La invitația duo-ului Monotremu din Târgu Mureș, am făcut o scurtă călătorie la ei în oraș pentru a vedea expoziția „Eight Present Artists”, îngrijită, ca mai toate expozițiile de acolo, de ei și de József Bartha. În spațiul de la Studio B5, organizaseră un fel de retrospectivă a lui Cristi Pogăcean, poster boy al Școlii de la Cluj la începutul anilor 2000, revenit de curând în lumea artei, iar în fosta sinagogă a orașului era o expoziție de grup cu artiști care au trecut prin rezidența de la B5 organizată de Bartha în ultimul an. În cele ce urmează o să încerc o discuție despre aceste două expoziții; pentru că îmi este foarte simpatică întreaga practică Monotremu, și pentru că tot ce știu despre arta lui Pogăcean am aflat chiar de la el, în două zile de plimbări prin centrul Tg. Mureș. Mi-a luat ceva vreme să mă distanțez și să încerc să înțeleg care este interesul acestui proiect pentru mine. Aș spune că la baza discuției stă constatarea că practica și discursul acestor artiști demonstrează o înțelegere reală a categoriei de artă contemporană, pe care și eu încerc s-o definesc în textele mele. Situația lor lejer ex-centrică, în timp și spațiu, deschide cel puțin câteva piste pentru analiza coordonatelor pe care s-a dezvoltat și continuă să se dezvolte un sistem care tensionează în permanență realitatea și opusul ei, banii și inocența, succesul și faima.

Cristi Pogăcean este unul din acei artiști care înțelege mecanismele sistemului de artă contemporană atât de bine, încât își permite să fie ingenuu. După ce în ultimele luni am fost obsedată de arta ca expresie a politicii și a luptei pentru legitimare, Cristi m-a dezarmat cu viziunea lui despre artă ca sistem cinic, în care toate elementele pe care mă străduisem să le deconstruiesc – cota, banii, poziționarea – sunt așa cum sunt, fără niciun risc de a fi modificate de texte angajate sau luări de poziție subtile. Într-un fel, prin chiar arta lui, o colecție de gesturi deștepte materializate, condensate, Cristi Pogăcean întruchipează ceea ce am tot evitat să recunosc că ar fi arta contemporană. Cred că puțini artiști locali se pot lăuda că ar fi penetrat și eventual înțeles acest sistem. Nu e de mirare că Pogăcean a decis, chiar în culmea faimei, să dispară complet de pe scenă. Gestul acesta duchampian m-a făcut să îmi chestionez – din nou – propriile răspunsuri la status quo-ul artei, mai precis să regândesc posibilitățile de ieșire din sistem. Dacă pentru mine a ieși din artă înseamnă a intra în politică în sens larg, pentru Cristi ieșirea a echivalat cu intrarea într-o zonă mitică. Pericolul, desigur, este că din mit nu te mai întorci viu, pentru că întoarcerea aceasta ar fi o instanță a realului lacanian, adică o violență pe care cei rămași în spate nu ar mai putea-o reprezenta și deci asimila. Ca dovadă, revenirea lui nu a constituit absolut deloc un eveniment, reacția tipică la cele câteva lucrări noi pe care le-a propus în ultimii 2-3 ani fiind de a le compara cu standardul unei piese ca „Răpirea din Serai” și de a constata că, cel puțin, nu erau mai bune. Dar acest lucru se explică și prin viziunea pe care artistul a construit-o despre artă.

Cristi Pogăcean, The Power of Belief, 2013. Cu permisiunea artistului.

Cristi Pogăcean, Ca două picături de apă, 2015, detaliu. În fundal: 2544, 2006. Cu permisiunea artistului.

Cristi Pogăcean, Rapirea din Serai. 2006. Cu permisiunea artistului.

Cristi Pogăcean, Caranime, 2002. Cu permisiunea artistului.

M-am uitat la lucrările lui din spațiul de la B5, fiecare delimitând o lume proprie, perfect abstractă, completă din punct de vedere formal. Mi s-a explicat sensul fiecăreia, așa cum se face în galeriile de artă contemporană high-end. Am râs din proprie inițiativă la câteva, în special la sketch-ul aproape de cinema mut în care artistul îi cere curatorului să-i ducă imaginea pe cele mai înalte culmi, iar acesta din urmă strange din dinți și îi transportă portretul imprimat pe un steag pe vârful Moldoveanu. Mă gândeam că e foarte ușor să scrii despre aceste lucrări, cel puțin dacă le vezi pentru prima oară – ele singure îți ridică mingea la fileu, sunt discursive, deștepte, ambivalente, e o plăcere să te scufunzi în sensurile lor. Majoritatea s-au plimbat suficient prin lume și au chiar un oarecare statut iconic, spre exemplu carpeta sau „Caranime”. Dar discutând cu Pogăcean, am ajuns la concluzia că este întruchiparea artistului profesionist, care își gândește lucrările în termeni de impact pe piața de artă, impact pe care îl vede ca echivalent al valorii în timp. Citite în această cheie, lucrările expuse la B5 funcționează ca un sistem de simulacre, adică imagini private de orice referent, care interacționează infinit între ele, prezentând un spectacol stimulant dar lipsit de orizont. Un white cube perfect, curat, din care nu se poate ieși decât printr-un gest de o violență simbolică. Într-un fel, o sinteză perfectă a speranțelor artei contemporane.

În spațiul de la sinagoga din Târgu Mureș, câteva lucrări ale lui Cristi interacționează cu cele ale lui Bartha, Monotremu, Adorjáni Márta & Miklós Szilárd, Christina Hartl-Prager și Vlad Nancă. Se dorea ca lucrările să manifeste legături cu spațiul local, și am rămas surprinsă că tema care părea că se impune era conflictul simbolic dintre români și unguri, care genera reprezentări ale spațiului, posesiei, violenței, într-o scenografie a delimitărilor de toate felurile. Ca și cu arta contemporană, pe care refuzam s-o văd chiar așa cum e, un sistem economic și simbolic de un mare cinism, conflictul etnic din Târgu Mureș mi se păruse dintotdeauna un mit întreținut politic, fără confirmare la nivel social. Faptul că el regla producția artistică în cadrul acestui proiect de rezidențe și în expoziție, m-a dezamăgit inițial ca fiind prea prozaic, apoi m-a făcut atentă la un soi de elitism pe care noi cei din artă îl practicăm când ne așteptăm ca lucrările să ne alimenteze luările de poziție politice, dar le refuzăm chiar baza concretă pe care își construiesc discursul. Într-un cuvânt, căutăm artă aseptică pentru a o manipula la nivel discursiv. Din nou, lucrările lui Cristi, cele mai elegante din expoziție, erau și cele mai ușor de abordat, pe când, spre exemplu, tentativa kitsch și lejer demodată a instalației Bartha-Monotremu de a comenta imaginea mediatică, nu se încadra perfect în standardele artei contemporane și iți zgâria puțin retina la prima vedere. Retrospectiv, mă interesează mai mult demersul acesta din urmă, pe care îl simt viu și într-un permanent dialog cu contextul, după cum demonstrează și video-ul ironic și totdată tandru al duo-ului Monotremu în care un led cursiv tronează deasupra unui peisaj industrial cu o groapă de gunoi, afișând mesajul Tot ce-i aici e al meu, pe care Bartha îl spune mai în glumă, mai în serios, despre scena din Târgu Mureș.

Monotremu, Tot ce-i aici e al meu, video, 2015. Credite foto Studio B5.

Monotremu, Untitled, stock foto, 2015. Bartha József, Molotov Cocktail, instalație 2013. Credite foto Studio B5.

Cristi Pogăcean, Lead, 2006. Bartha József, Acesta nu este, instalație, 2015. Credite foto Studio B5.

Cristi Pogăcean, Scam, neon, 2012. Bartha József, Acesta nu este, instalație, 2015. Credite foto Studio B5.

Adorjáni Márta & Miklós Szilárd, Echivalențe, instalație, 2015. Credite foto Studio B5.

Christina Hartl-Prager, Industrial Habitats, fotografie + marker permanent, 2015. Credite foto Studio B5.

Vlad Nancă, Daruri, 2015. Credite foto Studio B5.

Pe o axă care merge de la local in-jokes la distanțări abstracte și estetizante, lucrările din expoziție s-ar putea ordona așa: Monotremu-Bartha-Hartl-Szilard-Nancă-Pogăcean. La o extremă și la cealaltă se coagulează cel mai clar demersul conceptual, necesitatea de a prelucra imaginile comune pentru a le putea în sfărșit înțelege și apoi reda lumii într-o formă care poartă amprenta artistului – și speranța că acest lucru le va face remarcabile în masa continuă de imagini care este lumea contemporană.

„Eight Present Artists” a fost la Studio B5, Sinagoga din Târgu Mureș și Camera K’arte în perioada 5-22 noiembrie 2015.
Artiști: Adorjáni Márta & Miklós Szilárd, Christina Hartl-Prager, Bartha József, Vlad Nancă, Cristi Pogăcean, Monotremu.