Un curier intră într-un restaurant. Având în vedere că unele localuri au intrări separate pentru ridicarea comenzilor, această situație nu va fi deloc o glumă nevinovată. Chiar dacă ar fi povestită de Slavoj Žižek,[1] probabil s-ar transforma într-un discurs aprins despre utilizarea ingenioasă a conceptului de „libertate” pe marile platforme ale economiei gig de astăzi.

Dar nu vedem nimic din toate acestea în videoclipul muzical al s.a.b.a., Cola and the Chips, produs de ElectroPutere. Apare doar o imagine cu un curier cu rucsacul cubic devenit elementul cheie al acestui model de afaceri. Parcurgerea unei nopți întunecate pe străzi ude sintetizează neplăcerile cotidiene ale șoferilor prost plătiți, când cineva vrea doar să-și primească cartofii prăjiți și cola acasă, poate după o zi enervantă de muncă la o altă companie groaznică – poate chiar la Coca Cola, cel puțin ei dețin sau sunt parteneri cu multe dintre companiile globale de livrare la domiciliu.

Imaginează-ți o conversație despre contradicțiile morale atunci când comanzi mâncare acasă. Conflictul ar putea implica pe cineva care susține că drepturile lucrătorilor sunt încălcate, că oamenii trăiesc în condiții groaznice și acceptă condiții de muncă proaste, și pe altcineva care crede că este mai bine să existe locuri de muncă pentru toată lumea, indiferent de natura acestora. Într-un mic studiu calitativ realizat în Marea Britanie, șoferii intervievați – toți bărbați –, erau preponderent de origine pakistaneză sau indiană; mulți veniseră pentru studii și desfășurau ilegal această activitate prin închirierea unui cont pe una dintre platforme.[2] Totuși, alți cercetători – de data aceasta din Australia – ar putea spune: „În general, aceste locuri de muncă sunt etichetate ca fiind «de slabă calitate». Dar această descriere nu pare să surprindă pe deplin experiențele lucrătorilor gig cu care am vorbit. Tinerii […] păreau veseli și fericiți. În calitate de studenți străini, erau dornici să-și îmbunătățească engleza, să-și facă prieteni și să câștige suficient pentru a se descurca.”[3] Iar o a treia persoană din conversația imaginată s-ar putea gândi doar la confortul de a primi mâncare livrată acasă, pentru că suferă din cauza jobului propriu, este epuizată și folosește regulat această opțiune – chiar dacă știe despre condițiile proaste de muncă.

Sună soneria și mâncarea ajunge – la fel de impersonal cum sugerează această frază. Niciunul dintre protagoniștii menționați nu abordează subiectul și nici măcar nu vorbește direct cu curierul. Lumea de-afară e una derutantă. Schimbul care are loc este clar economic, chiar dacă această parte este externalizată printr-o aplicație și nu are loc niciun transfer de bani la ușă. Nu e nevoie de nicio interacțiune umană aici. În fond, afară e doar o noapte întunecată și ploioasă.

Interesant este că acești factori personali sunt rareori luați în considerare, chiar dacă sunt prezenți în cererile sindicale (-izare) sau în discuțiile despre condițiile proaste de muncă din aceste domenii. Economia gig este mai degrabă un teren de joacă pentru optimizarea modelelor de logistică, algoritmi și managementul resurselor umane. Cele mai evidente probleme din acest tip de muncă nu pot fi abordate în mod adecvat nici la ușă, nici în dezvoltarea ulterioară a platformelor. Așa este pur și simplu mai comod. Acest confort este necesar din cauza auto-exploatării într-un sistem. Și curierii se autoexploatează crezând în promisiunea libertății. Așa cum subliniază Žižek într-un interviu, ei concurează doar cu colegii lor, nu împotriva companiilor.[4] Libertatea de a alege când să lucreze sau nu, de a intra sau nu în aplicație, precum și accesul ușor la acest domeniu fără cunoștințe prealabile le oferă o reală autonomie celor care se înscriu – sau cel puțin așa pare la prima vedere, în comparație cu alte oportunități de muncă groaznice.

În video, desenele fețelor șoferilor sunt tremurate, expresiile lor transformându-se în opusul lor dintr-o secundă în alta, doar prin inversarea ochilor și a buzelor. Acesta ar putea fi momentul în care au văzut interviul cu Žižek în feed-ul lor de social media – până când, la un moment dat, ochii protagoniștilor decupați se contopesc cu fundalul, devenind pur și simplu goi. Dar această goliciune nu este doar din cauza sarcinii stupide de a urma algoritmul care le atribuie curse, ci ar putea fi chiar stomacuri goale (având în vedere interviurile din studiul britanic, mulți curieri au mai multe slujbe pentru a-și întreține familiile). Poate că și ei au nevoie să comande mâncare. Nu. Dar cel puțin unul dintre ei preferă să muște din mâncarea comandată de altcineva.[5] E de înțeles. E și o chestiune de confort. Poate că în cutia pe care a deschis-o era un burger sau niște cartofi prăjiți.

Chiar dacă, de ceva vreme, a mânca cartofi prăjiți cu Coca-Cola provoacă un sentiment de vinovăție pură – o companie multinațională asociată cu mâncare grasă, zahăr și aditivi –, procesul de comandă adaugă o altă dimensiune acestei dileme. Așadar, trebuie să fie ascuns. Să nu fie prea ușor să alegi când ai totul la îndemână, ca în cazul serviciilor de streaming la cerere, care te epuizează pentru că nu te poți decide, ce-ți dorești poate costa în plus, iar când găsești ceva acceptabil, deja nu mai vrei să-l vezi și ești doar bucuros că ai supraviețuit procesului de decizie. Întotdeauna am crezut că prosumerismul sună atât de anii ’90. Dar ne implicăm pentru că oferă impresia că contribuim cumva, și nu mai ținem cont de ceilalți din restaurant sau de pe stradă.

Odinioară, aceste forme de muncă pe bază de proiecte abia prindeau contur la orizontul posibilităților viitoare. Unii poate încă visau la impactul automatizării asupra vieții de zi cu zi și la posibilitatea ca automatizarea completă a producției să ducă la introducerea venitului de bază, transferând forța de muncă către mașini și lăsând latura creativă în seama oamenilor. Lucrătorii gig sunt un alt exemplu al evoluției distopice către care ne îndreptăm, dar cu pași mici și imperceptibili: nu poate fi chiar atât de rău când curierul îți zâmbește și îți spune să te bucuri de masă. Tu ai contribuit, ai comandat, ai făcut totul, iar celălalt a trebuit doar să urmeze instrucțiunile automate.

Așadar, cu siguranță nu este un cadou, ci un schimb. Acest lucru se reflectă și în bacșișurile oferite: când oamenii comandă din dorința de a se răsfăța cu ceva deosebit, par să ofere mai puțin. Cei care sunt capabili de empatie, poate nu vor să se simtă vinovați. Dar cum putem scăpa? Urcându-ne pe o bicicletă de livrări? Sau am putea, mai degrabă să ne oprim, să facem un pas înapoi și să privim situația? Să ne gândim la o filosofie franceză care nu ar contribui niciodată la această discuție – Jean-Luc Nancy a folosit ideea de clinamen, spațiul dintre molecule, pentru a descrie comunitățile și indivizii din interiorul lor. Aceasta se înscrie într-o tradiție de gândire despre alteritate în intersubiectivitate, întrebarea despre cum suntem de fapt capabili să îi înțelegem și să îi interpretăm pe ceilalți atunci când îi întâlnim. Cum îl putem înțelege pe curierul de la ușă? În timp ce reflecțiile lui Nancy (și ale altor filosofi) ajută doar la ontologia fundamentală a întâlnirii cu celălalt ca ființă umană cu intenții, această deviere nu ajută la înțelegerea impactului imbricării economice a celuilalt. Problema este participarea generală la această economie pe care am dori să o evităm. Vrem să reducem diferența, clinamenul. Vrem cu disperare să o umplem cu un bacșiș, să ne prefacem că înțelegem, să le spunem prietenilor că îl cunoaștem pe curier și să ne prezentăm ca fiind oameni buni.

Dar nu există nicio cale de a fi bun. Acest text este scris, evident, din perspectiva celui care nu se află pe bicicleta de livrare, la fel ca majoritatea celorlalte texte care critică exploatarea din domenii precum livrarea de mâncare. Și, deși sună teribil de moralizator, ar trebui citit în spiritul video-ului Cola and the Chips. Am scris și cu alte ocazii despre operele s.a.b.a. și despre modul în care acestea se joacă cu inevitabilitatea participării la marile platforme globale, chiar și atunci când încearcă să critice modelele de afaceri și filosofiile din spatele lor. Deoarece majoritatea dintre noi facem cumva parte din acest sistem – de voie sau de nevoie –, e ușor să ne acceptăm slăbiciunea față de aceste industrii la scară largă și rețelele construite în jurul lor. Mulți vor spune că refuză să adere la ele, și m-aș bucura dacă această opoziție ar fi cu adevărat posibilă pentru toți cei care susțin acest lucru. Dar eu mă îndrept mai degrabă spre sentimentele negative de vinovăție care ne bat la ușă, optând pentru confort pentru că simțim că am suferit toată ziua la un alt loc de muncă. Cola and the Chips nu ne lasă cu niciunul dintre aceste gânduri; revenim la ele doar dacă le aveam deja. Video-ul permite existența „clinamenului”, a gândului că nu vom putea vreodată să depășim diferențele de mediu și experiență, și că nu putem umple acest gol cu vinovăție sau empatie. Și chiar dacă s.a.b.a. nu o spun explicit în acest video, ei participă din nou la spectacolul atenției mediatice pentru a atrage atenția asupra a ceva atât de intrinsec legat de acesta, încât, până la urmă, ar putea trece neobservat. Ei îi atrag pe șoferi într-un videoclip muzical și lasă judecata morală deschisă. Versurile cântecului lui Sneha sună uneori ca o sirenă, alertându-ne să acționăm. Dar noi știm asta – și urăsc să folosesc acest „noi” atotcuprinzător aici, în ciuda faptului că exista un mod mai bun de a descrie un grup de oameni care ar fi de acord cu asta. Frumusețea acestui videoclip constă în a accepta slăbiciunea de a privi imaginile și animațiile ca o referință la situația invizibilă și totuși atât de prezentă a lucrătorilor gig, fără imperative morale. Atunci când oamenii sunt în mare parte de acord cu critica, nu este nevoie de un text ca acesta, așa că l-am scris pentru a spune că această operă de artă probabil nu va schimba nimic – așa cum nu au făcut-o atâtea alte opere până acum. Dar sunt obsedat de gândul de a-ți accepta slăbiciunea, deficiența morală, și totuși să vrei să schimbi lucrurile. Poate că asta începe cu un videoclip muzical, de pe fotoliul tău confortabil, în timp ce-ți aștepți livrarea de pizza, într-un moment în care niciunul dintre interlocutorii acelei discuții enervante nu-și susține argumentele fără a putea contribui la schimbare și respect în proximitatea lor. Lasă-i să mănânce cola și cartofi prăjiți!

[1] El este menționat deoarece conversațiile cu s.a.b.a. au fost mereu infuzate cu teoriile sale. În rest, citatele și referințele sunt mai degrabă descoperiri online nestructurate, din lecturi excesive despre lucrătorii gig.

[2] Vezi

[3] Vezi

[4] Vezi

[5] Vezi

Traducere de Marina Oprea