Despre spațiile artist run din România cu Dan Perjovschi. O discuție inevitabil și necesar incomodă pe alocuri despre acest segment al scenei artistice și despre întreg contextul recent și actual.

Mălina Ionescu: Spațiile artist-run și inițiativele independente sunt o componentă importantă a scenei artistice, care completează și dinamizează contextul în care operează. În același timp, ele sunt legate direct de specificul acestuia. Poziționarea lor față de arta instituționalizată a fost în România până foarte recent una care s-a desfășurat între polii artei oficiale sau subversive. Cum arată astăzi – față de cum a arătat în ultimele trei decenii – relația spațiului independent cu instituția culturală?

Dan Perjovschi: Eu cred că de cele mai multe ori artist-run-urile fac lucruri mai interesante decât instituțiile consacrate. Ele sunt mai mobile, mai curajoase și de multe ori mai inventive decât muzeele sau galeriile. Nevoia te învață. Pentru mine întâlnirile cu Atelier 35 Oradea, Atlantic Center for the Arts Florida, Franklin Furnace New York, IBID Projects Londra, Schnittraum Koln, Isola Milano, Protokol Cluj, Prozori Zagreb sau White Cuib Cluj, Salonul de proiecte și 101 București au fost esențiale.

Din păcate la noi nu toate sunt inovative. Sau nu tot timpul. Subfinanțarea și marginalizarea țin lucrurile la simpla supraviețuire. Nu-i puțin. Dar nu-i ce trebuie.

Nu e clar ce poziționare au aceste spații în România pentru că fuga după finanțări și birocrația enormă le mănâncă timpul, energia și curajul. Lipsa unui network internațional la fel. Unele din ele expun același gen de proiecte (și artiști) ca muzeele de stat și galeriile private. Spațiile din România nu sunt critice per se și nici poziționate cumva față de instituțiile statului. Ele doar încearcă, și de multe ori reușesc, să facă lucruri mai profesioniste decât instituțiile bugetare și oferă o libertate pe care muzeele de artă autohtone nu o au. Asta este valabil și afară. Eu unul, de multe ori, m-am simțit mai liber și mai bine în spațiul mic independent decât la Pompidou. 

E adevărat că viața unui artist-run space poate fi scurtă. Unele au dispărut după primul proiect. Altele sunt dependințe ale Art Safari. Și unele odinioară radicale se comportă acum precum o galerie comercială. 

Mie ale noastre mi se par un pic prea artistice… nu știu cum să explic. 

Și cu toate astea îmi sunt dragi toate și cred că aici în precaritate, în „pe viață și pe moarte” se dezvoltă cele mai interesante practici.

E greu de definit ce înseamnă spațiu independent. E independența dată de non-profitabilitate? E rețeaua UAP independentă? E rețeaua Tranzit.ro independentă? Ce înseamnă la noi „instituția culturală”? E revista IDEA o instituție? Dar revista ARTA? 

În România muzeele de artă municipale sunt atât de (ultra) conservatoare că devii „radical” pur și simplu dacă bați cuie în pereți.

Cred că trăim în epoca hibridizărilor și definiții ca bugetar, independent, privat, de stat, comercial, non-profit se amestecă. Galeriile private din România se comportă uneori ca spații de proiect (dacă tot nu vând mare lucru) și exportă artiști pe scena internațională în muzee și bienale așa cum Muzeul Național din Palatul Parlamentului sau Muzeul Privat din Primăverii nu sunt în stare. Non-profiturile expun la Liste Basel. Artist-run-urile au secțiune dedicată la Art Wien. Proiectele de la Salonul de proiecte arată instalate mai muzeal decât tot ce se expune în muzee. Unele proiecte au dispărut de mult, AAC-ul Liei a trecut de 30 de ani. Unele spații se agață de instituții publice, altele de show-room-uri. Unii fac expoziții, alții editează cărți. La un moment dat dansul contemporan era mai radical (politic sau formal) decât tot ce exista în artele vizuale. Filmele spuneau pe șleau ce era de spus. Acum ne-am amestecat. 

Expunem toți la Bienala de la Veneția.

Ce s-a schimbat din anii 1990? Proiectele independente și spațiile artist-run au devenit mai pragmatice. Dacă la început era doar o dorință de delimitare față de instituția publică înțepenită în rame aurite, acum există intenții. Queer și permacultura. Există un minimal network internațional. Pe vremuri eram doar locali. Ne băteam cu Baba. Acum și cu Damien Hirst. Depinde de tine și de filosofia ta ce vei face din ce ai…

Să nu uităm, Secession Vienna e un artist-run space….

M.I.: Revenind la perioada de dinainte de momentul în care administrarea independentă a unui spațiu a devenit posibilă, au existat inițiative coordonate de artiști sau teoreticieni care au fost receptate ca individuale deși făceau parte dintr-un sistem oficial, cum au fost programele unor muzee, tabere sau case de cultură. După 1989 regăsim acest tip de practică – un exemplu recent ar fi cel al spațiului MNȚR+C. Ce părere aveți despre acest tip de funcționare hibridă?

D.P.: Mda… hai să nu amestecăm lucrurile. Taberele de sculptură creau impresia unei mai mari libertăți dar ai văzut tu în ele vreo lucrare, chiar metaforică, critică la dictatură? Nici unele care să se adreseze cinstit vacilor și oilor că alea sunt, sincer, singurul public. Eu nu cunosc programe ale unor muzee de stat în Comunism care ar putea fi numite „independente” și nici măcar interesante. Dictatura și arta nu se pupă. Performance-urile din subsolurile Muzeului Farmaciei Sibiu, diversele chestiuni mai curajoase ale Atelierului 35, mica relaxare dintre 1968 și 1971, Saloanele Rebreanu la Bistrița sau corturile din creierii munților la Lacul Sfânta Ana au devenit mitice prin comparația cu încremenirea oficială din restul patriei. 

În primul rând MȚR ar trebui să se numească Muzeul Țăranului și atât. Suntem în 2022, ce naiba! Eu nu m-aș entuziasma prea tare. Mă îndoiesc că MȚR „produce” expozițiile de artă contemporană pe care le găzduiește, nu știu dacă are buget pentru +C și dacă are, mă îndoiesc că e decent. Mă îndoiesc că tâmplarul muzeului va executa mobilierul pentru proiectul independent fără să strâmbe vizibil din nas… Mă îndoiesc că a existat un concurs public de proiecte pentru spațiul respectiv. Mai degrabă sunt relații personale, informale în joc. Și asta creează dependență. Poate mă înșel. Nu am văzut destul. Nu am destule date. Puține proiecte independente sunt integrate în filosofia vreunei instituții de stat (auzi la mine, filosofie) sau au o relație conceptuală sau critică cu spațiul în care există. 

Ce are țăranul român cu arta contemporană? 

Dar Parlamentul?

Dar cum am spus și eu și după cum spui și tu, proiecte hibride, cu decizie independentă, pe anumite perioade în colaborare sau găzduite de instituții publice sunt posibile, vezi camera kinema ikon de la Muzeul de Artă Arad. Doar că project room-urile din muzee (subsolurile unde expun „tinerii”) sau departamentele de foto video de la toate Universitățile noastre de artă mi se par o scuză ca să nu vedem cum arată restul muzeului (cu tablouri atârnate în sfori și o înțelegere a artei de secol 19) sau restul școlii de artă (cu domnitori de ghips sau picturi de Taschen). 

Cu alte cuvinte, mi-e teamă că dacă se schimbă directorul muzeului unde există spațiul ăla mai decent, pac! s-a dus și spațiul… nu e parte din strategie, nu e parte din viziune, e ceva mai degrabă tolerat. Dar din nou, poate mă înșel.

Și cu toate astea, artiștii și curatorii trebuie să „ocupe” muzeele, bibliotecile și ICR-urile. Sunt ale lor și zidurile și bugetele.

M.I.: Una dintre formele cele mai frecvente de spațiu nu atât administrat de artiști cât deschis experimentului a fost și este cel al atelierului, iar unul dintre cele mai interesante și relevante programe în jurul unui atelier în România a fost cel din jurul celui pe care l-ați avut în Casa Robescu din București împreună cu Lia Perjovschi. Povestiți-ne despre acel spațiu deschis, despre proiectele de acolo, despre acțiunile și interacțiunile cu studenții și artiștii.

D.P.: Păi noi din ziua a treia, cred, am și folosit atelierul ca spațiu de dezbatere. Imediat ce l-am obținut am fost vizitați de un artist mail art din Belgia cu care ne-am tot scris în timpul dictaturii. Numai că noi nu știam ce-i aia mainstream și alternative, nu cunoșteam mișcările antisistem și anti piață. Văzut dinspre noi tot ce era după Zidul Berlinului era compact, bun și liber. Ori discuția aia din vara lui 1990 ne-a trezit. Aveam de recuperat enorm. Și n-o puteam face privat. Așa că am făcut zeci de întâlniri. 

Cu multă lume, restrâns, unu la unu, cu teme, informale…. Au avut prezentări Mike Nelson, Roxana Marcoci & Cristian Alexa, Claire Bishop și studenții ei de la Royal College Curatorial Master. Am arătat pe video Bienala de la Veneția filmată din mână de Lia pe vremea când nimeni nu prea avea bani și resurse să ajungă acolo… Am avut transmisii live TV din atelier. Una memorabilă cu studenții care s-au răsculat împotriva înțepenirii școlii de artă (grupul Cutter mai spune ceva cuiva?). Am găzduit frecvent artiști din afara capitalei, din Iași, din Târgu Mureș, din Cluj care nu aveau unde să stea să-și aștepte trenul… Zilele Vienei la București a avut atelierul nostru (mai precis Centrul de analiză a artei) drept gazdă (în rând cu marile muzeele de stat ha ha ha). Pâna la urmă e simplu: am avut un spațiu în centrul orașului pe vremea când alții nu aveau și când lecturile și dezbaterile publice erau rare sau deloc. 

Noi de abia ajunsesem la Picasso în educația noastră artistică așa că atunci când am început să călătorim, arta anilor 1960-90 ne-a lovit dintr-odată. Ori imensitatea aia de informație, istoria de la care am fost rupți ne-a ambiționat enorm. Voiam la noi ca afară. Și ca lumea să înțeleagă trebuia să arătăm modelele. Activitatea noastră ca spațiu experimental era finanțată (cu informații și bani) de activitatea noastră ca artiști. Cariera a hrănit discuția. 

Am vrut nu doar să cunoaștem arta mondială dar să o difuzăm și mai ales să o discutăm. De unde atelierul ca loc de knowledge production, de analiză, de interacțiune și mai puțin ca loc de pictură sau natură statică…. În timp, AAC – Arhiva de artă contemporană (despre care se poate citi în numărul ARTA dedicat arhivelor) a devenit CAA – Centrul de analiză a artelor. Și ca să fie clar, amândouă sunt ideea și practica Liei Perjovschi. Eu am fost bun de gură și PR. 

Publicațiile arhivei care recuperau practici și concepte inexistente la noi (instalație, foto-video, performance art) s-au transformat în publicații de analiză și critică. „Detective Draft” este prima luare de poziție critică față de Muzeul Național poziționat în Parlament (de către un guvern corupt și un președinte sub anchetă criminală Năstase & Iliescu). Ani de zile Lia a cărat rucsace de informații din vest, le-a organizat în dosare și le-a dat la consultat… Devenisem un soi de agenți de întâlnire, să pui x curator în legătură cu y artist etc.

În anul 2000 am fost moderatorii unei emisiuni TV live pe canalul 1 al TVR sâmbăta de la 11 la 13. Trei ore în direct despre cultură. Toata experiența noastră din atelier și toate resursele CAA au fost difuzate la nivel național. Chris Burden în toate casele românilor. Ha ha ha….

Totul la vedere era conceptul nostru de a fi, de a face și difuza artă.

Ideea a venit după ce am făcut unul din singurele ateliere deschise ale anilor 1990. Și l-am făcut ca o lucrare pentru expoziția și catalogul „Experiment…” care încerca să înghesuie între coperți tot ce părea altfel și mai curajos din arta anilor 1950-90.

Pentru noi dialogul, educația, sharingul au fost artă. 

Și bineînțeles că după 20 de ani, Universitatea de artă ne-a dat afară. Fără rest, fără remușcări și fără să înțeleagă nimic. (Geta Brătescu 10 ani, noi 20, ei și?)

Spune-mi unde se poate duce astăzi un tânăr artist să își discute practica sincer, fără aroganțe și fasoane doctorale cu fulare roșii, direct unu la unu? 

Deci da, am fost pionierii unei activități niciodată formalizată pe care am hrănit-o cu energia, knowledge-ul, banii și timpul nostru și care ne-a hrănit și întărit înapoi ca artiști și cetățeni.

M.I.: Aveți experiență cu spații independente din foarte multe areale culturale, astfel încât ne-ați putea indica un specific al scenei românești, dacă el există și care ar fi acesta. În același timp, aveți un interes declarat pentru colaborarea cu spații alternative, inițiative artist-run, spațiul public, publicații. Care ar fi în acest moment modelul de spațiu artist-run care funcționează cel mai bine? 

D.P.: Unele din cele mai importante momente ale carierei mele se leagă de artist-run-uri sau spații proiect. Atelierul 35 Oradea din finalul anilor 1980 a fost adevărata mea universitate de artă. Am învățat artă făcând expoziții de artă. La Franklin Furnace New York în 1995 am făcut unul din cele mai radicale proiecte (după ce timp de o lună am desenat cu creionul spațiul de expo din podea în tavan, la vernisaj am împărțit gume și publicul m-a șters la propriu). Collective Gallery Edinburgh a fost unul din primele mele proiecte în spațiul public. La Electroputere Craiova și Centrale Kosovo am făcut pereche cu Lia, ea înăuntru cu Muzeul Cunoașterii, eu pe zid afară… La Casa Tranzit Cluj în loc de expoziție am făcut cu Lia o dezbatere publică unde am pus împreună 3 generații de clujeni remarcabili, vârstnicii Doina Cornea și Eva Ghimesi, maturii Tim Nădășan și Antik Sandor și tinerii (pe atunci) de la Philosophy and Stuff.

Anul trecut expuneam cu tranzit.ro București la Sala Floreasca și în expoziția „Donez și eu pentru UNArte” de la galeria Cazul 101, anul ăsta expun la White Cuib din Cluj și la Indecis & Secret Garden din Timișoara.

Particip la orice proiect alternativ, independent din afara miopiei de stat sau de piață. La orice intenție vie. La orice energie bună. Când spun particip, asta înseamnă, de cele mai multe ori, că îmi autofinanțez prezența. Când pot, pot. Am crescut cu artist-run-uri, a venit vremea să le sprijin. Particip cu toată puterea mea artistică și tot know-how-ul internațional din care fac parte (nu leșin după onorariu, ba chiar fac ediții care se pot vinde în beneficiul spațiului respectiv). Bașca aduc public. Sunt conștient că numele meu înseamnă ceva și îl dau cu solidaritate. 

Cu cât am expus mai mult în afara României, cu atât am expus mai mult înăuntrul ei.

Specific pentru România este că de multe ori sunt primele proiecte. Primul atelier deschis. Prima platformă critică, primul spațiu decent de expoziție, primul loc de dezbatere, primul white cube sau cuib ha ha ha etc. Pe mine mă emoționează lupta cu administrațiile locale obtuze (la noi sau la Milano), cu elita politică analfabetă vizual (la noi), cu aroganța instituțională mainstream (la noi sau la New York), cu lipsa crasă de fonduri (la noi) sau cu „în zadar-ul” care trebuie depășit zilnic (tot la noi). 

Și acum o specificitate care mă uimește și după 30 de ani. Deși suntem săraci și în buza falimentului, lumea independentă vrea să arate ca în cataloagele Taschen. Noi nu am dezvoltat arte povera (și nici o arhitectură a sărăciei), arta materialelor ieftine, arta fără hardware. Nu suntem conceptuali, imateriali. Noi pictăm, sculptăm, vrem proiecții HD și I-MAC-uri.

Pentru că nu avem și nu știm să obținem spații, am dezvoltat murale. Din ce în ce mai baroce. Tot mai colorate. Toate surrealismele. Toate metaforele… Spațiul public nu mai e loc de critică ideologică și socială, e o simeză cu tablouri. Dar e bine așa, și poate după melodrame ajungem și la manifeste.

În ultimii ani bate un vânt mai radical, cu lucruri spuse mai pe bune, mai critice… asta din cauza comunităților LGBTQ+, a feminismului, a mixului local-internațional (artiști Ro care fac studiile la Dusseldorf sau stau o perioadă la Londra și revin cu suflu nou, cupluri mixte aici-acolo etc).

Sunt totuși uluit cum artiști care nu au aia și nu au aialaltă nu fac proteste publice, nu atacă cu sprayuri Ministerul culturii sau atelierele din Pangrati. Noi, dacă nu am avut kunsthalle și muzee, ni le-am inventat (eu desenez în Revista 22 din 1990 și Lia fondând instituții, Arhiva de artă contemporană, Centrul de analiză a artei, Muzeul cunoașterii). Am făcut tot ce s-a putut din ce-am avut (am folosit atelierul, TVR-ul, camera portarului muzeului, tablele de la școală, pagina de ziar, spațiul public, alianțele internaționale, creta, markerul, pixul). 

În semn de protest (înființare dubioasă, locație dubioasă, management dubios etc.) nu am pus niciodată piciorul la MNAC și boicotez ICR, MC și majoritatea instituțiilor de stat de la noi (după ce au căzut pe rând în naționalisme și discursuri penibile) dar și Artmarkul safariot și arogant care pretinde că „educă” amestecând sculptura atribuită ridicol lui Brâncuși cu stiloul lui Meleșcanu. Nu aplicăm nicăieri și nu cerem voie nimănui să existăm ca artiști. 

De ce? Pentru că suntem independenți. 

Dar un tânăr care nu are nimic și nu ajunge la GAEP, la Sandwich sau la Salonul de proiecte ce face? De ce tace? 

Mă întrebi modelul care ar funcționa cel mai bine? 

Probabil ăla hibrid, care-și găsește un punct de sprijin (A35 și CAV în spații UAP, White Cuib cu arhitecții și IT-iștii din Cluj, B5 în atelierul lui Iotzo Bartha, 030202 la Teatrul de comedie), teritorii noi (Sandwich la Liste Basel, 101 la Art Week Berlin), sau care revitalizează locuri uitate (centrala termică la In Context din Slănic Moldova, un cinema în aer liber la Eforie Colorat, un cămin cultural la Cecalaca). Modelul funcțional e cel în care fondatorul e colectiv și investește nu doar bani și nervi ci și pe sine (Indecis, Secret Garden, Etaj). 

Or fi mai multe dar eu cu astea am colaborat…

M.I.: Presiunea și dificultățile unor asemenea proiecte sunt în primul rând legate de autogestiune, iar funcționarea unei inițiative independente depinde de diverse forme de finanțare de stat sau de dinamica și cerințele piețelor de artă. În ce măsură idiosincraziile mai vechi lasă loc unora noi, și care model de inițiativă reușește apropierea de publicul receptor în totalitatea sa, mai ales într-un cadru în care însăși noțiunea de public se opune noțiunii de privat?

D.P.: În România toată lumea depinde de AFCN. Și asta se vede. România nu a generat alternative (alte fundații, fonduri, sponsori, parteneri) decât vag și rar. Culmea e că și independenții dar și instituțiile de stat depind de AFCN. E nebunie curată.

România e la începutul „pieței de artă” așa că inițiativele independente dacă nu au un birou de avocatură în spate, o casă de licitații sau un colecționar, aleluia… Nu te poți autofinanța din vânzarea de ediții de exemplu, cum fac micile kunstvereine din Germania sau Austria. Nu prea există fonduri dedicate pentru arta contemporană la nivel orășenesc sau comunal. 

Pentru Festivaluri (de bere, de călușari, de medievale, de vanbuuren sau de căpșuni) da. Pentru street art-ul care, nu-i așa, „înfrumusețează orașul” se găsesc fonduri. Dacă mai trântești și un workshop de pictat naturi statice pentru copii, pac, te-ai lipit de niște bani publici. În ultima vreme toata lumea e doctor în arte și toată lumea învață copii să picteze. Pe șevalete.

În schimb pentru producție și cercetare artistică nu există bani. Întreb și eu, ce entitate de stat sau privată din țara asta acordă bursă de 2-3 ani ca să scrii o carte de critică contemporană?

După cum am mai spus. Hibridizarea și relativizarea definițiilor și publicurilor e în toi. Noțiunea de public se opune celei de privat? Eu fac proiecte publice când lucrez cu o galerie privată. Pentru mine Muzeul Național, Universitatea de Artă și atelierele din Pangrati par o afacere de familie. Privată. 

În acest moment, unele inițiative private din România (Art Encounters, Plan B, Ivan, ca să numesc câteva) fac mai mult pentru scena de artă decât muzeele naționale… La fel artist-run-urile Salonul de proiecte, Sandwich, B5, Camera K-arte, Cazul 101 și cele pomenite mai sus….

Publicul e cu ochii în Tik Tok și NFT-uri. 

Să fim realiști, pentru noi Pandemia a fost la marele fix, 30 la sută în sală e exact publicul nostru. De ce să mi se ceară public dacă nu am cum să mă finanțez decent? Eu de aia am desenat la Sibiu în spațiul public. Toată lumea care trece pe stradă și toată lumea care stă în stația de autobuz o număr ca publicul meu ha ha ha.

Și acum partea bună. Eu am văzut plin ochi la Eforie Colorat, la Centrala In context din Slănic, la Indecis… e mare interes ce mai expune White Cuib sau Salonul de proiecte. În instalația-sală de lectură a Liei de la ultimul etaj al Bibliotecii Astra din Sibiu toate mesele sunt ocupate de tineri. 

E mare presiune pe autogestiune dar e o școală bună. Eu asta aș preda în școli. Cum să-ți faci PFA. Cum să faci și să întreții un artist-run. De unde să faci rost de bani să-ți finanțezi proiectele. Care sunt sursele. Care sunt aliații. Care sunt posibilitățile. 

M.I.: Ultimii doi ani au fost foarte dificili. Mai ales acum, când urgența se plasează într-o zonă pe care deocamdată nici nu vrem să o numim, și când sperăm toți că situația se va detensiona, nu doresc să repetăm clișee despre impactul pandemiei – l-am simțit cu toții. Sigur, nu putem generaliza: s-au deschis spații noi și s-au creat deschideri pe care nici nu le-am fi intuit, iar în blocajul modelului tradițional de funcționare s-a redefinit importanța a ceea ce este individual, tranzitoriu și deschis către orice schimbare de direcție. Aș plasa deci întrebarea nu într-un prezent suspendat, ci într-un viitor incert – care ar fi o posibilă evoluției a inițiativelor artist-run, care ar fi un scenariu probabil și care ar fi un scenariu ideal?

D.P.: O sa fiu critic. N-am văzut nimic nou. O formă, o practică, o țintă diferită. O decizie mai radicală. Revista ARTA, de exemplu, a apărut color deși situația era gri. Acum era momentul. Nu mai cerea nimeni public. Se putea face orice. Și în muzeu și pe trotuarul din fața muzeului. Și pe stâlpii de telegraf și pe avizierele din fața ASE-ului… și pe cer și pe oglinda retrovizoare.

Scena vrea să facă aceleași lucruri în aceleași locuri. NU se mai poate.

Nu am văzut solidaritate. Nici între independenți nici între dependenții de bugetul public și restul lumii. Scena de artă s-a fragmentat. Scapă cine poate. 

Cabinetele de vaccinare au încă pereții goi.

Acum e nevoie de o federație a spațiilor independente. Sectorul independent trebuie să-și ceară drepturile. Să nu mai aplice cot la cot cu Teatrul Național pe același AFCN. Trebuie găsite spații noi. Pe televiziuni, pe instagrame. Cum de există festivaluri de film fără secțiuni de arte vizuale? Cum de există biblioteci comunale sau de cartier fără proiecte vizuale? Cum de fiecare oraș mai răsărit nu are deja galeria de artă a orașului, kunsthalle-le public? 

E un timp al colectivelor. Al punerii resurselor împreună. Poate se pot face alianțe noi cu UAP-urile și liceele de artă locale? Cu muzeele de fluturi? Poate se pot găsi parteneri și nu sponsori? Poate „uniunile” noastre trebuie să aibă membri nu doar artiști. 

Trebuie să fim mai inventivi. În definitiv o pagină de hârtie e un spațiu independent….

Cred că fiecare artist, fiecare colectiv și fiecare proiect trebuie să se redefinească și să-și clarifice obiectivul. De ce și pentru ce? Vrem să fim revoluționari? Vrem să fim eroi locali? Vrem să schimbăm artele? Lumea? Vrem să avem o viață decentă, un loc mai liniștit așa, unde să strălucim o dată la două săptămâni? Mai suntem curioși? Mai avem drive? Mai putem?