Instalația „Categoria grea” este un portal. E parcă un vârtej înmărmurit care a apucat să adune în el izmene și cămăși bărbătești țepene, deci pânză vopsită în suriu-albăstriu. De parcă ar fi explodat un tablou. A fost asamblată de Anna Rutkowska (Ana Rutkovska) în galeria-garaj varșoviană Stroboskop (care propulsează acest vârtej prin nume).

În primul rând ne transpune în lumea artistico-academică varșoviană, unde de generații, se pare, există doar profesori și studente. În textul laconic curatorial se afirmă că lucrarea e o reacție la numeroase ciocniri personale ale artistei cu acte de violență legitimate instituțional. Textul duce imediat cu gândul la discriminarea și hărțuirea studentelor de către profesori. Discuțiile lascive și observațiile ambigue din partea profesorilor sunt, din păcate, încă o realitate tristă cu care trebuie să prididească tinerele studente la facultatea de arte – afirma critica Karolina Plinta într-un post de pe pagina ei de Facebook prezentând pe scurt expoziția Rutkowskăi din Stroboskop. Se poate să fie un coșmar bine înrădăcinat în academie. Mama artistei, Marta, a fost necăjită de aceeași bărbați care i-au fost profesori și fiicei ei. Într-adevăr, văzând acest ciclon înmărmurit, Marta a comentat că fiica ei a trezit un demon. La rândul ei, Anna, navigând pe valuri de năpăstuiri profesorale, a început să se îmbrace în cămăși largi. Ținuta asexuală trebuia să o protejeze de ochii impudici ai unor profesori. (Îmi aduc aminte de povești similare povestite de bunică-mea. Își trăgea peste ea saci de cânepe, când prin oraș se perindau armatele de ocupație-eliberație sovietice și nemțești, dar această asociație a venit mai târziu, precum veți vedea.) Cămășile asexuate, însă, nu au fost soluția perfectă. Poate de aceea „Categoria grea” i-a adus aminte Karolinei Plinta de bufnițele din lucrarea lui Goya „Când rațiunea adoarme…”. 

Aflând că instalația a fost construită efectiv din cămășile profesorilor atunci lucrarea devine și mai sinistră. Cel puțin pentru o perioadă de timp, când ni se aduce la cunoștință, dacă stăm și povestim cu autoarea, că, de fapt, profesorii care și-au donat cămășile sunt profesorii cei buni și amicii autoarei. Cei răi i-au ignorat cererea. Bufnițele lui Goya se transformă cumva în bufnițe cărturare și atente, așa cum sunt prezentate în cultura populară. Lucrarea Rutkovskăi are, indubitabil, potențialul de a genera asocieri, cum doar puține lucrări de artă contemporană o pot face. 

Jos pe podea, în dreptul ochiului ciclonului stau împrăștiate câteva zeci de fotografii polaroid. Toate o reprezintă pe artistă. Sunt împărțite în două tipuri de imagini. Îngere – artista în alb ține în mâini piesele rigide din care și-a construit instalația. Au fost întărite de prea multă vopsea îmbibată în pânză, un lux sfidător la adresa istoriei culorii albastre. Al doilea set sunt nuduri. Artista colorează cămășile în albastru frecându-le cu tot corpul. Unele dintre pozițiile pe care le ia sunt realmente sfidătoare, chiar deranjante în sens duchampian. Mă gândesc aici la „Étant donnés”. Dealtfel, vârtejul de haine poate aminti și de un sex feminin, un uriaș triunghi pubian. Umbra pe care o aruncă instalația te face să te gândești și la vagina dentata, o poveste care, printre altele, trebuia să țină în frâu poftele bărbătești și să protejeze.

„Categoria grea” e o deschidere și spre suprarealism și necunoscutele de gen legate de el. Totuși cine a fost Duchamp sau baronesa Elsa von Freytag-Loringhoven, autoarea „Fontaine”-ului? Sau poate Duchamp vorbea la persoana a treia referindu-se la Rose Sélavy, adică la alter ego-ul său feminin în controversată scrisoare ce âncă îi mai aruncă în vârtej discursiv pe istoricii artei care s-au ocupat de chestia respectivă?

Aceste nuduri sunt interesante și pentru că, de data aceasta, Rutkowska este autorare lor. Ea a mai inițiat, dar a și participat în mai multe performance-uri în care și-a „împrumutat” corpul. Bunăoară, seria de reactivări a Archivei Mariei Klassenberg puse la cale de Aneta Grzeszykowska (Aneta Gjeșâkowska) în colaborare cu Jan Smaga, în care a participat împreună cu performerul Wojtek Żera (Voitek Jera). I se spunea ce trebuia să facă și ea se supunea. Corpul devenise pensulă mânuită de voința altor artiști. Rutkowska ne trimite, așadar, și în domeniul marginal în care artă se suprapune cu cercetarea și educația prin practică.

Mă gândesc că aceste fotografii pot fi citite ca un popas de la o răscruce din poveștile slave. Artiștii în Polonia, după absolvirea facultății, nu prea au șanse mari de carieră artistică. De o iau la dreapta mor ca artiști, de o iau la stângă e și mai rău, de o iau înainte, mai bine e să nu întrebe ce li se va întâmpla. Singura cale deschisă e să încerce să zboare. Să devină cerence și cereni.

Azuriul, ca temă, este un alt spațiu în care te mai zvârle vârtejul din „Stroboscop”. Cineva i-a și remarcat autoarei că toate picturile ei de până nu demult seamănă cu ceea ce se vede prin parbrizul autobuzului cu șofer albastru semnat de Andrzej Wróblewski (Andjei Vrublevski) – un peisaj vag alb-roș, un fel de steag al Poloniei pe invers. Rutkowska este așadar inspirată de Wróblewski cu ale sale tablouri în care oamenii purtau straie cusute din cer. Oamenii în cămăși albastre ai lui Wróblewski s-au statornicit ca noi icoane ale traumelor de după război, personale cât și la nivel de societate. Personajele sale au fost scoase din viață de gloanțe, de obuze, ștreanguri, de foamete, de violuri. 

Wróbelski a inspirat recent și o serie de fotografii în format mare semnate de Oskar Dawicki (Davițki). Artistul a încercat să intre în forma acestor figuri rupte ale lui Wróblewski. Au fost prezentate în 2013, în galeria varșoviană Raster cu titlul de „Gimnastică profană”. Performance-urile lui Dawicki sunt cunoscute prin caracterul lor sprințar și subversiv, iar mai nou, odată cu recunoașterea, au dobândit și valoarea adăugată de revistă lucioasă. Lucrările ar putea fi percepute drept pastișe, dacă nu ar fi marcat un moment crucial. Potențialul ideatic cuprins în Wróbelski se cerea preluat și repus în discuție, iar Dawicki a îndrăznit să facă acest lucru. Aceasta se poate corobora și cu o lucrare mai veche, comisionată de Festivalul varșovian Singer. În 2009, Dawicki a scris pe o foaie de hârtie pe care a și înrămat-o următoarea propoziție: „Nu am făcut niciodată o lucrare despre Holocaust”. Lucrarea e interpretată, de obicei, atât ca una care vizează direct Holocaustul, dar și ca o declarație importantă cu privire la problema instrumentalizării sau banalizării subiectelor zguduitoare de către unii artiști. Dar iată că și însușirea lui Dawicki a fost însușită.

În mapa minuțioasă cu imagini care au inspirat-o pe Rutkowska se mai aflau și pânzele ciopârțite în mov și albastru ale lui Jacek Sempoliński(Iațek Sempolinski), interioarele de apartamente vineții ale lui Jacek Sienicki (Iațek Șienițki), vazoanele cu flori spălăcite ale lui Jan Cybis, care își semna lucrările în albastrul cămășilor lui Rutkowska. Unii dintre acești pictori făceau parte din curentul postimpresionist, sau cum i se zicea în Polonia, kapist – de la acronimul k p – Comitetul de la Paris sau Comitetul de ajutor pentru studenții care pleacă pentru studii artistice în Paris. Pictorii subliniau autonomia artelor vizuale și refuzau influența altor genuri de arte, sau a istoriei și curentelor de gândire asupra picturii. Desigur, au urmat postkapiștii, un exemplu grăitor e chiar Wróblewski pomenit mai sus. Rutkowska, așadar, ne deschide poarta și spre o scurtă istorie a artei contemporane poloneze. Mi-a mai vorbit despre peisajele azurii ale lui Rajmund (Raimund) Ziemski, despre compozițiile din oase sprayate ale lui Janosz (Ianoș) Stern și corpurile căzătoare vineții ale lui Tadeusz (Tadeuș) Kantor. Dar să băgăm de seamă, acești autori care au inspirat-o pe Rutkowska, unii dintre ei profesori ai Academiei de Arte, sunt bărbați. Singura femeie pe care a citat-o e Hannah Rudzka-Cybis. Doar ei i-a reușit să se afirme ca pictoriță, cel puțin la o primă privire. Dar ea a fost soția unui profesor, a lui Jan Cybis, și a trebuit să funcționeze în cadrul kapismului. Mai este poate doar fragmentul de performance din arhiva Mariei Klassenberg, unde Aneta Grzeszykowska le-a poruncit performerilor să picteze în albastru cu picioarele o coală mare de hârtie întinsă pe podea. Ne putem gândi astfel și la epoca azurie în arta poloneză – noua avangardă de la sfârșitul anilor 60, descrisă, printre alții, și de Jerzy Ludwiński sau de Zbigniew Warpechowski.

Absolvirea facultății a însemnat clar, de-a lungul timpului, pentru multe tinere încetarea practicii de artă publică, un fel de moarte profesională. Puține artiste mai participă în expoziții. Absolvirea marca dispariția lor din memoria colectivă. Dar și marea parte a celor puțini bărbați artiști încetează să practice arta, dacă nu ajung profesori ai Academiei. Părinții artistei s-au întâlnit în cadrul facultății de artă. Practica lor expozițională s-a redus însă, după absolvire, la pivnițe și lăzi închise. Din întâlnirea lor s-a născut desigur Anna Rutkowska. Avându-și părinții în spate și în față, se întreabă și este întrebată ce va face și cum se va descurca ea în viitor. Și-l vede în culori vineții, printr-un vârtej de cămăși bărbătești și izmene rigide sau asexuate.

Lucrarea Rutkowskăi ne întredeschide ușa de sub șapte lacăte a relației dintre copil-părinți, fiică-mamă, fiică-tată. Lada în care se aflau lucrările mamei artistei a trebuit să fie evacuată recent din cauza unor noi regulamente de acces din blocul bunicilor. Bunicii aduceau lada goală peste noapte înapoi în casă, căci nu se puteau despărți de această, iar ziua o scoteau afară, ca să vadă administratorul că lada e scoasă. Lada cu tablourile Martei a devenit un membru de familie. Un membru de familie care trebuia deportat din cauza noilor legi. De fapt, bunicul ei a făurit-o.

„Categora grea” a fost de altfel inspirată de aceste relații de familie și poate în mod special de lucrările tatei. Tatăl artistei, Martin Rutkowski, activează într-o companie specializată în producerea lucrărilor grafice și publicitare la comandă. Acesta și-a scris diploma, aparent un text destul de incert, pe tema unor triunghiuri albastre, pe care le-a și pictat compulsiv pe vremea studenției. Actualmente, tablourile se află dosite într-o pivniță. Pivnița a fost între timp jefuită. Singurele obiecte lăsate în urmă de hoții necunoscuți au fost tablourile. Tatăl ei era rareori pe acasă, asemenea multori alți tați ai tranziției. Anna Rutkowska a citit diploma tatei în adolescență și de atunci a prins obsesia triunghiurilor albastre. Părinții, dar și bunicii, rămân, de obicei, aliați de încredere în hârjoanele în care li se angajează copiii și nepoții. În cazul Annei Rutkowska e și mai interesant pentru că mama artistei se află în posesia unor puteri supranaturale, iar tatăl ei a început să picteze cu pistolul. Știe și Anna câte ceva în ale apărării. De cincisprezece ani practică lupte marțiale. Curajul ei are o bază foarte reală. 

Obsesiile Annei Rutkowska și ale mele corespund oarecum. Sunt și eu obsedat de triunghiuri albastre. Poate că de asta scriu acest text. Mă interesează în mod special triunghiurile cu care erau marcați prizonierii din categoria așa zișilor „emigranți” din lagărele de concentrare naziste. Sunt categoria de prizonieri despre care se vorbește cel mai puțin. Mai deloc, de fapt. Au fost nimiciți rapid, probabil. În Auschwitz, de exemplu, au fost doar triunghiuri roșii (prizonieri politici), verzi (criminali), negre (asocialii, bolnavii mintali, femeile care au avortat, etc.), mov (martorii lui Iehova), roz (homosexualii), galbene (evrei). Vârtejul Rutkowskăi arată strivit în două dimensiuni ca un triunghi.

De fapt, punctul de pornire al lucrării l-a constituit un vis, precum recunoaște autoarea. Deci, mai avem parte și de o deschidere în lumea onirică a reveriilor. Se făcea că o artistă imigrantă, originară din Franța, și amanta unui curator polonez renumit, a venit în Polonia, unde a decis să facă un performance care consta în plimbatul în pielea goală printre niște movile de haine bărbătești. Polonezii hipsteri veniseră și îi urmăreau evoluția. Rutkowska a decis să-și transpună visul în realitate. Țin să menționez că curatoarea expoziției și a Stroboskopului este Katie Zazenski, o artistă de origine americană, stabilită temporar în Polonia. Respectiv, lucrarea ne pune în față și cu gândul la tot felul de conflicte, sau poate pseudoconflicte, dintre majoritari și marginalizați existente azi în societatea poloneză, europeană sau chiar la nivel global.

Dar „Categoria grea” nu trebuie redus doar la un obiect complex extraordinar. Crează acțiune. La ceva timp după ce am văzut expoziția Annei Rutkowska am revenit la lectura biografiei lui Boris Pasternak, depănată excelent de către Dmitri Bâkov. Mi-a sărit în ochi un fragment unde se vorbește despre un poem pe care Pasternak l-a tradus din georgiană „Culoare cerească, albastră culoare”, semnat de Nikoloz Baratașvili, scris încă în 1841. S-a speculat că traducerea acestui poem în rusește l-ar fi salvat la un moment dat pe Pasternak de la represiunile staliniste și că Stalin l-ar fi supranumit pe Pasternak niebojâciel – cerean. Instalația Annei Rutkowska m-a silit să atrag o mai mare atenție fragmentului respectiv din biografie. Chiar mai mult, am căutat versul și l-am tradus pripit în românește:

Culoare cerească, albastră culoare 

Culoare cerească, albastră culoare
De mic i-am simțit savoarea.
În copilărie îmi indica drumul
Spre noile începuturi din zare.

Și acum ajuns pe schele
În culmile zilelor mele
Pe altarul altor culori nu voi sacrifica
Azuriul în niciun caz.

E frumos fără înfrumusețări.
E privirea ta cuprinzătoare de zări.
Este culoarea ochilor iubiți
cu albăstrele înfloriți.

E culoarea visului meu.
E pigmentul înălțimii.
În această soluție bleu
Sunt cufundate nemărginite împrejurimi.

E o tranziție ușoară pe care o primesc.
În necunoscut de frământări
De la rudele care bocesc
Când sunt înhumat cu lumânări.

Este albastrul diafan
Al chiciurei de pe al meu troian.
Și a ceții brumă
Peste al meu nume.

Nikoloz Baratașvili

Îndrăznesc să cred că lucrarea Rutkowskăi ne deschide provocator și ușa spre cămășile noastre albastre, căci le-a avut și România. Ne transpune spre un trecut pe care nu l-am mestecat suficient și de la care ne doare și azi burta. Cât de mult se pot deosebi cămășile albastre între ele! Mă refer aici atât la portul răufaimaților lăncieri cât și la impactul pe care l-a avut mișcarea inițiată de ziarului vivant Bluzele albastre asupra avangardei românești. Dar iată cum își încheie David Schwartz textul „Bluze Albastre – cea mai răspândită mișcare de avangardă din lume”. – În context local, românesc, teatrul de amatori din perioada socialistă – brigăzile artistice de agitație și formațiile de estradă – care au folosit cel puțin unele dintre tehnicile de colaj experimentate de Bluzele Albastre, reprezintă un capitol extraordinar de bogat, cu potențiale provocări artistice și politice, dar rămas deocamdată obscur și complet nestudiat. Să revenim. Să căutăm. Să aflăm și să aplicăm. 

Profilul Instgram al Annei Rutkowska

Categoria grea
Anna Rutkowska
Colaborare fotografii: Adam Gut
Stroboskop Art Space, Varșovia
Katie Zazienski – Director