În filosofia existențialistă a lui Jean-Paul Sartre, amintirile nu sunt văzute ca simple reflectări ale trecutului, ci ca elemente ce pot influența și, adesea, constrânge libertatea individuală. Sartre subliniază importanța libertății și responsabilității fiecărei ființe umane, afirmând că individul este definit de alegerile sale, nu de experiențele trăite anterior. În această viziune, amintirile nu ar trebui să devină o povară care determină acțiunile prezentului, ci mai degrabă un punct de plecare pentru a trăi autentic, fără a fi captivi ai unui trecut care nu mai poate fi schimbat. Evitarea amintirilor, în acest context, poate fi privită ca o formă de eliberare, o încercare de a trăi deplin în prezent și de a construi o identitate bazată pe alegerile și acțiunile din momentul actual, nu pe umbra trecutului. Astfel, individul este liber să se definească, să aleagă și să acționeze fără a fi prins într-o rețea de amintiri care îl limitează.^[1]

Denise Parizek, curatoarea expoziției „Avoiding Memories”, propune un concept lansat sub formă unei dezbateri despre traume, feminicid, violență, crize climatice, migrație, războaie, politice și sociale globale.

Evitarea amintirilor și căutarea unor alte instrumente științifice sau medicale pentru a înlătura problemele care adâncesc durerea interioară sunt exprimate prin intermediul unor lucrări puternice din punct de vedere conceptual. Artiștii internaționali: Guadalupe Aldrete, Mila Balzhieva, Paula Flores, Natalia Gurova, Hubert Hasler, Gabriel Virgilio Luciani, Isidora Krstic și Mihai Zgondoiu apelează la simboluri și realizează o cercetare referitoare la modul în care putem depăși trauma. În mod indirect, răspunsul este conturat imediat: arta este o formă de eliberare și de vindecare sufletească. Deși mesajele lucrărilor par conceptuale la prima vedere, operele în sine sunt medicamentele care facilitează traseul înaintat către evitarea amintirilor.

Evitarea este un concept ancorat și în practica artistică a Louisei Bourgeois, prin lucrările sale intense și introspective, aceasta explorează trauma trecutului, dar și conflictul dintre dorința de a uita și nevoia de a confrunta amintirile dureroase. Sculpturile sale, precum Maman și The Destruction of the Father, ilustrează modul în care traumele copilăriei și relațiile familiale sunt reevaluate și reinterpretate, oferind atât o distanțare de acestea, cât și o formă de catharsis. Prin intermediul acestor lucrări, Bourgeois creează un spațiu în care amintirile devin simultan o povară de evitat și un mijloc necesar de auto-vindecare.

Expoziția „Avoiding memories”, desfășurată în luna noiembrie 2024 la galeria de artă contemporană META Spațiu din Timișoara, este un scenariu pentru o societate vindecată, unde culorile, umbrele, luminile, texturile, gesturile sunt reprezentative pentru o suferință transpusă în fața unui public care nu doar că admiră estetica operei de artă, ci și puterea artistului de a aborda o temă atât de  dificilă din punct de vedere emoțional. Fiecare lucrare devine un catharsis, un mediu în care trauma este o artă expusă, iar durerea se transpune în forme vizuale care fac posibil procesul de eliberarea emoțională.

În instalația Banderola III a artistei Guadalupe Aldrete, peștera se transformă într-un mediu în care poveștile sunt spuse și rămân întipărite în interiorul peretelui. Utilizarea unei perdele, pictate cu cerneală sugerează o memorie care a suferit modificări de-a lungul timpului. Fragilitatea draperiei, este în contrast cu puterea oamenilor de a metamorfoza amintirile și relațiile interumane. Ea se poate rupe, poate fi distrusă de societate, dar amintirea ei va rămâne mereu prezentă într-un mediu în care poveștile sunt păstrate în interiorul peretelui. Perdeaua, un element decorativ care nu permite pătrunderea luminii, devine un laitmotiv pentru Peștera lui Platon, unde oamenii nu percep lumina adevărului, ci doar umbrele proiectate pe pereții peșterii. În acest context, lumina simbolizează cunoașterea, adevărul și accesul la esența realității, în timp ce perdeaua funcționează ca o barieră între individ și înțelegerea profundă a lumii.

Memoria colectivă și memoria ancestrală ilustrează ideea de moștenire spirituală și culturală, dobândită doar prin intermediul un obiect palpabil și persistent în timp. Banderola, titlul lucrării, este un material textil, uneori cu rol de protecție, care absoarbe informația și o menține intactă până în momentul în care generațiile viitoare vor înțelege rolul conexiunii umane.

Banderola III întruchipează, într-o manieră artistică, construcția spațiilor de protecție și conexiune ale umanității. La fel ca în peșterile strămoșilor, unde oamenii se adunau pentru a împărtăși povești și a explora adâncurile propriei ființe, și în cadrul operei alegorice Decameronul, scrisă de Boccacio, poveștile devin un refugiu. Aici, tinerii fug de realitățile negative ale vieții, căutând prin intermediul poveștilor o modalitate de a înfrunta frica și incertitudinea. Spațiul preia caracteristicile unei lucrări artistice sacre, în care fiecare narațiune îl transformă pe strămoș în propriul său artist, unde povestirea nu este doar o formă de comuniune, ci și o cale de a naviga prin complexitatea umană, de a înțelege și de a depăși provocările vieții.

Metalul reprezintă forța și puterea de a susține o istorie încărcată, fiind simbol al rezistenței și al durabilității. Metalul este gravat printr-o tehnică tradițională, în care dalta – instrumentul principal – metamorfozat în strămoși, imprimă o poveste nemuritoare.

Neuropteris-2, lucrarea Milei Balzhieva face parte dintr-o serie de textile care examinează interacțiunea dintre meșteșugul manual și estetica digitală, concentrându-se pe flora dispărută. Fiecare piesă este cusută manual, inspirată din specii de plante dispărute de mult, amestecând realitatea cu imaginarul. În Neuropteris-2, formele antice reinterpretate se unesc, creând o viziune botanică nouă, care pare atât familiară, cât și dintr-o lume paralelă. Lucrarea reflectă reziliența și transformarea naturii, deschizând un dialog între extincție și speculativ. Această piesă întruchipează tensiunea dintre răbdarea organică a meșteșugului manual și influențele abstracte și elegante ale designului digital, punând în legătură trecutul, prezentul și viitorurile imaginare.

Mila pătrunde în universul meșteșugului manual și construiește o estetică digitală care surprinde flora dispărută. Tradiția și istoria o provoacă pe artistă să ducă mai departe moștenirea primită, dar adaptată în contextul contemporan. Industrializarea a înlocuit meșteșugul cu tehnologia, oglindind adaptabilitatea naturii. Plantele, simboluri ale schimbării și rezilienței, inspiră atât tehnologia, cât și arta, unde abstractizarea reflectă procesele de metamorfoză ale naturii.

La fel cum plantele își schimbă forma pentru a supraviețui, arta depășește limitele figurativului, surprinzând esența adaptării și interconectării. Astfel, tehnologia, natura și arta evoluează împreună, într-un ciclu de transformare și inspirație reciprocă.

Răbdarea organică și designul digital sunt concepte introduse de către Mila în narațiunea lucrărilor ei. Ea pornește de la o poveste din trecut, personajul principal fiind meșteșugul, care se dezvoltă treptat și ajunge la stadiu de maturitate,  întruchipat de designul digital. Cele două etape de dezvoltare surprind avansul tehnologiei asupra viziunii artistice-maniera de a prezenta arta în două moduri diferite, realitatea confruntându-se cu imaginarul. Precum spunea Olafur Eliasson: „Tehnologia este un mediu prin care putem experimenta realitatea. Este un instrument care ne poate ajuta să înțelegem lumea, dar arta ne ajută să simțim acea înțelegere.”^[2]

Paula Flores, în lucrarea Invision jaguars conceptualizează viața, prezentând realitatea ignorată de societate: ,,VIAȚA nu poate fi niciodată, după standardele umane, proporționată în mod corect și echitabil, nici în bine, nici în rău. VIAȚA are nevoie de libertate în propria sa definiție.”

Viața, așa cum este ea prezentată, având trăsături caracteristice omului, se transfigurează într-o ființă umană, primind o formă continuă și manifestând ideea unei metamorfoze perpetue. Ideea de personificare este prezentă și în lucrarea Milei Balzhieva, creația manuală (meșteșugul) ia forma unui personaj, în instalația Paulei, viața – este o entitate cu o conștiință și formă umană. Astfel, meșteșugul și viața devin nu doar instrumente de creație, ci entități autonome, care interacționează cu privitorul, provocându-l să reflecteze asupra relației dintre artizanat, existență și percepția umană. Prin aceste abordări, atât Mila, cât și Paula explorează potențialul artei de a transcende limitele materiale și de a încuraja o conectare profundă cu spectatorul, în care formele și ideile devin persoane, cu intenții și trăiri proprii.

În instalația Paulei, viziunea de evitare a amintirilor este susținută de mai multe simboluri. Lumânările, care evocă lumină, speranță și spiritualitate, pot reprezenta nu doar viața și răspunsurile, ci și efemeritatea acesteia, fiind destinate să ardă și să se consume. Nisipul, asociat cu timpul și efemeritatea, semnifică trecerea ireversibilă a acestuia și fragilitatea existenței, amintindu-ne că totul este efemer. Curcuma, cunoscută pentru proprietățile sale de vindecare și purificare, simbolizează restaurarea, transformarea și curățarea spirituală în cadrul instalației.

Natalia Gurova ilustrează corpul și chipul suferinței, măcinat de alegerea de a evita amintirea dureroasă, dar și de asumarea faptului că ne îndepărtăm de identitatea noastră. Sculptura care face parte din seria The hollow shell prezintă un corp care conceptualizează ideea de suferință. Durere fizică, care este manifestată datorită poziției distorsionate, pune în centrul atenției acceptarea conflictului și a traumei interioare. Apariția petelor roșii sugerează prezența sângelui amprentat pe opera de artă, care confirmă faptul că amintirea nu va dispărea complet, oricât am încerca să ne detașăm, urmele ei rămân întipărite mereu în corp.

Lucrarea The hollow shell nu încearcă să ascundă suferința, dimpotrivă, durerea se transformă într-o artă distopică, existentă într-o realitate tulburătoare care distruge trăsăturile umane. Corpul alb al figurii, deși simbolizează puritatea, nu are parte de alienare și vindecare. Silueta este marcată prin contrastul dintre nonculoarea alb și nonculoarea neagră prezentă pe pantofi – întunericul care străbate întreg corpul și pune stăpânire pe sentimente, trauma rămânând nerezolvată.

Inspirat de basmul Prințul broscoi, Hubert Hasler asamblează pe un piedestal două broaște care se sărută, sugerând din titlul Beauty never dies că frumusețea nu are un sfârșit. Morala din spatele poveștii evidențiază puterea iubiri în față perfecțiunii și a viziunii societății. Frumusețea este abstractizată în estetică urâtului, din dorința de a prezenta un ideal de frumusețe generat de inteligența artificială. Artistul, în această lucrare, explorează contrastul între frumusețea perfectă și imperfecțiunile fizice, sugerând că aceste defecte ar putea împiedica realizarea unei iubiri desăvârșite. Totuși, în ciuda acestei viziuni, personajele sculpturale, deși nu se încadrează în tiparele tradiționale ale frumuseții, trăiesc o iubire profundă și o împlinire sufletească autentică. Tehnica utilizată, mumifierea, sugerează procedeul de conservare al corpului. Hubert reinterpretează tehnica, creând două broaște ale căror inima pulsează viață în corp și transmite sentimente profunde, exprimate prin intermediul gestului intim expus: sărutul. Susținerea iubirii se realizează cu ajutorul piedestalului care surprinde triumful iubirii și afișarea sentimentelor în fața societății.

Scrierea unei povești de iubire în arta vizuală, exprimată prin intermediul sărutului, a fost abordată de-a lungul istoriei artei în foarte multe opere. Gustav Klimt, în lucrările sale, The Kiss și Portrait of Adele Bloch-Bauer I frumusețea este idealizată și transformată într-o formă de spiritualitate. El folosește aurul și elementele ornamentale pentru a sublinia nu doar aspectul fizic, ci și natura simbolică a frumuseții, considerând-o un vehicul al iubirii pure și al transcendenței.

To achieve a weightless state sugerează la prima vedere o stare de meditație și de liniște interioară. Stabilind o punte de conexiune între titlul acestei lucrări și conceptul expoziției, observăm că artista Isidora Krstic trăiește aceste senzații datorită parcurgerii procesului de evitare al amintirilor.

Isidora apelează, în mod atipic la corpul său care devine opera de artă care reflectă lupta cotidiană, care levitează cu echilibrul între muncă, relații, prietenii, practică artistică, sănătate, sport și mijloace de trai. Arta demonstrează încă o dată puterea ei miraculoasă de a vindeca, apelând la metode simple, precum creativitatea și inspirația, care construiesc o lume utopică într-o realitate încărcată de provocări.

Heraclit spunea că „Totul curge, nimic nu rămâne constant”. În această stare, corpul nu este complet liber, dar nici complet constrâns, fiind suspendat într-un proces de transformare continuă. Corpul Isidorei-convertit în artă, nu abandonează complet amintirea, ci o plasează într-o stare de evoluție continuă, regândind-o și reinterpretând-o prin practică artistică.

Artista, asemenea Nataliei Gurova, își construiește opera în jurul ideii de evitare a amintirilor, ambele abordând teme personale și profunde, dar într-un mod care reflectă experiențele lor individuale. Dacă Natalia Gurova prezintă chipul suferinței, învăluind durerea într-o estetică intensă și vulnerabilă, artista la rândul său creează lucrări care, prin evitarea amintirilor, explorează modalități de a depăși traumele și de a reconfigura suferința printr-o cale de eliberare. Astfel, ambele artiste folosesc arta ca un mijloc de a răspunde la provocările vieții, fiecare aducând o viziune unică asupra procesului de vindecare și reconstrucție a identității.

Minimalismul și utilizarea deliberată a golului în seria #Rien devin un manifest împotriva supraîncărcării vizuale și simbolice care domină arta contemporană. Astfel, Mihai Zgondoiu, prin lucrările conceptuale din #Rien nu doar că provoacă privitorii să reconsidere ce înseamnă valoarea artistică în absența unui preț, dar contestă și structurile care reinterpretează arta dintr-un act de creație, într-o marfă. Ele incită la o reconsiderare a rolului artistului ca mediator între autenticitatea expresiei și cerințele comerciale ale industriei artistice.

Evitarea amintirilor artei prin utilizarea icoanelor false și clișeelor de valori? Rien (nimic) este răspunsul oferit la această întrebare. Nimic nu trebuie să transforme arta într-o marfă. Nimic nu trebuie supus presiunilor comerciale și așteptărilor pieței. Nimic nu este recunoscut dacă nu are valoare artistică.

Această serie critică evoluția operelor de artă, din punctul de vedere al valorii financiare. Mihai conturează un scenariu în care reinterpretarea și imitația lucrărilor din istoria artei devin singurele obiecte cu o valoare istorică semnificativă și cu cerere pe piață. Astfel, artistul contemporan se vede nevoit să se conformeze exigențelor societății, renunțând la libertatea creativă și imaginația care caracterizau procesul artistic.

Artistul sugerează prin intermediul videoul-ului valoarea artei în contextul în care autorul este anonim, iar execuția ei este realizată într-un spațiu public unde poate fi văzută de toți trecătorii și nu poate fi expusă într-un convențional. În această situația, ce sumă reflectă valoarea lucrării? Arta devine marfă atunci când este desprinsă de actul creativ și expusă pe un soclu, iar suma sa devine însăși opera de artă.

Clement Greenberg, unul dintre cei mai influenți critici de artă ai secolului XX, a susținut că „valoarea operei de artă este determinată de autenticitatea și inovația sa, mai mult decât de popularitatea sau succesul comercial”. El considera că adevărata valoare a artei provine din capacitatea acesteia de a depăși convențiile și de a explora noi forme de exprimare.^[3] Astfel, opera de artă nu este doar obiectul estetic și frumos care este scos la vânzare, ci este un complex de idei, emoții și semnificații care transcende simpla materialitate.

Dansul inimii este coregrafia subtilă sentimentelor de iubire și de speranță, iar conceptul de dans și de mișcare creează o graniță între fericire și fiecare pas care trebuie să depășească probleme și suferințe.

Gabriel Virgilio Luciani nu expune o lucrare performativă, ci trăiește prin intermediul artei o meditație corporală profundă. Convulsiunile și contorsiunile prezentate în filmul performativ Breakup subliniază sentimentul de durere și de sfâșiere, contrastând cu uitarea amintirilor negative. Similar cu lucrarea The Encounter (2012) a lui Bill Viola, care explorează tensiunile dintre dorință, transformare și legăturile interumane prin imagini vizuale ce reflectă fragilitatea corpului și procesul de schimbare spirituală, Gabriel ilustrează suferința fizică ca un act artistic.

Procesul parcurs de Gabriel în căutarea evitării se finalizează prin intermediul performance-ului, care surprinde tensiunile dintre dorință, metamorfoză și disoluția identității, toate acestea fiind strâns legate de conexiunile stratificate dintre oameni.

Titlul Breakup evocă ideea unei separări profunde de trecut, evitarea acestuia și nașterea unor amintiri noi, conturate într-o artă marcată de durere, care, odată cu procesul de vindecare, s-a transformat într-o formă eliberatoare. La fel ca Isidora Krstic, Gabriel utilizează propriul corp pentru a explora și surprinde puterea fizică în fața limitărilor impuse de suferință. Prin regândirea unui nou început prin intermediul artei, se produce o modificare radicală a realității, conferind puterea de a elibera și vindeca.

În concluzie, evitarea este laitmotivul central în cadrul expoziției „Avoiding Memories”, un concept care sugerează că trecutul și amintirile nu sunt efemere, ci devin, mai degrabă, elemente opționale, care pot fi ignorate sau reinterpretate într-o estetică utopică. În această atmosferă artistică, suferința este regândită, devenind un punct de plecare pentru transformarea individului. Arta, în esența sa, se dezvăluie ca o formă de eliberare, o cale prin care omul poate evada din camera întunecată a trecutului.

Suferința, fenomenul central al expoziției, este contrapusă vindecării, iar contrastul între cele două devine structura fundamentală a mesajului artistic. Fenomenul – suferința – este prezentat în antiteză cu efectul – vindecarea, creând astfel un dialog între întuneric și lumină, între limitare și eliberare. Astfel, expoziția devine un act de revendicare a posibilității regenerării, prin reconstrucția amintirilor și reinterpretarea trecutului.

^[1] Sartre, Jean-Paul. Existentialism is a Humanism. Translated by Carol Macomber, Yale University Press, 2007.

^[2] Eliasson, Olafur. Reality Machines. Koenig Books, 2015.

^[3] Greenberg, C. Art and Culture: Critical Essays. Beacon Press, 1961.