„Nu există un teatru al romilor și nu există instituții, nu există nicio antologie a dramei romilor și nu există editori. Nu suntem reprezenați în educație sau, dacă suntem, doar drept victime sau criminali. Nu e bine.” – The Independent Theatre

Reflectând asupra prezenței romilor în teatrul maghiar, mă gândesc la fraza jurnalistului Imre Déri din 1912: „Vechea relație patriarhală dintre țigani și gentlemanii petrecăreți”. Reprezentarea romilor, atât cea istorică, cât și cea contemporană care se bazează pe escapism și nostalgie, a fost construită și negociată în condiții extrem de tensionate și nuanțate, printre care și animozitatea politică față de romi de către populația maghiară și transformarea lor în țap ispășitor, antițigănismul institutionalizat și crimele de ură împotriva romilor.

În ciuda faptului că este cel mai mare grup minoritar care trăiește în Ungaria, romii sunt rareori reprezentați în teatru și alte arte și atunci când apar în literatură sau pe scenă, modul în care sunt reprezentați — primitivi exotici care duc vieți romantice, sălbatice și neîngrădite — adesea accentuează prejudecățile deja existente împotriva romilor.

Modul în care sunt reprezentați romii expune conjunctura ideologiei, puterii și fundamentelor estetice din teatrul maghiar, indicând în același timp potențialul politic legat de acest regim discriminatoriu de reprezentare. Această situație poate fi atribuită trecutului Ungariei (legile anti-rome din Imperiul Habsburgic în secolul XVIII, discriminarea împotriva romilor în perioada interbelică și Holocaustul romilor maghiari în secolul XX), precum și starea actuală și tensiunile sociale (antițiganism și discriminare autorizate de stat).

Vremea romilor

Într-o epocă a naționalismului în creștere și a urii împotriva romilor în Ungaria, care a culminat cu o serie de crime rasiste în 2008 și 2009, discuția despre piesa Cigányok (Țigani), produsă în 2010 de Teatrul József Katona din Budapestaa fost un punct de cotitură în jurul posibilităților de reprezentare eficientă a romilor (și a altor minorități) în cultura curentă și a ridicat întrebări arzătoare cu privire la responsabilitatea socială a artei în contextul micșorării spațiului public.

După premiera piesei, actorii romi și non-romi și studenții programului educațional condus de Teatrul Independent l-au acuzat pe regizorul Gábor Máté de diseminare a imaginilor stereotipice ale romilor. Printr-o scrisoare deschisă, autorii au susținut că, într-o sferă publică în care identitățile minorităților sunt lipsite de o „voce” adecvată, regizorii ar trebui să se străduiască să creeze reprezentări ale romilor care ajută mai degrabă la demontarea stereotipurilor existente decât la întărirea lor. Criticii piesei au susținut că ceea ce face imaginile stereotipice deosebit de dăunătoare este faptul că pentru unii dintre membrii publicului, piesa ar putea fi singura sursă de cunoaștere a romilor contemporani deoarece aceștia au o vizibilitate extrem de limitată. Autorii scrisorii au susținut, de asemenea, că piesa ar fi putut beneficia de implicarea artiștilor romi în procesul creativ.

În timp ce răspunsul lui Máté ar fi putut fi dezinteresat sau chiar lipsit de respect față de autorii scrisorii, schimbul a fost un impuls foarte important pentru a dezbate reprezentarea romilor pe scena maghiară, cât și rolul artelor și culturii în general. Regizorul, care este și directorul artistic al instituției care a produs piesa, s-a dovedit a fi un gardian al discursului conservator, modernist, înarmată cu două instrumente eficiente care ajută la consolidarea stabilității teatrului ca instituție colonială: insistența asupra diviziunii dintre privat și public, precum și refuzul de a folosi reprezentarea teatrală pentru a expune strategiile și relațiile de putere prezente în societatea contemporană.

Aceste instrumente de control și putere aparent transparente dar extreme ideologic sunt, în mod convenabil, nespecificate și întotdeauna gata pentru a fi utilizate, și servesc pentru a menține teatrul în sfera inertă a artei înalte, prezentând piese care sunt auto-reflexive și separate de realitate. Astfel, conform discursului modernist predominant în teatrul maghiar, pentru a reprezenta conflictele sociale, teatrul trebuie divorțat de experiența reală și de spațiul politic real.

Un rom care nu poate cânta la vioară nu este rom

De la prima lor apariție oficială într-o piesă de limbă maghiară în 1750, personajele romilor au fost rareori centrate ca puncte principale de complot sau protagoniști, ci mai degrabă au fost scurte apariții ce adăugă un strop de exotic în scenarii centrate pe protagoniștii etnici maghiari. Dar, în aparițiile literare timpurii, romii maghiari au fost reprezentați în mod constant ca fiind independenți cu înverșunare și talentați muzical, adeseori dansând și cântând la vioară.

O lectură atentă a dramatismului maghiar din secolul XVIII relevă faptul că majoritatea reprezentărilor romilor sunt mediatizate prin reprezentări ale performanțelor muzicale: interacțiunile lor cu gadje (din romanes: un non-rom, o persoană non-romă) sunt în primul rând legate de tranzacții performative , ca în piesa Váratlan vendég (Un vizitator neașteptat, 1750), a lui Kristof Simai, în care câțiva muzicieni romi, Fulak și Lestar, negociază prețul spectacolului lor. Însemnările castelelor din secolele XVII și XVIII demonstrează că membrii clasei conducătoare maghiare au angajat romii ca animatori, iar meseria de muzician a îmbunătățit automat statutul lor și a ridicat romii în ochii gadje.

Conform criticului Anna Szollossy, principala caracteristică a reprezentării maghiare a romilor este funcția lor de asistență comică. Analiza lui Szollossy privind reprezentarea romilor în literatura maghiară menționează de asemenea câteva personaje care spun adevărul despre romi, printre care eroii lui Mihály Csokonai Vitéz Szuszmir (A méla Tempefői, 1700) și Antal Buga (Gerson de Malheureux, 1795). Există, de asemenea, o tendință în literatura maghiară de a prezenta romii ca niște lideri ai democratizării, care au apărut în drama folclorică a secolului XIX. Tendința de a prezenta romii fie ca bufoni muzicali echipați cu forță comică sau avangardiști ai ideilor democratice era în contrast cu reprezentările romilor din alte părți, în special în limba germană, care au căzut în romantism și sentimentalism. De asemenea, au fost și texte de limbă germană care au condus la proliferarea stereotipurilor discriminatorii ale romilor,care îi prezintă în teatru și alte arte ca fiind leneși și hoți.

Este clar că reprezentarea romilor a fost lăsată în grija gadjilor maghiari. Cercetătorii romi Marushiakova și Popov susțin că în acest context, romii pot fi considerați (ca orice altă națiune din zonă) o „comunitate imaginară”. Spre deosebire de celelalte națiuni, însă, ea nu a fost imaginată de membrii săi, ci de restul populației care a trăit alături de ei de secole. Ca urmare, romii au fost supuși la însușire, marginalizare și romantizare atunci când au fost reprezentați vizual, inclusiv în producțiile de teatru. Aceste deprinderi ale romilor și ale stilurilor lor de viață tranzitorii și libere plus capacitatea muzicală inerentă au predominat pe parcursul secolului XX. Chiar și în secolul XXI, spectatorii maghiari au continuat să descrie romii în contexte folclorice, nu contemporane, alegând să ignore problemele arzătoare ale antițigănismului și ale rasismului instituțional. Cu câteva excepții, printre care Csak egy szög (Doar o unghie) regizată de István Mohacsi și Szutyok (Mizerie) de Bela Pinter, regizorii au tratat romii mai degrabă ca o parte din scenografie, decât din distribuție.

Până la intervenția Teatrului Independent condus de artiști romi în 2013, romii înșiși s-au implicat marginal în aceste reprezentări și nu au avut prea multe contribuții în a decide ce reprezentări sunt fidele vieții și care sunt pur și simplu concepute să răspundă așteptărilor unui public ignorant.

Gadjo Dildo

Generalizările și preconcepțiile greșite despre romi înrădăcinate în teatru, muzică și operă continuă să aibă un efect dăunător asupra marginalizării romilor în discursurile sociale, culturale și politice. Critica postcolonială a reprezentării oamenilor de culoare în cultura vizuală indică faptul că, în ciuda varietății superficiale a imaginilor, reprezentările vizuale sunt menite să acționeze ca parte a unei narațiuni implicite a alterității lor.

Această abordare este utilă pentru a analiza reprezentarea vizuală a romilor ca mijloc de exotism și de evadare pentru spectatorii non-romi, deoarece explică insistența, în numele culturii occidentale, de a perpetua stereotipurile limitative care împiedică împuternicirile structurale și integrarea socială. Instituțiile culturale reafirmă dorințele psihologice și emoționale ale spectatorilor și confirmă părerile și ipotezele hegemonice. Profesorul Yaron Matras subliniază faptul că „serviciul de nișă esențial” pe care îl oferă romii este acela de a face gadje să se simtă bine despre ei înșiși.

De fapt, stereotipurile anti-rom ne spun foarte puține despre romi, dar foarte multe despre temerile și anxietățile legate de romi ca „celălalt”. Desemnarea romilor ca opusul exotic, nomad, boem opus gadje legitimează excluderea culturală și socială a romilor. Aceste reprezentări promovează distracția și voia bună, dar nu reușesc să lase spațiu pentru reprezentări exacte sau incluzive. Stereotipurile sunt fortăreața tradiției, iar în spatele apărării sale, gadje pot continua să se simtă în siguranță.

În ciuda obstacolelor instituționale și structurale, în ultimul deceniu, câteva inițiative conduse de teatre și artiști romi, inclusiv Teatrul Independent și Kristof Horvath, și teatre și artiști non-romi, inclusiv Parforum, PanoDráma și Bela Pinter, au sporit șansele pentru o reprezentare mai precisă a vieții și identității romilor în teatru. Ei au abandonat costumul popular pentru a spune povești rome care evidențiază o experiență umană comună și prezintă romii ca personaje tridimensionale. Această nouă generație de teatru își asumă riscul de a spune povești pe care oamenii nu sunt întotdeauna gata să le audă, și ilustrează realitățile – atât bune cât și rele – ale societății maghiare.

Producțiile lor, inclusiv Tollfosztás (Jumulirea, 2010, Teatrul Independent), Szóról szóra (Lume de Lume, 2011, PanoDráma), A hiányzó padtárs (Colegul lipsă, 2013, Káva Kulturális Műhely), Éljen soká Regina! (Trăiască Regina!, 2016, Parforum), precum și inițiative legate de teatru, printre care Festivalul de povestiri „Roma Heroes” și publicarea unei antologii de drame rome (ambele inițiate de Teatrul Independent), sunt îndrăznețe, neînfricate și intenționate .

Toate grupurile care lucrează pentru teatrul romilor operează la marginea circuitului instituțional principal al Ungariei. Ei sunt dornici să vorbească despre problemele marginalizate de teatrul instituțional, incluzând segregarea școlară, discriminarea în mediul medical și crimele rasiste impotriva romilor. Importanta pentru succesul lor este să se asigure că oamenii afectați cel mai direct au voce, împuternicindu-i să împărtășească propriile experiențe. Ca rezultat, folosind tehnici de teatru documentar, aceste grupuri reușesc să amplifice vocile care adesea rămân inaccesibile în teatrul instituțional, concentrate pe literatură și text.

Două piese care provoacă antițigăismul instituțional prin manifestarea protagoniștilor romi în situațiile de zi cu zi sunt Colegul Lipsă, care se concentrează asupra problemei discriminării anti-rome în sistemul educațional și Trăiască Regina!, care vorbește despre excluderea sistematică a femeilor rome de a avea acces la servicii de sănătate de calitate. Aceste piese ajută publicul non-rom să se indentifice mai ușor cu personajele romilor.

Fie că este vorba de o producție de teatru, de povestiri sau de publicații centrată pe romi, cultura tradițională maghiară se confruntă în prezent cu problemele romilor în moduri ce pot fi tensionante și dureroase pentru unii, dar curajoase și îndrăznețe pentru alții. Diferitele moduri în care audiențele sunt receptivi la aceste povești — fapt care este strâns legat de identitatea spectatorului — indică tensiunile care trebuie depășite și dialogurile care trebuie să aibă loc. Vizionarea teatrului romilor va duce la un sentiment comun de responsabilitate și solidaritate, până la vremea când romii nu vor mai fi puși pe scenă în rolul de „aducători de veselie”.

Acest text a fost publicat inițial de howlround.com pe 11 martie 2019.