Cu ocazia unei rezidențe am cunoscut-o pe jurnalista cubaneză, Yania Suarez. Un an mai târziu am văzut că postase un anunț în care se făcea un call de proiecte pentru  #00 Bienal de la Habana, prima bienală independentă din Cuba. Evenimentul era organizat de un grup de artiști nemulțumiți de faptul că guvernul sistase fondurile pentru bienala oficială ce se desfășura în Havana din 1984. Ce m-a atras cel mai mult să particip (pe cont propriu) nu a fost nici aspectul politic, nici cel turistic, ci faptul că urma să se întâmple în case private și studiouri, sub sloganul En cada estudio una bienal (În fiecare studio, o bienală), ceea ce era destul de apropiat de interesele mele artistice (Orice sufragerie e o scenă). Șase luni mai târziu mă aflam în casa Taniei Bruguera, cea mai cunoscută artistă cubaneză contemporană, o sursă de inspirație și finanțe pentru organizatori. Nu e o casă obișnuită, pentru că găzduiește Instar, adică Institutul de Artivism. Instar este unul dintre principalii susținători și finanțatori ai bienalei. În 2014, în urma unui performance în Plaza de la Revolucion, Tania a fost reținută de poliție. De altfel, artiștii cubanezi obișnuiesc să ajungă adesea la închisoare de câte ori întreprind acțiuni care nu sunt pe placul guvernului. Nu puteam rata o conversație cu Tania care, deși era foarte prinsă de ceea ce se întâmpla în încăperile casei, și-a făcut timp să vorbim despre institut, acasă și arta de apartament. Conversația a avut loc pe podeaua unei camere care dădea înspre stradă, acum transformată în galerie. Pe jos se aflau multe cubulețe din pământ cubanez pe care vizitatorii aveau să calce mai târziu. Din nefericire, întrucât din patio se revărsa muzică, iar cei din jur se plimbau și discutau pe lângă noi, ca la orice petrecere în casă, câteva mici fragmente au rămas neînțelese la transcriere.

Care a fost contextul personal în care ai început proiectul Institutului?

În 2014, când Raoul și Obama s-au întâlnit în secret și au negociat refacerea relației, am fost foarte deranjată de faptul că oamenii nu au avut nimic de spus despre aceste decizii, au fost prezentate ca ordine – noi am decis și acum lucrurile se vor schimba, deci tu trebuie să acceptați asta. A fost complicat și pentru mine, deoarece cubanezii au suferit foarte tare din cauza tensiunilor dintre SUA și Cuba. Le-a fost interzis să-și contacteze familiile din afara, multe lucruri s-au întâmplat, așa că m-am gândit că dacă într-adevăr Statele Unite vor să deschidă relația cu Cuba, atunci ar trebui să vorbim despre libertate. Pentru asta sunt renumiți: exportul libertății. Așadar, am vrut să testez cât de veridic a fost sprijinul lor pentru poporul cubanez. M-am decis să merg în Piața Revoluției (Plaza de la Revolucion), să pun un microfon și să dau oamenilor posibilitatea de a vorbi timp de un minut. Mi-au luat pașaportul timp de 8 luni și totul a dus la … să spunem, o relație forțată cu guvernul.

Una dintre acțiunile mele a fost că am venit aici în casa mea și am citit de mai multe ori Originile Totalitarismului de Hannah Arendt timp de o sută de ore fără oprire și mi-am dat seama că, pentru ca ei să mă ancheteze, trebuie să citească și ei cartea ca să mă poată întreba ce fac … trebuie să aibă aceste cunoștințe dacă vor să mă acuze. Îmi place foarte mult această perversiune, să îi forțez să citească ceva ce nu ar citi niciodată. Și am decis că da, poate că sunt interesați de o tranziție în Cuba prin educația civică. În Cuba, am avut o bună rată de alfabetizare începând cu anii 60 și 70, toți pot scrie și citi, dar nu pot citi ceea ce vor, nu pot spune ce gândesc … Deci nu are sens: de ce să știi să citești? Așadar, mi-am dorit să fac aceste lecturi pentru oameni, pentru a le permite să afle, să fie pregătiți pentru o societate diferită. Așa că am decis să creez acest Institut de Artă și Activism, pentru că am fost acuzată că nu mai sunt artistă, ci doar o activistă. De fapt, am fost ambele.

Și de ce acasă?

Este singurul loc în care în mod legal, ei nu pot intra fără un mandat. Guvernul cubanez se teme cel mai tare de străzi. Acum suntem în casa mea și facem un eveniment care este ilegal în ochii guvernului. Dar este în interiorul casei. Pot să am un eveniment aici, pot să am o petrecere, îmi pot pune lucrările pe pereți. Dar chiar acum, pe măsură ce facem acest interviu, dacă noi decidem, tu și cu mine și încă trei oameni să ieșim pe străzi și să mergem, doar să mergem, ne-ar putea lua pe sus. Pentru că nu vor ca oamenii de pe străzi să facă ceva care nu este organizat de guvern.

Așa că închid ochii la ceea ce se întâmplă între patru pereți?

Nu închid ochii, de exemplu din cauza acestui eveniment și a tuturor atelierelor de lucru ale Institutului și din cauza activismului, au chemat potențialii participanți pentru a-i amenința; acum amenință artiștii care ar dori să facă parte din această bienală că le vor lua documentele care atestă că sunt artiști, iar în acest caz cariera lor s-ar termina, deoarece nu mai pot avea nici o expoziție, nici să mai vândă lucrări. Așadar, se tem de propriul lor popor, nu știu cum să se ocupe de ei și sunt atât de prost pregătiți să înțeleagă ce fac sau cu ce se ocupă, cu teama, cu însăși oamenii, încât au decis să îi amenințe în loc să înceapă o conversație. Deci nu este atât de ușor … Am creat Institutul pe care l-am numit INSTAR, care este un acronim, dar în spaniolă mai înseamnă și „a împinge oamenii să crească, să facă ceva“. Întotdeauna am spus că tot ceea ce facem noi este în ciuda lor. Am avut oameni care au participat la atelierele INSTAR și au fost chemați la Oficiul pentru Imigrări pentru a fi interogați.

De câte ori ai folosit casa ta pentru evenimente de artă?

Tot timpul. Casa mea este plină în mod constant încă din anii 90, când am început să o folosesc pentru evenimente: pentru evenimente colective și pentru evenimente personale.

S-a schimbat în vreun fel relația ta cu casa?

E amuzant că te-ai gândit la asta, pentru că într-adevăr s-a schimbat: oamenii nu o mai văd ca pe casa Taniei. Oamenii o văd ca un refugiu. Când spun „Să mergem acasă la Tania“, ei știu că această casă va acționa ca o protecție, în sensul că voi apăra cu orice preț drepturile a tot ceea ce facem aici, dar este, de asemenea, un loc pentru unii oameni care vor să afle mai multe, pentru că au auzit cum că acesta ar fi un loc în care poți spune ceea ce crezi, să dezbați și discuți în modul cel mai brutal de sincer cu privire la perspective [politice]. Fac asta de foarte mult timp. Din 2003 până în 2009 am lucrat la un proiect cu Dan Perjovschi, când am avut probabil primul spațiu democratic în Cuba. Ar fi trebuit să ținem ateliere de lucru cu artiști, dar întotdeauna ajungeam să discutăm despre politică și ce ar trebui să facem. Aici s-a auzit pentru prima dată despre democrație.

Dacă pentru majoritatea oamenilor acest loc este un refugiu, atunci ce este pentru tine?

Și pentru mine este tot un refugiu. Cred că, într-un fel, această casă este creierul meu. Când intrați în această casă, pătrundeți [nu se înțelege]. Odată ce ați intrat în casa mea, camerele ei par că ar fi de pe o altă planetă.

Ai crescut aici?

Da.

Cum se suprapun amintirile din copilărie cu ceea ce se întâmplă aici acum?

Această casă aparținea bunicilor mei, mi-am petrecut copilăria într-o altă casă. În 1991 m-am mutat aici și am terminat facultatea, mi-am făcut lucrarea aici, chiar pe această podea, așadar de la bun început totul a fost pentru artă. A fost locul unde visam, destinat dorințelor … și alte persoane își fac propriile dorințe din același motiv …

Ce este acasă pentru tine acum?

Sunt o persoană foarte mobilă și în acest sens pot spune că sunt un om al secolului XXI, privilegiat, bineînțeles, pentru că unii oameni nu se pot mișca. Cred că mobilitatea este foarte importantă în zilele noastre. Simt că fac parte din lume. Și cred că Cuba este locul unde mi-am pus toate speranțele. Și este important să fii parte din lume, simt că atunci când voi ieși de aici … [se gândește pentru un minut] bine, tu ești din România și ai putea înțelege acest lucru, ne-am născut și am crescut în această cultură foarte specifică, socialismul, învățământul, toată această licențiere, dar am avut și niște dorințe sociale și presupun că o realizare care nu este de fapt adevărată, dar cel puțin ne-a insuflat dorința de dreptate și dorința de colectivitate, dorința pentru umanism, cumva. Nu ei au realizat-o! Au fost doar sloganuri, vreau să clarific acest lucru. Dar cu asta ne-au lucrat. Și când plec în lume, încerc să testez acest lucru într-un nou teren care este complet diferit, și când mă întorc, aduc lumea cu mine aici. Deci, când sunt în Cuba, nu vreau să urmez regulile Cubei, ci regulile umanismului.

Există o diferență între cultura de casă – arta produsă și arătată în case – și ceea ce ar putea fi catalogată drept artă oficială?

Cred că țările socialiste, în special Cuba pentru că o cunosc cel mai bine, au o problemă; vreau să spun că guvernul are o problemă. O problemă ar fi că aceștia au un monopol asupra instituțiilor. De exemplu, când am început Institutul de Artivism, au sunat, adresându-ne aceeași întrebare – de ce institut? Pentru că au într-adevăr monopolul universităților, institutelor, bienalelor, toate aceste cuvinte nu pot fi folosite de nimeni altcineva. Deci, aceasta este o problemă. Altă problemă ar fi estetica. Cred că toate guvernele socialiste au probleme cu ceea ce nu înțeleg. Din păcate, guvernul cubanez a făcut o revoluție, dar nu și o revoluție estetică. Ei încă se tem de revoluțiile estetice. Și în acest sens au început să spună că revoluția estetică este artă proastă. Și arta bună este ceea ce ei pot identifica în mod clar drept artă. Aceasta este o contradicție interesantă, pentru că aceasta este o poziție reacționară a unui guvern revoluționar. Vreau să spun că au mult mai multe contradicții, aceasta fiind doar una dintre ele. Ei spun că Revoluția cubaneză este cu „R“ mare. Cum ar fi un nume, nu un verb. Așa că au scos verbul pentru a-l personaliza, pentru a-l transforma într-un substantiv. Cred că este foarte interesant faptul că, făcând acest mic gest, o revoluție ortografică cu un mare „R“ în loc de un „r“ mic, ne-au luat dreptul de a folosi verbul, pentru că trebuie să îl identificăm ca un substantiv, care indică o situație pasivă. Când este un verb, este folosit în acțiune, când acesta este un nume (substantiv), atunci este dat. Ne-au dat numele revoluției – nu noi am decis. Ei au reușit, noi nu putem reuși. Cred că problema pe care o avem ca artiști este că reprezentăm opusul acestui lucru.

Crezi că există o piață pentru arta făcută acasă?

Capitalismul are capacitatea de a transforma totul în mărfuri. Chiar și cel mai transgresiv gest poate fi transformat într-o marfă. Acesta este singurul lucru pe care capitalismul îl face bine. Personal, nu mă interesează asta. Ceea ce mă interesează este … Nu cred că piața ar trebui să decidă ce este arta.

Cred că piața este necesară pentru oameni, dar cred, de asemenea, că piața poate deveni foarte reacționară. De ce? Pentru că există această contradicție: când faci artă liberă, faci artă generată de libertatea profesională. Capitalismul codifică dinainte elementele cu care lucrezi, chiar înainte de a te decide în privința lor. Și pentru mine, ceea ce este revoluționar în estetică este să nu ai formă în prealabil, ci o formă într-o continuă formare.

Toate fotografiile din casa Taniei Bruguera și de la #00 Bienal de la Habana au fost realizate de autor.