Julia Haumont, artistă din Franța, a deschis la galeria IOMO un cufăr cu surprize, o ladă cu amintiri nu demult apuse. Am văzut expoziția curatoriată de Lina Țărmure și mi-a fost dat să înțeleg că selecția lucrărilor de ceramică, sticlă și textile este revelatoare pentru natura discretă și pe alocuri năzdrăvană a artistei, din care se distinge afinitatea pentru texturi și materialitate, pentru tehnică și tema memoriei. Am parcurs All Day I Dream simțindu-mă întrucâtva stânjenită de armonia indusă de forme, indiferent dacă vorbim despre forma obiectelor, a textului sau a întregului spațiu.

Vă amintiți mica dansatoarea lui Degas, Petite danseuse de quatorze ans, sculptura turnată în bronz la început de secol XX prezentată pentru prima dată (în ceară) în cadrul celei de-a Șasea Expoziții Impresioniste din 1881? A fost un moment care a făcut furori, fiind adesea amintită ca generator de polemici și divergențe între critici. Într-o analiză dedicată sculpturii lui Degas, Jaqueline Lichtenstein examina ipostaza experienței trăite de privitor în fața sculpturii: ridica problema unei emoții senzoriale provenite din relația celor două corpuri – a privitorului și a sculpturii însăși. Figurile ceramice ale Juliei Haumont produc o emoție similară, și pentru că nu sunt închise într-o vitrină de sticlă precum micuța dansatoare, ele potențează afectul descris de Lichtenstein. Indiferent dacă te afli în fața figurilor puse pe socluri, întinse pe jos, ori așezate pe „paturi” albe, raportul și întâlnirea cu ele denotă întocmai un tip de mișcare afectivă a spiritului și a trupului. Eu una mi-am odihnit îndelung privirea asupra copiliței cu picioarele rezemate de perete, emoția mai sus menționată a apărut și ea, studiind-o, iar ochii mi-au rămas ațintiți pe șoseta albastră. M-am convins că lucrarea este figura desăvârșită a seriei, dar nu pentru valoarea ei tehnică, căci fiecare piesă atinge un nivel de execuție admirabil, ci pentru haloul narativ provocat spectatorului. Mi se părea că undeva în apropierea ei, să zicem la un braț distanță, i-ar lipsi o carte deschisă și întoarsă cu coperțile în sus, la rândul ei lipită de o podea răcoroasă și ușor prăfuită dintr-un pod. În orice caz, cine ar ști cu adevărat ce îi lipsea nu putea fi de față, așa că poate era un volum din romanul În căutarea timpului pierdut? poate chiar primul, Swann, poate chiar pe la început, și, dacă aș miza pe specificitate, poate chiar deschis la pasajul despre madlenă. Sigur că nu întâmplător, pentru că în el Proust descrie fenomenul memoriei involuntare și al actului creator. Grație trăirii intense, episodul despre amintirea recuperată pricinuită de îmbucătura din prăjitura „scurtă și durdulie” primită în copilărie, îi dezvăluia naratorului deopotrivă ambianța, ritualurile și locurile unui timp mereu și din nou prezent. Înțeleg din textul curatorial că nucleul creației Juliei Haumont este doldora de clipe rememorate din propria-i copilărie – amintiri delicate. Sursele majore de inspirație își au rădăcinile în fotografiile de familie în care artista se redescoperă copilă, însă „ramificațiile” acestora trimit către mici părți din posturile frânte ale personajelor lui Balthus și ale acuarelelor – în teorie, gingașe, în realitate, frapante – semnate Henry Darger.

O conversație amiabilă se naște, după ce mă îndepărtez puțin, între micile Julii de prin sală și textilele de pe pereți – în fond, recrutate de aceeași mică Julie, acum adultă. Peticele au o poveste frumoasă, care începe cu mult înainte de studiile urmate de artistă la Beaux-Arts la Paris, mai exact, pe când își petrecea mare parte a timpului în magazinul de textile al bunicului ei, fiind înconjurată de tot soiul de materiale, panglici și fundițe. Încolțea atunci un acord nespus, nescris, aproape neștiut cu țesăturile, pentru ca ani mai târziu să slujească abordării unui vechi / nou mediu de expresie. Deși intervențiile în rândul textilelor se întâmplă aproape exclusiv asupra materiei și culorilor, și se poziționează – tehnic vorbind – la polul opus față de siguranța și precizia necesare în procesul de ardere a sculpturilor ceramice, fibrele întrețesute cu mărgelele, paiete, sclipici, sunt supuse unor tehnici benigne, corelate cu fragilitatea materialului, dar, cel mai important, devotate acelor amintiri, acelor momente de demult, acum actuale.

Închei cu o observație care poate justifica anexarea „intangibilului” comentariilor mele. Remarc raportul dintre exponate și poveștile lor. Într-adevăr, ideea enunțată de Lina Țărmure în textul curatorial, aceea de joc, surprinde în bună măsură spiritul creațiilor și al creatoarei. Expoziția lasă un loc onest ocaziei de revizitare a spațiului mental, poate mai rar accesat, al copilăriei; și poate trezi, de ce nu, ca pentru Proust, „o plăcere nespusă, izolată, fără știința cauzei sale”. Totuși, analizând fenomenul, cred că nu sunt singura care-și dă seama că dialogul are loc, în fapt, între două concepte: material și imaterial – substanță și esență. O discuție alunecoasă, dar dacă unul dintre instrumentele analizei e constituit de gândirea metafizică aristoteliană, prin substanță înțelegem prezență, cu alte cuvinte, un strat primar al formei; prin esență, pe de altă parte, înțelegem ceva ce va fi să fie, sau va fi fost deja, un atribut al dimensiunii temporale venit în completarea prezenței cu un nou strat de înțelegere – a prezentului, respectiv a trecutului. Astfel că în prezență (respectiv substanță) este inclusă esența, cea care a fost într-un anume timp – pentru ca forma să poată fi completă. Descarc acești termeni și concepte între pereții galeriei, și conchid că fenomenul se petrece între lucrări – substanța – și poveste – esența – iar forma este dată de armonia dintre ele. Cu toate că această armonie este încifrată de curatoare sub semnul unei concluzii a „mecanismelor mnemonice ale creierului uman”, gândul meu tinde către o armonie soră cu tragicul: în accepțiunea lui Michel Maffesoli, o amintire imaterială „a unui paradis mitic”, indiferent de nume, reprezintă un regret nostalgic pe care-l regăsim în toate culturile, iar în expoziția Juliei, valențele acestei armonii conviețuiesc și sunt dependente unele de celelalte.