Arta Ecaterinei Vrana (n.1969, Constanța) locuiește, cu toate drepturile, spațiul esteticii japoneze al acelui mono-no-aware unde frumosul învăluie tristeţea realităţii. Este o tristețe imediată, dramatică, dar nu tragică, scursă din metabolismul însuși al vieții artistei. Deși apropiată expresionismului prin felul în care își privește artistic trăirile proprii într-o lume care se împodobește cu înstrăinarea, constelația simbolurilor sale idiosincratice o înrudește și cu suprarealismul care își scria pe antet relația dintre conștient-subconștient.

Lucrările Ecaterinei Vrana, absolventă în 1997 a Academiei de Artă din București, clasa Sorin Ilfoveanu, îți provoacă gândul exlamativ al lui Lucian Freud „Everything is autobiographical and everything is a portrait”. Este o lume redusă spațial și temporal, ca un frigider al timpului jignitor, toate personajele ei defrișează orice acțiune, așteptând ceva necunoscut în densitatea pastei colorate, se ramifică pe pânză, într-un fel de splendid isolation, singurul lucru ce pare a ne mai putea salva de la uzura emoțională care ne ține închiși în subsolul cotidianului. Picturile, de mărimi mari, sunt mioape – dar nu și suferinde de miopie, căci nu este un reproș în acest loc – la seismele actuale ale societății, la prăpăstiile ce se adâncesc în actualitatea politică și economică, dar sunt, cu atât mai bine, pregătite a vedea, a înregistra seisemele propriei existențe, ceea ce le apropie metaforic, dacă îndrăznim o ocheadă în lumea literară, de acele „Întâmplări din irealitatea imediată” ale lui Max Blecher.

Expoziția „Chicken Army” de la GNYP Gallery, Berlin depune mărturie pentru aceste afirmații, așa cum vede și istoricul și criticul de artă Erwin Kessler: „Expoziția de la GNYP este mai caldă decît altele. Arta Ecaterinei Vrana fiind doar un seismograf al stărilor proprii, expozițiile sale devin hărți ale cutremurelor unei perioade. Iar perioada recentă, expusă de Marta Gnyp, este una de așezare a plăcilor tectonice. Puii au ipostaziat mereu la ea plăcerea, și nu e de mirare că, amestecată în sumedenia de pui din această expoziție, se strecoară chiar o senzualitate stîngace, primară, comic-frisonantă.”

Ecaterina Vrana este primul artist român prezentat de GNYP Gallery din Berlin, galerie înființată anul trecut de către consultantul și jurnalistul de artă, Marta Gnyp. Acțiunea expozițională continuă, într-un mod firesc, seria prezentărilor Ecaterinei Vrana în afara spațiului românesc, după ce, în vara acestui an, Galeria Nicodim i-a organizat prima expoziție solo în Los Angeles. În același timp, lucrările ei au făcut parte și din expoziția „Omul Negru” din Los Angeles și București, a aceleiași galerii, alături de lucrări semnate de Adrian Ghenie, Ciprian Mureșan, John Duncan, Mike Kelley, Max Hooper Schneider, etc.

Marta Gnyp descoperea lucrările artistei române în spațiul virtual și, după un contact cu galeristul Mihai Nicodim, care o reprezintă pe Ecaterina Vrana, avea să-i viziteze atelierul din București, acum, imediat după vernisaj, amintindu-și despre impresiile de atunci, mărturisindu-mi: „Lucrările văzute în realitate îți taie respirația”, pentru a continua cu argumentele alegerii Ecaterinei Vrana pentru o expoziție în galeria proprie: „Ecaterina este un pictor adevărat, concentrată pe posibilitățile acestui mediu. Ea își creează propria realitate suverană, aproape fără alte referințe în artă, ceea ce, în ziua de astăzi, se întâmplă foarte rar. Și-a creat un limbaj propriu, plin de simboluri și semne; în acelasi timp, arta Ecaterinei Vrana se adresează emoțiilor esențiale iar acest aspect o face universală”.

Cele opt picturi, special create pentru expoziția „Chicken Army”, se folosesc numai de câteva culori, dar le celebrează pe pânză într-o ceremonie, si le oferă nevoii de palpabil în structuri aproape sculpturale. Bestiarul iconografic al artistei – pui, pisici – pare a se desprinde de pânză, atât de corpolentă este culoarea pusă, de la întunericul negrului sobru, până la roșul intens și albastrul oceanic, și, din când în când, un violet, așa cum îl descrie Kandinsky în „Despre spiritual în artă” ca un roșu răcit.

În lucrarea „Snowmen or the Beach by Night”, în care artista pune doi oameni de zăpadă, negri, să se țină de mână pe o plajă, ce dualitate contradictorie, ar putea cădea asupra Ecaterinei Vrana acuzația de cinism, dacă nu ar fi dat ochilor pleoapele unor ghiocei înfloriți. Prin introducerea însă a acestei duioșii vegetale în asperitatea pânzei, predominant întunecate, artista se declară, în tăcere, mai aproape de viziunea lui Pierre Soulage care vedea în negru culoarea luminii, deci fără a tăgădui optimismul, și se dezice de a fi prototipul expresiei germane ein Schwarzmaler (cineva care vede totul în negru, un pesimist). Omul de zăpadă este unul dintre simbolurile artistei, un gest figurativ care marchează condamnarea la limita unui spațiu geografic, neputința de a supraviețui unui spațiu temporal dictat. Omul de zăpadă este prizonierul etern al iernii.

Mai mereu asistăm în pictura Ecaterinei Vrana la o procesiune de pui și de pisici, este un marș al necuvântătoarelor domesticite, care ne scutură din somnolența citadină. Puiul, purtător, ca un bulgăre galben, al comicului din grădina copilăriei, vietatea neajutorării, a nevinovăției, a supunerii instinctive, vestitor al primăverii de pe orice felicitare de Paște, dar și motiv străvechi al maternității, așa cum îl știm din cântecele vechi de leagăn, „puiul mamii”, este simbolul comun în care se întâlnesc, iconografic, lucrările expoziției „Chicken Army”. În „Roasted Chicken” puiul este sacrificat și lăsat pradă pisicilor, în „Chicken Army”, multiplicat, mărit și micșorat, el apare într-un convoi al plângerii, pe un drum ce lasă în urmă un paradis pierdut, pentru ca în „White Syrene” sau în „Golden Watercan with Two Countesses” să fie ilustrat atât de accentuat, oferindu-i un rol, abia la a doua privire principal, de narator care șoptește la urechea personajelor o poveste misterioasă.

În cunoscuta tapiserie „La Dame a la Licorne” de la începutul secolului XVI sunt prezentate alegoric cele cinci simțuri ale omului: a vedea, a auzi, a mirosi, a gusta, a pipăi. La Ecaterina Vrana cel mai mare spațiu al perceperii îl ocupă primul și ultimul. Personajele se țin, de cele mai multe ori, de mână, ochii lor sunt mari, accentuați, sub formă de pui, în „Golden Watercan with Two Countesses”, sau de pisică, în „Lica and Valentina and Luna Park”, ceea ce fac din picturile ei dovada suficienței în artă de a privi, de a contempla, de a te uita (la ceva) și, astfel, de a te uita pe tine însuți. Nevoia de confesiune, de mărturisire verbală, rămâne însă acută la Ecaterina Vrana, exprimată în însemnările pe care le face pe tot timpul cât este (pre)ocupată de/cu o pictură. De fapt, toată creația ei artistică este un document emoționant și emoțional al personalității ei, căci, așa cum remarcă și istoricul și criticul de artă, Erwin Kessler, într-o corespondență, în arta Ecaterinei Vrana nu se regăsesc subiectele zilei și o agendă impusă social, ci jubilația cuiva care repune exclusiv individul în centrul universului.

Când am întânit-o pe Ecaterina Vrana la vernisajul expoziției – ea mică, îmbrăcată în negru, cu mișcări delicate, fără graba timpului nostru, cu ochi măriți, mai mereu a mirare și uimire, cu un zâmbet firav ca o ultimă frunză căzută, cu un păr blond solar – mi-aș fi dorit să pot exclama: Micul Prinț este om mare! căci în lucrările ei poți ghici acel „And now here is my secret, a very simple secret: It is only with the heart that one can see rightly; what is essential is invisible to the eye.” Dar m-aș fi rușinat de emoționalitatea mea în sufrageria mare a vieții. Ecaterina Vrana nu o face.

Ecaterina Vrana, Chicken Army este la GNYP Gallery în Berlin în perioada 10 decembrie 2016 – 28 ianuarie 2017. Curator: Marta Gnyp.