care se poate desena, respectiv, protesta. Asta nu se mai poate face dacă zidul e din sârmă ghimpată, sau și mai rău, lamată.

Aleksandra Kubisztal a ținut un atelier în care copiii au avut ocazia să înțeleagă de unde apare iluzia aflării în mijlocul evenimentului reprezentat într-o panoramă. Participanții și-au creat împreună o versiune proprie, o clonă mai mică a Panoramei Transilvaniei. 

Bem a devenit renumit încă de pe când trăia. I s-au dedicat nenumărate ode de nenumărați poeți educați pe tărâmuri culturale diverse. În catalogul expoziției găsim, dealtfel, două poezii aparent închinate acestei personalități.

Saci cu oase

Ce noroc! / I-a găsit oasele. / Craniul este și el în sac. / Sacul îl ține în mână, asemeni celorlalți saci ținuți în alte mâini tremurânde. / Oasele lui seamănă cu alte mii de oase / dintr-un mormânt colectiv. / Craniul lui nu seamănă cu alte cranii. / Cei doi ochi, / acum doar orbitele pustiite, / cu care a văzut mai mult decât ar fi trebuit să vadă… / Cele două urechi / cu care a audiat muzica ce-i intona propria lui poveste. /

Dunya Mikhail

Martirul

Nu … nu a murit. / Iată … îl aducem, /așa că bucurați-vă, / o, dealuri verzi, o, stindarde ce umpleți spațiul dintre pământ și cer, / o procesiune de consacrare… iată, / iată… îi aducem din ultima chemare, / din rămășițele speranței noastre, / deci, bucurați-vă. / Nu aprindeți lumânări,/  căci casa îi este luminată. / Nu-i spălați rănile, / căci rana asta i-a fost peregrinarea, / iar asta i-a fost baștină, / iar asta mândră casă de sânge. (…) / Nu bociți. / Adânciți-vă în tăcerea sa / ca într-o povestire. / Cea mai frumoasă, pe care ne-a lăsat-o, / că vă veți naște prin moartea lui (…)

Buland al-Haidari

Actualmente jurnalistă și poetă de origine irakiană, refugiată, stabilită în SUA, fugară de la regimul lui Sadam Husein, Dunya Mikhail a scris probabil aceste versuri despre altcineva. Buland al-Haidari, poet irakian de origine curdă, probabil avea și el altceva în gând marcând, se pare, o turnură importantă în poezia arabă contemporană. Biji Rojava!

Curatorii au lovit asemeni unor strategi militari fluxul hiperrealist naționalisto-patriotard spre care este aspirată continuu figura generalului Bem într-o tentativă de reînsușire, de reapropriere, încununată, din câte îmi dau seama, cu o victorie. Acest fapt s-a putut observa poate cel mai bine la modul cel mai propriu în cadrul performance-ului culinar al Dorotei Podlaska, întitulat „Corpul generalului”. Rolul unui erou, afirmă Podlaska, este de a se dărui celorlalți, de a se jertfi pentru binele tuturor. Corpul generalului Bem creat de artistă din mici delicatese culinare a fost consumat colectiv de participanții la vernisaj într-un gest simbolic de împărțeală. I s-a servit inclusiv inima. Participanții au reușit efectiv să-și însușească canibalic corpul generalului. Dar nu doar corpul, dar și laptele pe care generalul l-a supt din pieptul mamei sau doicei, inclusiv și picăturile neînghițite, care s-au prelins neobservate pe obraz, căzând pe pământ, că să închei citatul din Gaida.  

De ce a fost totuși decupată Panorama Transilvăneană? Sunt mai multe explicații. Mecenații maghiari, care au comisionat lucrarea nu au dorit să o cumpere, deși aceasta a apucat să fie expusă public și în Ungaria. Se poate să se fi invocat anumite inexactități istorice care s-au strecurat în Panoramă, cum ar fi de exemplu, prezența lui Petőfi în bătălia de sub Sibiu. Mai erau și țăranii aceia prea mulți și cam prea fioros zugrăviți cu coasele și furcele prea ascuțite. Prea răzbătea din tablou o identitate pronunțată de clasă asuprită. Fragmentul cu țăranii s-a păstrat. Pe de altă parte, se pare că panoramele au început să-și piardă din popularitate odată cu progresul spectacular al cinematografului. Filmul a omorât starurile panoramelor. În fine, Styka optează pentru comercializarea fragmentelor din Panoramă, care odată cumpărate dispar în direcții necunoscute. Între timp Europa a intrat într-o perioadă zdruncinată și lumea a uitat de Panorama Transilvăneană.

Curatori: Krzysztof Gutfrański, Monika Weychert; Design și aranjament: Matosek/Niezgoda; identificare vizuală Jakub de Barbaro. Participanți: Kornelia Binicewicz, Attila Csörgő, Nikolay Karabinovych, Funda Gül Özcan, Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Dorota Podlaska, Daniel Rycharski, Jacek Staniszewski. Autorii Panoramei Transilvaniei /Luptei de lângă Nagyszeben [Sibiu]): Michał Gorstkin-Wywiórski, Tihamér Margitay, Tadeusz Popiel, Zygmunt Rozwadowski, Leopold Schönchen, Béla K. Spányi, Jan Styka, Pál Vágó

[1] Gelu Neamţu, Maghiari alături de revoluția Română de la 1948-49 din Transilvania