Eram în Iași, în anul 2008, tot spre sfârșitul iernii, ca și acum. Stăteam într-o cafenea din Piața Unirii cu Mladen Stilinovic, artist ce fusese invitat în cadrul bienalei Periferic 8, realizând un interviu despre practica sa artistică. La o întrebare precum „ce v-a determinat să alegeți o exprimare conceptuală în contextul artei Yugoslave din anii șaptezeci?”, îmi amintesc că mi-a răspuns, franc, ceva de genul: „pentru că era ieftină și accesibilă, ușor de comunicat și de înțeles de ceilalți”.

Privind cărțile de artist expuse de Tatiana Fiodorova sub titlul „Când o carte devine un mesaj” la Centrul Ceh din București în cadrul proiectului Future Museum (o instituție spectrală care ar merita ea însăși o discuție atentă), m-a frapat în primul rând actualitatea intempestivă a acestei afirmații. Ea părea a descrie o condiție istorică a artei din Estul Europei, caracteristică unei etape încheiate a producției artistice. Documentele scrise de mână de Stilinovic și cărțile sale de artist ulterioare, spre deosebire de estetica birocratică, impersonală aleasă de artiștii conceptuali americani din aceiași perioadă, s-au fetișizat și ele între timp. Lucrările sale de atunci poartă acum o aură specifică comunicării informale, însemnele autonomiei și autenticității. Și totuși, cartea de artist, fie că se prezintă sub forma unei colecții fotografice, care optează pentru acest format din considerente de articulare narativă, fie că preferă să devină un mod de organizare a corpusului material al unor arhive potențiale, rămâne și astăzi un mijloc la îndemâna tuturor, ușor manevrabil și transportabil. Ea materializează o artă conceptuală cu valențe instalative, implicată într-o retorică a arhivării și rememorării, a cărei principală miză o reprezintă comunicarea confesivă și dialogul intim care se poate iniția în cadrele aparent familiare pe care le oferă publicului. Când citești, te apleci puțin, atingi obiectele, răsfoiești paginile; între tine și povestirea (potențială) ce se desfășoară în fața ta și pentru tine, pare a nu se interpune nimic.

Mai precis, miza cărților de artist ale Tatianei Fiodorova pare a consta în investigarea posibilităților, limitelor și efectelor comunicării, a fracturilor și modulațiilor sale locale și, nu în ultimul rând, a materialității enunțului, fie că este vorba de granulația imaginii fotografice, de textura hârtiei igienice colecționate, de o estetică particulară a liniei în cazul desenelor rămase de la tatăl său sau de obiectele ready-made inserate în display-ul de arhivă. Cărțile ei chestionează, în mod oarecum previzibil, construcția arhivei ca discurs public și politizarea sa inerentă, precum și relația acesteia cu politicile memoriei, fisurate prin asumarea unei contra-memorii personale, subiective și explicit fragmentare. Apetența Tatianei pentru narativitate explorează însă și fracturile discursului monolitic al istoriei recente, produse prin pluralizarea vocilor narative, a tipurilor de enunțuri care sunt lăsate să circule și a identităților rezultate. Așa se explică de ce articularea precisă, strict controlată, unor teme aparent disparate în expoziția bucureșteană a Tatianei Fiodorova este mai puțin importantă decât reafirmarea unei strategii consistente de lucru, care decupează profilul unei artiste capabile să penduleze între spațiul ex-sovietic și cel instabil al actualelor configurații geo-politice utilizând multiple filtre de lectură, aparent personale, asupra vieții sociale și a modului în care aceasta se traduce în practica artistică.

Cărțile Tatianei sunt expuse într-o formulă ușor muzeală, pe mese lungi, care constrâng aparent la o lectură liniară. Înțelegi însă repede că ele invită mai curând la browsing, la realizarea unor asocieri personale, decât la o lectură cursivă: sunt arhive deschise, dinamice, sub aparenta lor închidere structurală. Deși prin apetența pentru mediul livresc, cărțile sale se pot înscrie în tradiția conceptuală moscovită, apropiindu-se de ficțiunea narativă preferată de Kabakov, îndeosebi atunci când povestirile lor sunt construite în jurul figurii tatălui său, artistul Vasilii Lefter, sau a mamei sale, muncitoare într-o fabrică de confecții, artista preferă să colecționeze ”fapte”, documente, obiecte, fragmente de mărturii. Unele dintre acestea devin ruine ale vieții cotidiene, sau, mai puțin pretențios, obiecte disfuncționale, care indică deseori pete oarbe ale discursului bio-politic, stări de excepție generalizate dar nedeclarate ca atare – precum pașaportul sovietic, singura formă de existență ideologică a celor fără drept de cetățenie care locuiesc în Transnistria. Ficționalizării istoriei personale, redusă în comunismul descris de Kabakov la o existență pur declarativă, i se opune aici opacitatea materialității obiectelor, gesturilor și imaginilor care refuză să devină transparente, se dematerializeze, să se distileze în limbaj. Poveștile sale ascund un realism cinic, factografic, care îmi amintește de Olga Chernysheva. Juxtapunerea lor creează mai curând studii topografice ale existenței artistei într-o țară din fostul bloc sovietic. Cărțile sale expun mai curând posibile hărți discursive, imaginare dar nu mai puțin concrete, decât istorisiri propriu-zise, în care Istoria însăși se deteritorializează. Iar arhivele pe care paginile le desfășoară în plan devin nu atât colecții anomice sau disfuncționale de imagini și de obiecte, specifice conceptualismului moscovit, cât, mai degrabă, aș îndrăzni să spun, arhive potențial nomade. Ele sunt construite prin expunerea repetată a striațiilor, a mecanismelor de organizare instituțională și statală prin intermediul cărora se construiesc teritorii, se stabilesc ierarhii, se construiesc identități și se organizează circulația enunțurilor și a oamenilor.

Nu în ultimul rând, alături de toposul identitar, care se regăsește în toate aceste micro-arhive, cărțile Tatianei chestionează condiția muncii (cuplată deseori cu cea a femeii) în regimul sovietic și în cel neo-capitalist – fie că este vorba despre proletariat despre munca artistică sau despre condiția actuală a țăranului. Mai precis, cărțile sale de artist materializează diversele cadre în care ele însele sunt produse. Spre exemplu, hârtia igienică din instituțiile bucureștene, a cărei calitate vorbește despre respectul instituției față de public, comisioanele specifice „artistului subvenționat stat” în perioada sovietică (înlocuite cu noile ideologii specifice aplicațiilor la diverse instituții capabile să finanțeze proiecte artistice), rolul țăranilor în construirea Uniunii Sovietice și transformarea lor recentă în muncitori nomazi, precari.

Întorcându-mă la afirmația lui Mladen Stilonovic despre arta conceptuală ca fiind specifică omului sărac, cred că tocmai precariatul, depotrivă asumat și tematizat, poate fi, într-un cuvânt, motivul pentru care Tatiana Fiodorova alege să folosească în continuare acest mediu hibrid, nepretențios și totodată familiar, lipsit de monumentalitate și de emfază.

Tatiana Fiodorova, When a Book becomes a Message, a fost în perioada 27.01 -11.03. 2016 la Future Museum, Centrul Ceh, București.