Cunoșteam o mare parte din lucrările Ioanei Nemeș dinainte să ajung la expoziția de la MNAC, unde eram curioasă mai degrabă de felul în care acestea au fost plasate într-un context mai larg al intereselor sale adiacente legate de sport, modă, entertainment, teorie. Eram pregătită să descopăr poate unele lucrări mai puțin circulate, și poate mai mult din culisele producției sale artistice abundente.  Sau cel puțin așa credeam. Marea surpriză a venit însă de la lucrările pe care le cunoșteam cel mai bine din practica ei, Monthly Evaluations (2004-2010), cu subseriile sale, Time Exposure, Vanishing Point, Travel și eponimul Monthly Evaluations marcat cu o dată anume. Văzute împreună, într-un număr și la scară atât de mare, lucrările din această serie, vizitate într-o perioadă în care reciteam pe sărite din propriul jurnal, m-au dus la o nouă percepție a însăși ideii de timp.

Ioana Nemeș a transformat jurnalul într-un instrument calibrat, aproape științific. În fiecare lună și uneori în fiecare zi, Ioana traducea experiențe de viață într-un sistem de numere, coduri și culori, un fel de fișă abstractă de măsurare a evoluției profesionale, a stabilității emoționale, a inteligenței, norocului și situației financiare, cu două decenii înainte de aplicațiile de journaling care abundă azi. Ceea ce a rezultat e un limbaj precis în structură, dar opac în înțeles pentru oricine din afara logicii ei interioare, prezentat pe câte un perete întreg (în care însuși peretele alb este o prezență mult teoretizată de-a lungul istoriei artei contemporane) și aducând astfel în spațiul expozițional o prezență fizică imposibil de ignorat. Scara conferă fiecărei pagini de jurnal abstractizat o greutate monumentală, ca și cum viața însăși ar putea fi fixată în spațiu, și măsurată cu precizie de la distanță. 

Lucrările generează senzația unei prezențe infinite: lună după lună, mereu măsurabile, mereu conținute, senzație întărită și de încetarea din viață timpurie a artistei. Un ritm întrerupt, dar care continuă să sugereze o infinitate posibilă.

Jurnalul meu se află la polul opus. Nu este o grilă ordonată de culori și metrici, ci un document word în continuă expansiune, care se întinde în toate direcțiile. Există un singur punct de plecare în vara lui 2006, când am început să lucrez pe laptop. Jurnalul meu operează fără margini sau pagini finale, crescând în rafale, mai ales în orele liniștite ale nopții, când nu pot dormi pentru că ceva (sau cineva) m-a tulburat. Nu este un jurnal făcut pentru a fi privit de la distanță, nici temporală și nici personală (sper să am luciditatea să-l șterg cândva). Frazele curg și se destramă. Argumentele se repetă în buclă. Aceleași întrebări reapar la luni distanță, formulate diferit sau inconfortabil de similar de fiecare dată. Arhiva aceasta a devenit atât de lungă și de încâlcită, încât nu pot să navighez în ea decât cu funcția „find”. Bâjbâi prin ea căutând locuri și timpuri atunci când îmi amintesc un nume, un cuvânt, o dată, un indiciu. Mă bazez pe propria-mi memorie pentru a-mi revizita memoriile. Citesc acest document și realizez cât de nonlinear, chiar virtual, este trecutul. Aterizez în diferite momente din timp așa cum intru în camere într-un vis, fără să știu cum am ajuns acolo.

Spre deosebire de instalațiile de mari dimensiuni ale Ioanei Nemeș, care ofereau fiecărui moment în timp un corp fizic, palpabil, jurnalul meu nu are suprafață. Nu poate fi atins sau măsurat pe un perete; există doar ca date digitale, ceva ce ar putea dispărea într-o clipă dacă aș șterge sau pierde fișierul. O prezență intangibilă ce plutește undeva între cloud și mintea mea uneori lipsită de somn.

Dacă lucrările Ioanei Nemeș distilau experiența într-o structură vizibilă și publică, jurnalul meu o lasă brută și privată, îngropată în aglomerația digitală cu care mă voi lupta probabil pentru restul vieții. Metoda ei produce un sentiment de control, de timp prins în loc printr-un sistem precis; a mea refuză controlul, acumulându-se fără principiu organizatoric, un haos în care mă aflu continuu fără să-l pot cuprinde pe deplin.

Analizând cele două jurnale în paralel, le înțeleg ca pe două moduri fundamental diferite de a lupta cu timpul și cu sinele. Al ei: structurat, arhitectural, sugerând un orizont continuu, un sine mereu aici, un prezent continuu. Al meu: neliniștit, rătăcitor, o arhivă imensă a ceea ce mi-a scăpat deja printre degete, o înregistrare a faptului de a fi mereu după, un trecut continuu.

„Ioana Nemeș. All Times At Once”. Curator: Kilobase Bucharest [Muzeul Național de Artă Contemporană al României, București, 12.12.2024–19.04.2025]