Acum vreo 5 ani, dansam în pivnița transpirată a unui bar belgian pierdut printre străzile pietruite dintre Nation și Montreuil. Era un spațiu întunecos și înghesuit, din cărămidă roșie, și cu puțin mai încăpător ca sufrageria mea. Erau postere cu cai pe pereți, șase mese pe margine și o scenă minusculă. Îmi amintea de acele baruri de rockeri din pivnițe vechi care erau în orașul meu natal. Doar că în loc de băieți cu tricouri negre cu formații care făceau headbanging pe hituri rock din anii ’90, mulțimea de aici era un mix de punkeri, hipsteri și crusties care se mișcau încet pe tânguirile unui cântăreț iranian din anii ’70 și piese turcești pe care le puneam la petrecerile noastre de acasă. Cum era asta posibil așa ceva, când localurile dance pariziene obișnuite puneau o combinație de indie, rock and roll și muzică balcanică?

În seara de închidere a unui festival internațional de hacktivism, programatorii au ales un performance A/V de circuite modificate, un show de noise 8-bit și un DJ german care punea tot felul de sunete non-western pentru o mână de oameni care a rezistat în pivnița supraîncălzită. Tipul scoate bijuterie după bijuterie din geanta lui de vinil-uri cu un zâmbet entuziasmat dar și nonșalant, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru de făcut într-o sâmbătă.

Plecând de la scena profund segregată a scenei de party românești, care în 2010 era în continuare dominată de sunete indie-electro ca soundtrack official de underground, părea aproape de neconceput ca sunetele lo-fi aiurite popularizate de labeluri precum Sublime Frequencies să părăsească Ipodurile și dormitoarele noastre.

Într-o seară călduroasă de iulie, vreo 200 de oameni încearcă un fel de dans din buric pe scena generoasă a sălii Berlin din Control, ghidați de mâinile sigure ale prietenului meu german. Cu același zâmbet contagios, Sebastian aka Booty Carell pune muzică fără bass pentru o mulțime fericită care, în mod miraculos, nu a fugit către sala de tehno alăturată sau pe terasa pentru fumători. Este 2016 și acesta este doar un set al Outernational Days, festivalul de 3 zile care celebrează această nișă.

Simpla existență a acestui tip de eveniment, mai ales în contextul Bucureștiului, este mare lucru, e aproape miraculos. Sarcina de a organiza trei zile pline de concerte, dezbateri, workshopuri și seri de club sună ca o treabă mult prea ambițioasă și o posibilă sinucidere financiară, mai ales fără susținerea unor sponsori.

În contextul unui București post-Colectiv, toată lumea credea că nightlife-ul energic care făcuse orașul să vibreze a dispărut. În primele câteva luni, lucrurile păreau fără speranță, cu un șir de evenimente anulate și localuri închise. Cu toate astea, această puținătate, combinată cu atitudinea gradual relaxată față de regulile de siguranță draconice proaspăt instaurate, a dus la un minunat nou val de inițiative și renaștere urbană.

Să ne gândim doar la cele mai recente evenimente din această vară – avem Cabal, o serie cool de petreceri pe timp de zi în Grădina Botanică, redeschiderea barului Ponton în parcul Carol, care a găzduit multe petreceri underground și a fost supranumit Club Der Visionaere local, deschiderea spațiului comunitar Macaz și mutarea recentă a clubului Expirat la Halele Carol, o locație folosită doar ocazional până acum.

Deși aceste inițiative activează în cadrul paradigmei (adesea) sponsorizate de house/techno (cu excepția Macazului), evenimentele cu adevărat DIY fac senzație prin alegeri curatoriale curajoase și abordări neașteptate în fața rețetelor demult stabilite. Adevărata magie a avut loc la controversatul experiment Interval, petrecerile sub-radar Nightshift și, mai nou, Outernational Days. Toate acestea împărtășesc aceeași atitudine față de schimbare și un anume idealism care, din păcate, duce adesea la un public restrâns și pierderi financiare. Cu toate acestea, astfel de riscuri reușesc încet încet să schimbe atât atitudinea publicului, cât și a promoterilor, mai ales în contextul în care oamenii trebuie să înfrunte un cadru dificil din punct de vedere financiar și geografic.

Promoterii trebuie să rezolve aproape imposibila ecuație a evenimentelor interesante, realizabile financiar, unde toată lumea e plătită, menținând în același timp costul biletului sub 5 euro. Ca asta să funcționeze, fie trebuie să aduci un public numeros sau să te bazezi pe sponsorizare de la corporații care încă mențin acea agresivitate omniprezentă a anilor ’90. Dacă asta nu era de ajuns, evenimentele se adresează acelorași 5-600 de oameni care merg în Control/Rokolectiv, doar dacă nu cumva faci minimal/ar:pi:ar sau petreceri mainstream de house. Cel mai adesea, promoterii rivali care se bat pe aceeași audiență organizează evenimente conflictuale.

Știu că asta e o strategie din lumea artei contemporane, ca oamenii care ies la un vernisaj să aibă o seară plină, să viziteze 2-3 galerii, dar pentru scena de party, să plătești intrări și taxi pentru mai multe cluburi/petreceri nu prea merge, cu excepția oamenilor din industrie și a câtorva clubberi înrăiți.

Eram destul de sceptică de cum o să iasă Outernational Days; sigur, era un line-up incredibil, combinând vechi legende ale crossover-ului Konono No1 cu muzicieni locali precum Harry Tavitian și Dan Armeanca într-o încercare hibridă de genuri de a aduce laolaltă pe toată lumea din scena clubberilor progresivi/scena hipsterilor iubitori de jazz, artiștii care susțin scena cool a manelelor asociate cu grupul Paradaiz precum și romii, care sunt în general ignorați de circuitul fondurilor de stat. Printre acești headlineri sunt eroii locali de la Khidja care au primul lor live, mult îndrăgita trupă de cover-uri de manele Raze de Soare, Vincent Moon, un favorit indie, precum și mulți alți muzicieni din Burkina-Fasso, Egipt, SUA, cât și o mână de DJ orientați către world music, printre care și unii care deja au ținut petreceri de succes în cluburile bucureștene.

Densitatea acestui line-up dă senzația de decadență dar și de utopie; după o serie de concerte și party-uri dedicate care s-a întins pe câțiva ani, să arunci în aer acest micro-trend într-o extravaganță de trei zile pare un imens act de credință. Dar oare chiar e așa de nerealist? Având în vedere eforturile unor DJ precum Bogman, Khidja, Tzuc, Dragoș Rusu și Scoro de a aduce sunete non-western pe scena de dans, ai putea spune că popularitatea în creștere a petrecerilor cu world music, hibrizii de sunete orientale ca Acid Arab și techno-ul/EBM-ul cu influențe etnice au pavat drumul pentru un astfel de eveniment. Ca să nu mai vorbim de noul interes față de manele.

Începând cu 2011-2012, Bucureștiul a trecut printr-o experiență unică de deschidere față de sunetele alternative, mai ales cele orientale/influențate de world music. Să luam ca exemplu cruciada susținută de Adrian Schiop, Cristian Neagoe, Ion Dumitrescu și grupul Paradaiz pentru a reabilita manelele, genul de muzică gangsta-țigănesc care a fost interzis de la radio și TV în anii 2000 de către elita politică. În ciuda eforturilor comunității underground intelectuale pentru acceptarea anumitor tipuri ale acestui gen, el a rămas la periferie, este demonizat și are o puternică stigmată socială.

Prin ape tulburi

Este dificil să abordezi subiectul festivalului și alegerile curatoriale fără să adresezi dezbaterea manelelor care, în ciuda faptului că sunt mai acceptate ca niciodată, încă constituie un subiect care provoacă un număr alarmant de reacții exagerat de agresive și de-a dreptul rasiste.

După petrecerea incredibil de populară din Ferentari la CNDB în 2011, s-a pornit o anume mișcare pentru a face manelele cool, cel puțin în cadrul elitiștilor culturali, militând astfel pentru deschidere și justiție socială pentru toate minoritățile, indiferent dacă vorbim de gay sau de romi.

Grupuri ca Steaua de Mare, care are succes internațional prin versiunile lor instrumental-psihedelice ale standardelor în manele, sau, mai recent, Raze de Soare, sunt niște hibrizi foarte specifici care reușesc să facă o punte între manele și snobismul publicului mai intelectual. Cu toate astea, chiar dacă rădăcinile și orchestrația se regăsesc în manele, abordarea acestor grupuri este atât de modernă și unică încât asocierea lor cu acest gen ar fi o catalogare foarte greșită. Într-un fel, ei preiau părțile mai puțin etnice și controversate ale genului și prezintă o versiune mai acceptabilă.

Dar și în ciuda succesului total și a admirației generale față de aceste încercări, o nouă controversă s-a produs când proaspăt deschisul club Eden a stricat puritatea localului prin concertul lui Romeo Fantastik din 2014, din care a rezultat atât o petrecere memorabilă, cât și un război rasial pe Facebook. Istoria noastră agresiv-pasivă lungă față de romi și rușinea estică generală, combinate cu dorința copleșitoare pentru occidentalism, este încă puternic impregnată în pătura socială.

Îmi amintesc când eram în liceu; manelele au fost soundtrack-ul ubicuu al anilor mei de adolescență, de la excursii la petreceri școlare. Singurii cărora nu le plăceau manelele erau profesorii puritani și noi, pușii beta – tocilarii, fraierii care nu erau destul de cool ca să fumeze și care aveau o aversiune universală pentru sport. În afară de rockeri care, de regulă, formau o minoritate ce funcționa după propria ei ierarhie, copiii cool, puternici erau cei care ieșeau și se distrau, în general pe manele. Și, ca să fiu sinceră, erau destul de intimidanți.

Marea cruciadă anti-manele a avut grijă să creeze o asociere aproape involuntară între un gen de muzică și un statut social scăzut, stupiditate și rasism; a fost o campanie care inspira frică de-a dreptul, transformând romii și ascultătorii de manele în tot ce nu merge în țara asta.

Se pare că indiferent de progresul pe care îl facem, mereu se găsește o cale să privești cu superioritate problema. Dar oare chiar e cazul să ne chinuim să reabilităm în totalitate manelele? Chiar ne dorim ca ele să devină parte din mainstream, un gen integrat, sau ar trebui să îl acceptăm ca un fenomen marginalizat și totuși răspândit prin meritele sale?

În orice caz, atitudinea predominantă este una care exoticizează genul și nu încearcă să îl integreze. Interesul pentru proto-manele, genul de la începutul anilor ’90 care are puține instrumente, versuri aiurite și un sound oriental a crescut rapid, facilitat de munca de cercetare și evenimentelor organizate de Paradaiz.

Dintr-o dată ne-am trezit într-o nouă paradigmă: manele nu mai reprezentau lipsa de cultură sau un kitsch absurd și stupid, ci un gen de muzică care poate fi apreciat pentru ceea ce e, înainte să fie pervertit de hibrizii ulteriori cu dance/hip hop cu versuri idioate.

Acum, după războaie rasiale și acceptare unanimă din partea comunității underground, începem discuția despre părțile bune și rele ale manelelor, axându-ne pe câteva exemple curatate din casetele anilor ’90 sau exemple mai “pure” ale genului care rar se aseamănă logicii dedicațiilor de la nunți sau a vocilor înecate de reverb a exemplelor mai contemporane.

Într-o lume în care Omar Souleyman a devenit un superstar internațional, e chiar așa de greu să ne imaginăm o rută similară și pentru cântăreții noștri de nunți? Eu cred că următorul pas pentru a legitimiza manelele ar fi să primim undă verde de la un label/o instituție respectată precum Sublime Frequencies, de pildă. Iar asta nu e chiar atât de departe în viitor, având în vedere faptul că Hisham Mayet și-a exprimat interesul pentru câteva piese de Florin Salam la ultima sa vizită în România.

În final, sunt mulți care îl critică pe Omar Souleyman, de la oameni care spun că e un sell out, până la cei care îi urăsc muzica de-a dreptul. Dar această fascinație față de persoana lui încă există și deși mulți din prietenii mei nu ascultă în mod deosebit muzica lui acasă, ar merge la un show de-al lui doar pentru distracție. Și credeți-mă, un show de-al lui e mai mult decât fun.

În cele din urmă, în loc să încercăm să transformăm manelele într-un fel de gen cult, ar trebui pur și simplu să-i îmbrățișăm valorile exagerate și kitschoase dincolo de plăcere ironică sau catalogarea ei drept “muzică de beție”. Cred că fiecare din noi poate găsi câteva piese plăcute ce aparțin acestui gen. Este, până la urmă, o formă de musique populaire și oricât de cool și acceptabilă ar fi în anumite cercuri, nu ar trebui să fie o rușine să spui dacă sincer nu îți place.

Dar, în mod ironic, după mai multe valuri de propagandă proto-manele, am ajuns să ne simțim neadecvat dacă nu apreciem acest gen de muzică. Poate că cea mai bună atitudine e una care merge dincolo de contextul social și istoric, într-o lume ideală în care lucrurile pur și simplu există și sunt apreciate pentru ceea ce sunt, și nu pentru ceea ce reprezintă sau cu ce sunt asociate.

Un număr mare de străini, care provin dintr-un mediu mai neutru, și-au exprimat o apreciere sinceră pentru manele, influențați și de exotismul lor.

Outernational Days a reușit să găsească o cale pentru a evita această dezbatere cu totul, argumentând că manelele, prin definiție, fac parte din lumea outernational alături de alte genuri contemporane marginalizate precum electro-chaabi în Egypt, chicha în Peru și dabke în Syria. Această categorizare, propusă de Ion Dumitrescu în eseul The Outernational Condition și de Dragoș Rusu în seria lui de podcasturi, este o portiță foarte bine gândită unde se pune accent pe aspectul periferic și totodată adresează o nedreptate socială dar plasează acest gen de muzică într-un context cool de world music.

The Attic Magazine, cel mai nou proiect editorial al lui Dragoș Rusu, a luat naștere acum doi ani din nevoia pentru o platformă deschisă de muzică în contextul românesc. În era post-blog (ma refer la blogurile ultra-specializate de download+review precum Mutant Sounds sau Cookshop), o revistă online cu un content divers dar bine curatat era revigorantă.

Această platformă a fost construită în spiritul de a împărtăși, de a aduce laolaltă orice tip de muzică interesantă, fie ea nouă sau veche, contemporană sau electronică, ce face recenzii atât lui Larry Heard cât și lui Alan Bishop, în stilul completist al unor publicații precum The Quietus sau The Wire Magazine.

După ce a curatat o serie de concerte și seri de club în Control, ideea unui festival nu a surprins pe nimeni. În urma seriei de evenimente Outernational inițiate de Dragoș Rusu anul trecut, care a adus muzicieni din Mali, Thailanda și Iran printre altele, Outernational Days pare a fi visul umed al oricărui iubitor de muzică.

Din multe puncte de vedere, line-up-ul a părut și excesiv și foarte academic; de fapt, alegerea de a numi întreg evenimentul “outernational” a fot cam rigidă. Ce înseamnă până la urmă outernational? Singurul alt loc în care am mai întâlnit acest termen a fost la Hardwax, magazinul de discuri din Berlin renumit pentru selecția sa de techno.

Pe de-o parte, a folosi o terminologie diferită pentru un nou stil de world music promovat de labeluri ca Sublime Frequencies, Awesome Tapes from Africa, Finders Keepers sau Pharaway Sounds nu pare o idee rea, mai ales în încercarea de a diferenția înregistrările etnografice învechite sau CDurile cu muzică peruviana ieftină la nai de această abordare contemporană, care se concentrează mai degrabă pe sunetele hibride de muzică electronică, sau chiar pop, decât pe muzica “primitivă”.

În eseul sau, Ion Dumitrescu definește termenul nu atât prin muzica pe care o produce, cât prin modul lui de operare: această muzică este marginală, în afara circuitului tradițional de studio/distribuție/concert, operând conform propriilor sale reguli, indiferent dacă în cadrul industriei de nunți precum dabke sau prin piesele care erau distribuite din telefon în telefon ca în cazul compilației Sahel Sounds.

Asta se aplică și la muzica din trecut care, datorită situației politice din anumite țări, nu a ajuns la publicul occidental.

Oricât am analiza acest vocabular, atât world music cât și outernational sunt termeni la fel de polarizatori, construiți în jurul unei mentalități axate pe occident, și care suferă de o anumită formă de canibalism cultural. În timp ce world music a fost prezentată ca o formă de muzică artistică rafinată care susținea ideea de a împărtăși cultura proprie cu întreaga lume, atitudinea outernational reflectă exact opusul. În outernational nu există dorința muzicienilor de a merge mai departe de teritoriul lor și de a se adresa unui public mai larg, ci mai degrabă publicul străin vine și exportă sunetul. Oameni ca Hisham Mayet și Brian Shimkovitz sunt ambasadorii acestor comunități izolate pentru lumea din vest.

Chiar dacă alegerea termenului de outernational pare extrem de explicită dar și progresivă în același timp, acesta conține o anumită formă de opresiune intrinsecă. Cu toate acestea, a organiza un festival în jurul unui cuvânt mai puțin cunoscut care încă nu are definiție clară conferă o mult dorită flexibilitate.

Outernational Days sună ca o încercare frumoasă dar utopică, curajoasă dar cu un elan prea mare în fața dezastrului financiar ce se zărea în cale. Cu mult înaintea evenimentului, acesta părea că va fi un eșec, ceva prea frumos ca să fie adevărat. Vânzarile  biletelr în avans au fost slabe, în ciuda campaniei media agresive, și, cu doar două zile înainte de festival, Konono No 1 au anunțat că din păcate concertul lor a fost anulat din cauza unor probleme cu viza.

O grădină nu atât de secretă

Dar, odată cu ziua de vineri, s-a petrecut ceva minunat : totul s-a aranjat ca prin minune în prima seară de iulie la Grădina Uranus. Toată lumea, și chiar ma refer la toată lumea, de la Cosmin și Mihaela de la Rockolectiv până la Octav și Anamaria de la Sâmbăta Sonoră, Bogman, Mihai de la Color, Vlad de la Antony Frost, pînă și Irene, instructoarea mea de yoga care nu iese niciodată! Era ca și cum oamenii din toate colțurile undergroundului cultural bucureștean s-au adunat pentru a susține evenimentul și au mai venit și cu prieteni. A fost frumos.

Per total, punctul forte al festivalului a fost factorul social și nu neapărat alegerile curatoriale în materie de muzică. Organizatorii au fost foarte inspirați cu locația și au au reușit să creeze un mediu incredibil de relaxat unde hipsteri îmbrăcați lejer, părinți și copii au putut veni să se joace în nisip și să asculte muzică printre oțetari.

Chiar și dacă se dorea a fi doar un statement, nu putea fi mai potrivit și mai pe temă decât într-un loc ca Grădina Uranus. Zona Rahova-Uranus este problematică și totuși fascinantă: localizată oarecum central, la trei stații de tramvai de la Piața Unirii, are acel iz de ghetou țigănesc la care te-ai aștepta de la o vizită prin București. Cu toate acestea, cartierul este la câteva minute de mers pe jos de la Casa Poporului și Muzeul de Artă Contemporană și are varietate de case frumoase, deși dărăpănate, multe fiind ruine ale modernismului anilor ’20 și ’30, alături de structuri neo-românești. Zona găzduiește o piață de flori plină de viață, unul din locurile mele preferate și probabil ultimul bastion al câinilor vagabonzi care aproape au dispărut acum.

Cartierul este, într-un mod ciudat, pe jumătate reabilitat, cu centrul artistic Tranzit în apropiere și The Ark, care a găzduit multe petreceri Rokolectiv, chiar peste drum de piață. Poate părea înfricoșător și exotic la început, dar, odată ce ai făcut prima vizită, privești zona ca pe un fel de sit arheologic, o relicvă vie, și nu ca pe un loc periculos.

Odată ce ai pășit pe teritoriul festivalului, ai impresia că ai părăsit Bucureștiul și că ai ajuns într-o zonă necunoscută de vacanță. Curtea înconjurată de ziduri mari de cărămidă găzduiește un spațiu surprinzător de mare; are un turn de apă vechi, în jurul căruia sunt copaci care se înalță la cer și un loc generos cu nisip.

Organizatorii nu au urmărit doar să creeze o zonă de concerte, dar să transforme locația într-un loc mare de vacanță; erau mici standuri artizanale, activități de toate felurile, de la cabine foto la loc de cântat la gong, o dubă cu mâncare cu un bar mare, precum și aripa întreagă de lounge cu ele mai confortabile bean bag-uri în care am stat vreodată. Era asemenea unei grădinițe alternative pentru adulți.

Festivalul a început cu veteranii DJ/producători Khidja, care au susținut primul lor live.  Rusu și Flore s-au apucat de DJing acum 15 ani în timpul adolescenței, devenind nume omniprezente în București. Producțiile lor electronice recente infuzate cu sunete orientale le-au adus o bine meritată atenție internațională. Alegerea de a prezenta un set live a părut cea mai naturală progresie pentru ei. A face un set live este întotdeauna o sarcină dificilă pentru producători; ei au făcut alegerea isteață de a aduce muzicienii cu care colaborează în studio alături de ei pe scenă. Cu toate acestea, stadiul încă experimental al proiectului, cuplat cu faptul de a cânta în deschidere, a dus la un spectacol mai puțin convingător. Probabil că ar fi funcționat mai bine dacă erau programați după căderea serii, pentru a ne pregăti pentru atmosfera de club.

Chiar și după setul lor, oamenii erau mai nerăbdători să socializeze și să își găsească prietenii sau celebrități locale în loc să fie atenți la următorul set live, mai ales cum încă era lumină după ora 21. De fapt, în asta consta frumusețea locului: dacă voiai doar să bei un suc și să stai la taclale cu prietenii, era o grămadă de spațiu pentru asta, fără să fie muzica prea tare. Spre deosebire de un loc de concert obișnuit, aici puteai să te depărtezi de scenă continuând conversația fără să asurzești sau să deranjezi show-ul. Iar dacă chiar te simțeai atras de muzică, puteai să vii mai aproape de scenă și să fii învăluit de sunetul de la sistemul Funktion One. Asta se datora și geografiei ciudate a locului, căci volumul se modifica destul de mult, luând ca punct de referință cabina de sunet.

Egiptenii de la Maurice Louca Trio au luat cu asalt scena, pornind un show energic ce amesteca motive melodice arabe și disonanțe RIO cu tobe live puternice, bas și electronice. Publicul s-a adunat imediat în fața scenei sărind, dând din cap sau mișcându-se ușor. A fost un tur de forță intrigant care tachina cu melodii ce refuzau să se coaguleze în muzică dance la propriu. Trupa era asemănătoare unor rockeri-jazz nervoși care cântau la o nuntă. Dar, în ciuda eforturilor lor, oamenii erau în continuare destul de răspândiți peste tot, așteptând să se întâmple ceva mai captivant.

Mai devreme în aceea seară, am observat de la spate o figură misterioasă în auriu; analizând costumația scandaloasă din cap până în picioare, completată un accesoriu pe cap, m-am gândit că este vorba de performerul iubit și figura queer Palomus.

Curând am descoperit că era vorba despre muzicianul american de culoare Idris Ackmoor, lead-ul trupei Idris Ackmoor and the Pyramids. În apărarea mea pot spune că eșarfa de pe cap și brațele sale încrucișate îl făceau să arate precum o statuetă aurie de Oscar.

Vocalul carismatic și formația lui au avut un sound groovy cu al lor jazz funky entuziast. Mulțimea din fața scenei s-a mărit văzând cu ochii și oamenii au început în sfârșit să danseze: petrecerea mult așteptată a început! Trupa a oferit o doză de funkyness pozitiv, alături de anecdote amuzante care i-au făcut pe toți să se pună în mișcare.

Concertul s-a terminat mult prea devreme, cum am fi putut dansa mai departe ore întregi. Din fericire petrecerea s-a mutat în Club Control, unde Booty Carell menționat mai devreme făcea magie într-o sală plină de oameni dornici de dans. Erau în jur de 2-300 oameni, cel mult; asta a contribuit la atmosfera intimă, iar dansatorii au profitat de spațiul generos pentru a face mișcări cât mai elaborate, încercând variante de dans oriental cu brațele, sau intrând cu totul în zona de dans interpretativ.

A urmat Andy Votell, șeful labelului Finder Keepers, care a menținut această energie până în orele mici ale dimineții.

Sâmbăta a fost probabil ziua mea preferată; o mică schimbare în temperatură a făcut ca după-amiaza să fie ceva mai suportabilă – dacă în prima seara aveai impresia că grădina a acumulat toată căldura de peste zi, având un efect sufocant, acum la ora 18 temperaturile erau surpinzător de suportabile. Asta probabil că a contribuit la realizarea interviului cu Rabih Beaini și Vincent Moon care a fost o discuție chiar plăcută în nisip, sub pătura de umbră proaspăt instalată. În sfârșit acest loc părea să fie cea mai cool grădină.

Seara a început cu o completare de ultim-moment a line-up-ului, trio-ul de improv Miron/Coțac/Stanciu, în frunte cu violonista experimentală Diana Miron, alături de Daniel Stanciu aka Minus și Laurențiu Coțac. Toți trei au luat parte la proiectul de improvizație free-form Orchestra PFA, inițiat de Iancu Dumitrescu și Anamaria Avram.

Showul lor a oscilat între noise pur și improvizații vocale à la Diamanda Galas și a durat puțin peste 30 de minute. În timp ce explorările lor sonice au fost cu siguranță interesante, setul lor experimental te scotea un pic din film și din atmosfera relaxată a festivalului. Eu sunt pro oricărei decizii curatoriale îndrăznețe și accept promovarea artiștilor locali, dar acest caz a fost ceva mai nefericit, riscând să fie ceva de umplutură, nepotrivit.

Totul a început să se contureze cu eforturile colaborative ale eroului local de jazz armenian Harry Tavitian și percuționistul legendar turc Okay Temiz. Cei doi muzicieni s-au cunoscut acum mai bine de 20 de ani, când Okay l-a invitat pe Harry în turneul pentru proiectul său cu muzicieni din toate colțurile mării negre.

Am fost chiar mișcată să îi urmăresc pe cei doi veterani cum cântă, făcând niște improvizații superbe. Setul a fost alcătuit în jurul armoniilor de pian baroc al lui Harry, care curgeau cu niște melodii bizantine complexe. El era conducea show-ul, iar temele sale erau adesea copleșitoare. Nu l-am mai văzut pe Harry în concert din liceu, dar muzica lui mi s-a părut atât intrigantă cât și straniu de familiară.

Okay venea cu texturi de percuție frumoase peste tematica lui Harry, construind peste ceea ce cânta acesta, dar lăsându-l la conducere. L-aș fi urmărit pe Okay cântând ore în șir la ceea ce semăna cu un cufăr de comori cu clopoței și jucării magice de percuție, de la obiecte de metale la brizbrizuri făcute de mână.

Cel mai impresionant moment a fost atunci când și-a folosit Berimbaul său făcut chiar de el, un instrument african ciudat care arăta ca un arc și un castron rotund din lemn.

Era evident că erau mulți fani de jazz în public, fiindcă aceștia știau exact când să aplaude în timpul unui solo.

Aceasta a fost o piesă comisionată, din câte am înțeles, deși suna mai bine decât orice altceva din cadrul festivalului de până acum.

O altă schimbare pe ultima sută a avut loc atunci când Baba Comandant & the Mandingo Band, împreună cu Hisham Mayet, au anunțat că au pierdut zborul datorită măsurilor exagerate de siguranță la aeroportul din Bruxelles. Dar organizatorii au transformat rapid acest mic eșec în avantajul lor, programând show-ul live A/V al lui Rabih Beaini și Vincent Moon în locul rămas liber.

Deși criza a fost evitată, o furtună reală se întrezărea la orizont; briza ușoară de care ne-am bucurat pe timp de zi se transforma în vânt ce aducea nori negri și fulgere. Dar organizatorii s-au riscat și tot au aranjat scena.

Se înnopta încet, era destul de întuneric pentru acest show; un panou mare a fost instalat în fața scenei, în timp ce artiștii s-au adăpostit sub un baldachin. Devenea din ce în ce mai întuneric și călătoria imersivă începuse, amestecând ceremonii amazoniene de Ayuhuasca cu derviși rotitori într-un șuvoi lung de manifestări ritualice. Era ca versiunea Alejandro Jodorowski a Koyaanisqatsi.

Cerul arăta din ce în ce mai amenințător, transformându-se într-o furtună în toată puterea cuvântului. Dar publicul era prea absorbit de spectacolul de sunet și imagine pentru a se îngrijora. A fost aproape magic atunci când show-ul a ajuns la punctul culminant și un fulger luminos a apărut în spatele ecranului; chiar atunci, o serie de artificii a erupt în stânga orizontului din direcția sălii de nunți din apropiere, creând astfel o coincidență rară dar glorioasă într-un moment accidental de stage design. Aceste sunete de ambient au mers la fix cu showul, nu mai știai care e care.

Mici picături de ploaie au ajuns la cei care stăteau jos, dar asta nu a părut să le strice concentrarea. Când Dan Armeanca și trupa lui au ajuns pe scenă, ploaia începuse să curgă; asta a motivat și mai tare publicul care, în fața acestei inconveniențe, a ales să danseze.

Furtuna crescândă nu a speriat audiența, dar a adus un plus de dramatism pieselor de jale ale lui Armeanca despre dor și durere de inimă, transformând scena într-o formă colectivă de exorcism emoțional.

Armeanca, considerat bunicul manelelor moderne, s-a dovedit a fi un performer foarte talentat și distractiv ce se adresa constant publicului. Ba chiar a cerut ca lumina să cadă pe publicul care dansa în ploaie, în abandon total. A fost unul din acele momente intense la care trebuie să iei parte ca să le poți aprecia cu adevărat.

Când s-a încheiat concertul, ploaia s-a potolit și mulțimea s-a mutat în Control, intrigată fiind de performance-ul de dinainte a lui Beaini.

După warm-up-ul lui Scoro cel animat de o curiozitate perpetuă, Rabih a început cu a sa magie. Set-ul său a fost un real masterclass în DJing, mai ales pentru tinerii care vor să încerce toată șmecheria asta cu techno-orientalul – aceștia și-au primit lecția.

În general sunt mai puțin atrasă de muzica dance prea întunecată, dar în acest caz nu era vorba de muzică extenuantă, ci mai degrabă o experiență esoterică asemenea unei transe care te ducea cu gândul la un ritual și nu un party. Da, a livrat acele beat-uri dure la un bpm rapid, dar le spărgea cu cimbale, clopoței și alte sunete neobișnuite în momentele de liniște lipsită de beat. Spre deosebire de formula obișnuită de techno cu beat-uri constante și ocazionalele sunete ambientale puse peste sau pauze scurte, aici aveam adevărate interludii meditative, cu pauze de gonguri cambodgiene care țineau și câte două minute. El făcea și desfăcea aceste sunete, intrând și ieșind din ritm în momente hipnotizante.

Această abordare experimentală tria din public, lăsându-i doar pe cei mai dedicați ascultători să danseze febril, de parcă erau posedați.

Set-ul lui s-a încheiat cu aplauzele de rigoare și cu fanii dorindu-și mai mult. Pe la ora 4 dimineața, ștafeta a fost preluată de DJul belgian Sofa. Selecția lui obraznică de turcisme psihedelice din anii ’60 cât și alte bijuterii obscure din zona world music a fost, din păcate, prea soft pentru dansatorii hardcore rămași în picioare.

Duminica a adus cu sine o briza lejeră și un miros proaspăt ca de după ploaie; Grădina Uranus deja avea un sentiment vag de familiaritate, iar pășind acolo m-a făcut să ma simt ca și cum ar fi fost o reuniune extinsă de familie, cu prieteni vechi și noi. Oamenii își zâmbeau, amintindu-și de seara de dinainte, și noi prietenii se legau pe dancefloor-ul nisipos.

După-amiaza a fost marcată de sunetul de pe casetele celor de la Paradaiz Tape Mașina care a avut o selecție amuzantă de proto-manele cu iz ironic și alte obscurități din anii ’90. Versurile naive dar și ușor indecente ale acelor piese, acompaniate de sunete electronice ieftine au dus la o petrecere dansantă distractivă care promova dansul și râsul. Piesa pe care mi-o amintesc cel mai bine suna ceva de genul  “Sex, sex / Let’s have sex/ Sex, sex, sex” pe o voce feminină înaltă care falsa într-un moment de pură inocență kitschoasă.

Amicul meu neamț Booty Carell a fost văzut cu un zâmbet larg și sărind prin nisipul din primul rând cu o domnișoară drăguță și suplă. Zici că era cel mai fericit copil din lada de nisip, avându-i ca rivali de copiii care se alergau pe acolo și dansau.

În timp ce apunea soarele, mult îndrăgiții Raze de Soare și-au început concertul. Duo-ul format din Ion Dumitrescu, ce deține label-ul Future Nuggets, la clape și Muva Cosima von Bülow de la queer night la voce a fost acompaniat de misteriosul Matteo Islandezu la bass. Proiectul s-a dorit a fi o trupa de cover ce reinterpreta patru piese ale grupului faimos de proto-manele din anii ’90, Albatros, scrise de Marian Lepădatu. Dar datorită succesului neașteptat și cererilor publicului, repertoriul lor a incorporat și alte manele faimoase.

Cum au început să pregătească scena, întreaga curte a migrat către față și spațiul s-a umplut imediat. Cosima, cu a ei alură de statuie înaltă, arăta ca o sirenă frumoasă în lumina strălucitoare a apusului. Trupa a fost întâmpinată cu aplauze entuziasmate și dans instant. Mulțimea parcă înnebunea la fiecare piesă, fluierând și cântând la unison. A fost un show foarte intens și emoționant. Când Cosima a anunțat piesa preferată a fanilor, “Regina tristeții”, publicul a luat-o razna.

Ceea ce mi s-a părut cel mai duios a fost faptul că publicul nu era alcătuit doar din mulțimea cool obișnuită, ci și din oamenii de prin cartier care, de regulă, erau cei mai amuzanți din grup, mereu dansând în față și etalându-și mișcările de dans excelente. Erau mulți copii, dar și adulți care veniseră cu toată familia la show și se bucurau de versiunea modernă, electronică a pieselor pe care le îndrăgesc. A fost normal ca organizatorii să îi lase să intre, având în vedere că ultima zi a fost un exercițiu de însușire a culturii țigănești. Se pare că, după cum mi-a explicat Cosmin Țapu, e o tradiție să îi primești și pe copiii din cartier și este ceva practicat încă din 2008 de Rokolectiv la The Ark.

Când Novomatic & Marius Vișinescu, altă trupă din anii ’90 dezgropată de Paradaiz, au apărut pe scenă, grădina era deja în mijlocul unei petreceri de cartier – copiii dansau cu părinții lor, fetele umblau desculțe și tipii rămăseseră la bustul gol. Grupul energic de proto-pop a descins atmosfera și toată lumea s-a alăturat distracției.

Desigur, erau și oameni reticenți care stăteau deoparte, chiar și printre fanii înrăiți, și comentau că “sunt prea multe manele” sau că muzica aducea prea tare aminte de mici sfârâind la grătar, exemplul cel mai grăitor pentru cultura populară în România. Chiar dacă calitatea muzicii a fost discutabilă, lumea s-a bucurat de ea și nu a încercat să o transforme într-un statement artistic. Până la urmă vorbim despre relicve ale restaurantelor de la mare de la începutul anilor ’90, anii tulburători ai post-comunismului, care au legătura cu clasa muncitorească.

Dar indiferent ce aveau de zis scepticii, entuziasmul trupei a fost absolut contagios și oricine nu s-a alăturat distracției măcar o piesă, două, nu era decât un ofticos. Așa cum zicea amicul meu Booty, când ne referim la popularitatea manelelor în afară, “oamenii care nu se bucură de muzica asta sunt niște măgari”.

Am putea spune că festivalul s-a terminat cu un eflux de energie pozitivă.

La finalul acestor trei zile pline de acțiune, grădina e cea care mi-a rămas în minte; s-a reușit cumva să se creeze cea mai relaxata și prietenoasă atmosferă de festival. Locația a fost destul de mică pentru a da sentimentul de intimitate, dar a fost încăpătoare. Era locul perfect de hangout. Mi s-a părut că toată lumea a lăsat supărările acasă și au ales să pună zâmbetele la înaintare.

Festivalul pare că a fost făcut pentru părinții tineri care vor să își aducă copiii și hipsterii care vor să aducă pe cineva mai în vârsta la un spectacol plăcut. Băieții au avut scuza perfectă să scoată de la naftalină cămășile largi în stil anii ’80 luate de la sh care erau un pic prea stridente, iar fetele păreau că au venit de la o petrecere de ars sutiene din anii ’70. A fost ca o sărbătoare pentru lesbiene – nu cred că am mai văzut vreodată atâtea sfârcuri și sâni semigoi.

În ciuda numeroaselor schimbări în program, experiența muzicală a fost bogată și convingătoare; eu cred că a funcționat foarte bine și fără headlineri și cred că mulțimea ar fi fost aceeași chiar dacă aceștia ar fi fost eliminați din start.

Eu, personal, m-aș fi bucurat la fel și de ceva mai puțin academic și ceva mai eclectic, o abordare de genuri diverse, dar sunt convinsă ca următoarele ediții vor fi și mai aventuroase.

În încheiere, pot spune că acesta a fost singurul eveniment din acest an care mi-a dat senzația că sunt în călătorie într-un loc nou și exotic, departe de oraș. A fost aproape ca o vacanță, una chiar foarte bună.

Outernational Days a avut loc la Grădina Uranus și Club Control între 1-3 iulie 2016.