The Near and the Elsewhere este titlul unei instalații ce se aseamănă unui spațiu cvasi-arhitectural în interiorul galeriei Suprainfinit din Bucureșt și a fost inaugurată pe 5 martie 2020. Expoziția a luat forma unei instalații ducând cu gândul la o piscină „dezafectată”, în care erau plasate mai multe sculpturi ale artistei germane Kristin Wenzel.

Întreaga cameră principală a galeriei a fost modificată pentru a putea găzdui instalația. Pentru a intra în acest spațiu, mai întâi urcai niște scări până pe o platformă, pentru ca apoi să cobori pe o scară de piscină. Aceste cerințe fizice creau un context meta-teatral prin participarea vizitatorului, ce devenea astfel mai mult decât un simplu privitor.

„Piscina” nu avea nevoie de detalii pentru a reprezenta mai fidel o piscină reală, ci doar de suficiente referințe vizuale și fizice pentru a stabili o mise-en-scène care să dea impresia de piscină „abandonată”. Împrejurul spațiului erau plasate 6 obiecte de decor parțial glazurate ce păreau să se odihnească lin și discret la marginea piscinei. În centrul spațiului era plasată o cișmea, oferind sunet și un element acvatic unui spațiu „golit” de apă.

Spațiul creat de piscină constituia de asemenea o arenă speculativ-socială, pentru care artista a invitat și cerut propuneri de la diverși alți artiști. De exemplu, ar fi urmat să aibă loc ședințe zilnice de yoga și un grup de lectură, cu posibile proiecții de film și performance-uri pe durata expoziției.

Piscina, ca spațiu atmosferic de găzduire a obiectelor și evenimentelor, era legată de interesul artistei pentru modernismul est-european decăzut, pentru relicvele arhitecturale, la care se adaugă activitatea sa acvatică semi-profesionistă din timpul copilăriei.

Însă la câteva zile după vernisaj, statul român a impus măsuri și restricții din cauza Covid-19. Precum zidul Berlinului ridicat peste noapte, starea de urgență declarată de președinte a închis efectiv toate spațiile publice și a interzis adunările de persoane, transformând efectiv galeria într-un spațiu interzis vizitatorilor. Măsurile vizau prevenirea răspândirii coronavirusului, așadar galeria nu a avut de ales decât să închidă. Piscina nu a putut astfel să își împlinească funcția dorită de artistă. Distanța stabilită între public și galerie s-a manifestat și între artistă și planurile sale pentru programul social al instalației.

Însă un eveniment inaugural avusese loc înainte de impunerea restricțiilor, pe 7 martie. Este vorba de performance-ul sonor al artistei video/sound din București, Simina Oprescu. Aceasta a construit o instalație sonoră intitulată Deep Surroundings with a splash of water, pe durata a 40 de minute, utilizând diverse înregistrări neidentificabile, muzică și sunetul apei, rezonând astfel cu intențiile Kristinei. Însă acesta avea să fie primul și ultimul astfel de eveniment.

Ideea inițială era ca piscina să fie un spațiu unde ar fi urmat să se întâmple ceva, un mediu prevestind o întâmplare. Această imagine s-a adeverit, însă nu în direcția pe care o aștepta artista.

Când s-au impus restricțiile, s-a schimbat și dinamica. Doar prin această schimbare de situație, piscina, golită de potențialul său social, și-a acceptat automat noua identitate de spațiu cu adevărat abandonat, interzis și aparent periculos biologic.

În starea sa inițială, aceasta nu putea pretinde un statut autentic de dezafectare, însă noile condiții au făcut acest lucru posibil; de la o scenă teatrală la o entitate cu adevărat abandonată. Dorința artistei de a construi un spațiu de întâlnire și interacțiune a fost negată. În locul ei a apărut un nou spațiu. Dacă în spațiul precedent, oricât de bine conceput și construit ar fi fost, nu ar fi putut fi vorba decât de o reprezentare, noul spațiu și-a asumat un statut autentic.

Această nouă piscină și-a activat astfel autodeterminarea, articulându-și autonomia dincolo de controlul artistei sau statului. Mai mult decât un club sau magazin închis, galeria cu piscina înăuntru a devenit un alt fel de spațiu artistic, asumându-și un statut de zonă interzisă găzduind o entitate artistică autonomă în interior.

Aproapele (near) ideii inițiale, cunoscute, devenise altundeva-ul (elsewhere) instalației independente, vizibilă doar sub formă de imagini documentare pe internet sau de afară, prin fereastra galeriei cu lacăt la ușă. Erau acum două piscine: o fotografie inofensivă de pe internet și un spațiu fizic real, periculos și interzis, ca și cum ar fi fost contaminat.

Astfel, proiectul imposibil de a plasa o piscină dezafectată într-o galerie a fost transformat în realitate prin independența obiectului de artă!

Piscina inițială a fost prezentată, cum ar veni, deja golită de apă și doar mimând dezafectarea. Acum era altundeva, lipsită de posibilitatea schimbului social, obligată prin lege să devină un spațiu inutilizabil, reușind însă să cedeze controlul și să devină „autentică”. Imaginea piscinei, la început statică, devenise mobilă: într-un context de forță majoră, autodeterminarea artistei a fost transferată lucrării.

Galeria fiind în aceeași situație, atât piscina cât și spațiul de expoziție au devenit una; una plasată într-alta; interzise, periculoase însă independente.

Multe din obiectele din instalație au intrat într-un depozit temporar, însă piscina a fost schimbată prin simpla acțiune a virusului împreună cu reacția guvernului.

Nimic nu poate nega o imagine fantomă și nici măcar statul nu poate închide o piscină închisă.

Traducere de Rareș Grozea