„Lupta schimbă gustul cărnii” este o expoziție a galeriei IOMO, curatoriată de Horațiu Lipot, care reunește „lupte” metamorfozante redate în lemn de sculptorul Mircea Roman. Aceasta poate fi văzută până pe 11 octombrie.

Cea mai mare lucrare, Lupta lui Iacob cu Îngerul. Iacob așezat pe corpul îngerului, fără cap, posibil cu plăgi sângerânde pe tot corpul – vopseaua roșie de pe marginea plăcilor de lemn. Pe cealaltă parte aripile roșiatice și amenințătoare ale îngerului se dovedește a porni din gura pătrățoasă a acestuia, aflată în dreptul capului lipsă al lui Iacob. În mod clar nu cel mai prietenos înger. Corpul angelic e compus din șipci, de diferite dimensiuni în funcție de unde sunt așezate, care accentuează acolo unde trebuie volumul, capsate cu pistol sub presiune, între dâmburile acesteia se află aracet colorat cu rumeguș.

Sculptura are mai multe origini: Iacob și Îngerul de Jacob Epstein, două figuri rotofeie din alabastru roșu pe care artistul le-a văzut la Tate în timpul șederii acestuia la Londra, și o rădăcină de copac care a inspirat forma actuală a lucrării, găsită într-una din taberele de la Tescani, expusă și ea în expoziție. Bucata de arbore a rezolvat problema pe care artistul și-o punea de a-l asocia unei alte figuri care să se asemene cu un zid. Iacob cu Îngerul se situează într-o serie de perechi biblice pe care Mircea Roman le-a creat: Adam și Eva, Pietà, Abel și Cain. Ultima lucrare este la rândul ei un progenitor al sculpturii curente: două personaje cu o formă confuză, una din ele prezentă doar printr-un picior aflat în aceeași postură ca și unul din picioarele lui Iacob, întins și ușor încordat, care străpunge baza prismei care conține o gură-hău ca și Îngerul. „Hăul” este un laitmotiv în sculptura lui Roman, o idee care se tot repetă din anii ’80, de la un autoportret botezat de ziua artistului – omul gol pe interior.

„Un volum mare și fără o latură anume, am construit încet, foarte încet, și am pornit dinăuntru, din structură și am mers spre exterior. La fiecare pas a trebuit să fiu atent la proporție și la rezistență până am construit volumul mare. Iacob este făcut din bucăți de lemn, cum lucrez de obicei. Pentru Înger, am făcut structura, după care am îmbrăcat-o cu placaj și după aia am revenit cu bețele astea și întăriturile, care e mai abstract, dar, cu păcate, nu se poate vedea acum”, povestește sculptorul. Pe o suprafață de pe partea cu „gura” se află o schiță cu cretă a unui măr înflorit. Schița s-ar fi transformat într-o pictură dar a rămas un element nedus până la capăt, dar păstrat spre expunere.

Iacob este un personaj mai vechi în iconografia lui Roman. El este prezent într-o altă sculptură pe care galeria o expune în afara expoziției, cu un fragment din Scara lui Iacob, în care unul din personaje este cât pe-aci să cadă de pe scară. Capul acestuia urlă.

În restul expoziției două teme „de când lumea”: trofeele și portretul.

Un grup de trofee cocârjate care ar sta agățate „ca pe gard”, dacă nu ar fi deja pe gard. Trunchiurile de copaci sunt placate la rândul lor cu bucăți de lemn stropite atent cu vopsea într-un mod care lasă liber la diferite asocieri. Esențele sunt diferite: cireș, răchită, salcie. Trofeele vorbesc despre defrișări, copacii sunt doborâți cu aceeași poftă cu care e prins un vânat. Ele fac o trimitere la amintirile din copilărie ale artistului în Ținutul Lăpușului, pe unde treceau camioanele cu lemne. „Primul drum asfaltat nu a fost spre Baia Mare, capitala județului, ci spre Gâlgău, unde era stație de tren și unde mergeau periodicele cu trunchiuri de copaci”, rememorează Mircea Roman. Dintre trofee, cel mai important este Trofeul găunos, cel mai mare, un buștean construit pe interior și exterior, așezat pe orizontală, gol și întunecat pe dinăuntru, tot ca un fel de „hău”, o amintire a unui trofeu primit de artist pentru cea mai bună sculptură la Trienala de la Osaka din 1993, un premiu care i-a adus la vremea respectivă recunoaștere și comenzi, dar care în prezent nu mai amintește nimănui de nimic. Trofeul găunos vorbește despre contestarea în ochii celorlalți a unei recunoașteri avută cu mult timp în urmă. „Ce părea extraordinar atunci, acum e ceva fără însemnătate, găunos”, declară sculptorul.

O ultimă lucrare este Tatuaj, un portret de mari dimensiuni al soției sculptorului, pictora Florentina Voichi. Lucrarea compusă din șipci, cu dâmburi ca și la Iacob cu Îngerul. Dâmburile apar „pentru că vine timpul și lasă urme pe noi. Ne tatuează. Ridurile… muncim la ele. Luptăm ca să le alungăm”, adaugă Mircea Roman. Ca în cazul primei sculpturi, Tatuaj e compusă din șipci între care e rumeguș, cromatica e restrânsă, dar neuniformă: pielea, părul, ochii. „Ochii i-am lăsat mai brut, lucrat cu drujba, și încet m-am afundat cu asta spre ei, dar i-am lăsat să lumineze, să nu fie la fel ca restul lucrării”, completează sculptorul.

„Tatuaj” este lupta cu timpul, așa cum trofeele sunt lupta cu pădurea/pădurii (sau într-un caz specific cu orgoliul și iar cu timpul) și așa cum Iacob se luptă cu îngerul și devine un om al credinței. Fiecare din aceste lupte duc la schimbări de valoare a celor care trec prin ele.