“Aceasta este viața văzută de viață. Este posibil să nu aibă sens, dar este aceeași lipsă de sens pe care o are o venă care pulsează.”  –  Agua vida, Clarice Lispector[1]

Biroul de Cercetări Melodramatice reprezintă parazitul instituțional par excellence. Încă pornind de la denumirea sa, un hibrid din trei compuși, se poate descoperi latura sa adaptabilă la cele mai vitrege condiții: biroul (componenta rigidă, birocratică, care conține puterea în formele sale severe, dar și deschiderea spre a colabora cu alte instituții, spre a le bruia normalitatea sau a le împrumuta funcționalitatea), de cercetări, melodramatice – care se determină una pe alta ca schimb între o metodologie rațională și una emoțională, ca influență a subversiunii feminine și a exprimării teatrale pe care o au în comun spațiul public cu cel privat (melodrama) în efortul aplicat de înțelegere a realității (cercetarea).

Cele două expoziții, Heartbeat Detection Systems de la Galeria Suprainfinit și The Internal Fire de la Goethe-Institut București, sunt primele proiecte ale Biroului de la dispariția Alinei Popa din 2019. Acestea sunt dovada rezilienței instituției-parazit care continuă să supraviețuiască după o pauză prin cele mai improbabile condiții, dispariția fizică a uneia din cele două membre permanente ale sale, iar continuarea activităților începute de duo cu ani în urmă are loc prin sprijinul prietenilor/prietenelor și al colaboratorilor/colaboratoarelor Biroului. De fapt, o altă calitate melodramatică a Biroului, pe lângă explorarea politicilor afective și a feminității ca subiecte afișate, este însăși această rețea prietenească și familială construită în jurul său care îi continuă și confirmă viața.

Pentru unii dintre noi, Heartbeat Detection Systems este o expoziție despre vârstele femeii, despre femeia la 40 de ani. Este vârsta pe care Alina ar fi avut-o și vârsta pe care Irina Gheorghe o are. Tot în jurul acestei vârste se află și prietenele acestora prezente în expoziție: o fotografie de grup cu Irina și alte 8 femei care au trecut „pragul” Biroului, în poziția de colaboratoare sau confidente, îmbrăcate în aceeași linie – fusta, cămașa, pantofii cu toc, toate în culori pastelate care trimit la studiile de pictură ale celor două artiste. Dintre femeile din acest portret de grup, unele activează, au activat sau nu au activat niciodată în câmpul artei, au traiectorii diferite dar au în comun și sunt reunite de contactul cu Biroul. Acestea sunt prezente și fizic în spațiul expozițional, plimbându-se în aceeași vestimentație la deschidere. Portretul este confruntat după vernisaj de manechine în vitrină cu hainele purtate de “modele” în același stil purtate de Irina Gheorghe și Alina Popa în filmul Above the Weather (2015), și de pantofii cu toc pe care fiecare i-au purtat și care au fost aleși astfel încât toate fetele să poată avea aceeași înălțime. Acest element al înălțimii pantofilor este o referință la Gross National Heel, un demers pe care Biroul l-a avut în 2010 la Chișinău, la momentul activării Departamentului de Statistică din cadrul acestuia, atunci când au „parazitat” Institutul de Statistică al Republicii Moldova și au măsurat lungimea tocurilor trecătoarelor prin diverse instituții locale, continuând demersul „parazitic” și expunând în cadrul Institutului rezultatele observate.

Lovegold: A Cosmic Cooking Show (2014) este o emisiune de gătit în care e pregătită doar apă cu sare și în care gătitului îi este atribuită capacitatea de a prepara spre a fi servite propriile gânduri și sentimente, depășind timpul finit și intrând într-un proces continuu care ține de alchimic. Gătitul continuă în expoziția de la Suprainfinit prin performance-ul pe care Irina Gheorghe îl realizează împreună cu Mădalina Dan (una din prietenele din tablou care se plimbă prin spațiul galeriei) în care acestea taie ceapă în vitrină, iar publicul le urmărește din stradă pe cele două cum plâng. Lucrarea este o trimitere la noțiunea de muncă afectivă, care se constituie din produse de multe ori intangibile și din sentimente de confort și grijă, și legătura acesteia cu munca domestică. În același timp, acțiunea se apropie de direcțiile date în Cry-Baby: How to Win Hearts and Influence People*, despre manifestarea lacrimogenului la un eveniment public, care creează o analogie între prevalența cepei pe teritoriul României și persistența culturii bocitoarelor.[2]

Expoziția se încheie cu un portret al Alinei Popa și Irinei Gheorghe aflate la aceeași înălțime, datorită aceleași potriviri a tocurilor, ca figuri ale unei instituții care trăiește, activează și bruiază.

B.C.M. a fost un șoarece de câmp invitat de șoarecele de la oraș[3] să se hrănească cu cutumele pe care le poate învăța până când începe să funcționeze la rândul său ca o gazdă care se hrănește din propria muncă[4], în continuare aflat la capătul unui lanț parazitic. Doar că asta abia după ce învață mai multe despre cum funcționează structurile parazitate. Angajatele Biroului se implică în devieri în interiorul „Sistemului” și nu caută să înlocuiască nimic.

The Internal Fire este o comprimare a sublimului și a spectaculosului non-uman în ceva mic, comprehensibil și comod. De fapt, munca B.C.M. este una care aduce din elementele cele mai vitale și a sublimului în domeniul casnicului, abstracțiunea o aduce în comprehensibil și cotidian. În spațiul de la Goethe-Institut este așezată o colecție de vederi cu „Focul etern de la Moreni” și alte explozii asemănătoare din regiune. Accidentul de la Moreni al unei sonde de gaz a dus la apariția unei coloane de foc de 100 de metri care s-a aprins în mai 1929 și s-a stins după mai multe încercări în noiembrie 1931. Explozia putea fi văzută de la kilometrii și a dus la apariția altor explozii mai mici care împreună au făcut ca păsările să nu migreze și copacii să rămână verzi[5]. Evenimentul s-a bucurat, la vremea sa, de mare atenție mediatică și a fost ilustrat în vederi pe care oamenii și le trimiteau unii altora, ca o trivializare a non-umanului violent și frumos, dar insensibil față de oameni. „Focul etern” se plasează într-o lume fără noi așa cum o discută Eugene Thacker, aflată într-o zonă de extragere a omului din lume, „[…] într-o zonă nebuloasă care este în același timp impersonală și îngrozitoare”[6], în afara inteligibilului și care este sintetizată afectiv prin conceptul de pesimism cosmic, insensibil la aspirațiile umane și predispus spre catastrofă.

Industria extractivă a fost o temă exploatată de B.C.M. în studiile lor și cunoaște o fuziune cu elementul melodramatic prin reinterpretarea cântecului turcoaicei Ajda Pekkan, Pet’r Oil (1980). Inițial reinterpretat de Irina Gheorghe și Alina Popa la MNAC la începutul lui 2016 în limba originală, melodia este iar cântată, de data asta în română și la Goethe-Institut, de Irina împreună cu o veche colaboratoare a Biroului, Cosima Opârtan. Cântecul exprimă bogățiile și bucuriile care vin datorită petrolului, imaginat ca un amant care seduce cât mai multe victime, făcând viața de dinaintea sa de neimaginat acestora, dar care aduce cu sine lăcomie și supărare și a cărui plecare este așteptată.

În expoziția de la Goethe-Institut, discursul despre melodramă ca repertoriu al puterii feminine continuă cu video-ul Honey (2011) în care este prezentă în continuare comprimarea a ceva gigantesc și incomprehensibil în ceva mundan, prin analogia dintre miere ca rezultat al muncii, al agoniselii muncitorului și a acumulării de capital, și apelativul afectuos folosit de femei în filmele din Epoca de Aur a Hollywood-ului. În același spațiu se află și o serie de compoziții fotografice inspirate din atitudinile feminine ale acelorași filme americane din anii ’40-‘50 cu cele două membre ale Biroului în cele două foste sedii ale Goethe-Institut în care au lucrat ani de zile, de pe Dacia și de lângă TNB, unde sunt comprimate încă o dată temele recurente: melodrama ca forță a subversiunii feminine, interesul pentru un pictural discret în fotografie, parazitismul instituțional și legătura duo-ului artistic cu mediul său social înconjurător compus din loc de muncă, familie, prieteni.

Ceea ce va surprinde de multe ori este că prin gesturile prezente în cele două expoziții, deși nu se poate vorbi despre o privire retrospectivă ci despre o continuare a unor acțiuni, oferă numeroase momente care lasă impresia că producția artistică era atât de diferită acum mai bine de zece ani. Atunci, un demers artistic putea face o notă discordantă de la cotidian și să transgreseze, față de aproape întreaga producție a tinerilor artiști din prezent, de aici (din cea care îmi este și vizibilă mie), care atunci când folosește o exprimare ideologizată, rămâne blocată în niște șabloane rigide care se aseamănă mai mult cu o producție în masă.

Cele două demersuri curatoriate de Cristina Vasilescu sunt o confirmare a supraviețuirii unei prietenii artistice între două femei chiar și după moartea uneia din ele. Expozițiile sunt creații care continuă să ducă până la capăt idei și gesturi care au început în cu totul alte momente ale vieții.

*ghidul B.C.M. despre exprimarea “smiorcăielii” în public apărut în 2010 și retipărit cu ocazia acestei expoziții

[1] Clarice Lispector, Apa vie.Ora stelei, trad. Dan Munteanu Colan, București, ed. Univers, 2016, p. 5

[2] The Bureau of Melodramatic Research, Cry-Baby: How to Win Hearts and Influence People, București, 2022, p.9

[3] Michel Serres, Parazitul, trad. Alexandru Matei, București, ed. frACTalia, 2021, p. 10

[4] Ibidem, p. 116

[5] https://www.hetel.ro/focul-etern-al-sondei-de-la-moreni/

[6] Eugene Thacker, In the Dust of this Planet: Horror of Philosophy, Alresford, Zero Books, 2011, p. 6