Titlurile poetice formulate ca metafore politice sunt o marcă a proiectelor curatoriale si artistice semnate de Simona Dumitriu în Romania si incepand din 2017, în cadrul galeriei Skånes konstförening din Malmö. De anul trecut activitatea ei este completată de curatorul originar din Zimbabwe Tawanda Appiah, alături de care a continuat să creeze un spațiu sigur pentru un conținut cultural intersecțional, conectat la realitatea masivelor mișcări de populație din ultimele decenii. Cu un cadru teoretic informat de gândirea queer și cu aportul de discurs decolonial adus de Tawanda Appiah, colaborarea curatorială dintre cei doi este o sondare poetică a subiectivităților personale.

Expoziția What’s left from my heart: FCNN, Ileana Faur & Raluca Croitoru anunță sfârșitul acestui program, este un sublim manifest feminist contemporan al curatoarei, cristalizat în jurul istoriei personale, subiectivității emoționale și solidarității. Dumitriu și Appiah au transformat spațiul galeriei Skånes konstförening într-o platforma contemporană care generează și mediază întâlniri necesare între artiști și activiști, expoziția fiind un instrument de conectare și schimb între poziții complementare. În interiorul unei scene care se chinuie să își performeze continuu deschiderea spre diversitate, cu resurse, cu o infrastructură instituțională reală: posibilitatea unei culturi formulate la intersecția problemelor care definesc o scenă într-adevăr internațională este din punctul meu de vedere o urgență a contemporanului. Expoziția ca mediu este sufocată de istoria fără sfârșit a dominației masculinității albe, cisgender, heterosexuală și orientată spre consumul capitalist, delegitimată astfel în relația solidă cu transformarea artei în marfă de schimb în jocurile de putere ale capitalului. Practica celor doi curatori transformă spațiul expozițional într-un spațiu safe, un context de întâlnire între oameni și sensibilități. „Expozițiile nu sunt prizonierele narativelor liniare, așa cum este scrisul. Ele nu sunt livrate pagină după pagină de la stânga la dreapta (sau de la dreapta la stânga). Mai degrabă expozițiile sunt contigentul unui spațiu anume – unde poveștile pot fi spuse, cu toate acestea însă nu este mai puțin greu să fie solidificate – și sunt întotdeauna temporare: o expoziție în esența ei este efemeră. Este spațiul cel care prin primirea unui corp de subiecte permite o expoziție și instigă la producția sensului – în totdeauna în relație directă cu timpul, locul și subiectivitatea privitorului.”[i] Expoziția What’s left from my heart: FCNN, Ileana Faur & Raluca Croitoru a rămas în spațiu în urma întâlnirii dintre două colaboratoare vechi ale Simonei din România, Ileana Faur și Raluca Croitoru și grupul activist feminist anti-rasist FCNN, activ în Copenhaga. Această ultimă expoziție din actualul program curatorial de la Skånes Konstförening îmbină elementele definitorii pentru practica curatorială colaborativă, orientată pe resemnificarea istoriilor personale. Continuitatea în lucrul cu o comunitate artistică apropiată și extinderea ei continuă pe baza empatiei și a convingerilor politice comune este un element central în practica ambilor curatori. Personal am admirat constant și empatizat cu preferința Simonei Dumitriu pentru gesturile simple de solidaritate colegială, orientate cu radical softness spre nevoile artistelor din cercul apropiat, după principii comunitare și mărturisesc că, fără să-l întâlnesc pe Tawanda Appiah, aș fi fost probabil limitată să înțeleg acest model curatorial doar în relație cu posibilitățile deschide de feminismele actuale.

Trecutul revizitat de cei doi curatori în proiectul What’s left from my heart: FCNN, Ileana Faur & Raluca Croitoru face parte din istoria personală a Simonei, o istorie la care am participat adesea ca observator și recunosc felul esențial în care a modelat scena artistică contemporană locală.

Ileana Faur – Despre imobilitate si tacere, instalatie foto: Skånes konstförening.

Simona și Ileana Faur au început o colaborare care a durat câțiva ani în cadrul spațiului Plaforma, inițiativă care a funcționat în cadrul Anexei MNAC, a cărui evacuare injustă a generat apariția grupului feminist Local Goddesses, găzduit o perioadă în contextul precar al UAP, în incinta Centrului de Arte Vizuale Multimedia. Grupul activ în comunitatea artistică din cadrul Platforma s-a împărștiat prin Europa. Revoltată de imposibilitățile sistemului românesc, Simona Dumitriu s-a stabilit împreună cu partenera ei la Malmö. Ileana Faur era deja stabilită de câteva luni la Strasbourg. Raluca Croitoru, apropiată a Ilenei Faur în București, lucrează Rotterdam. Simona creează posibilitatea reîntâlnirii ca o cusătură efemeră așezată peste distanța geografică. Plecarea din țară a destrămat planuri, inițiative și vise comune formulate prin intermediul prieteniei artistice posibile mai ales datorită întâlnirilor constante. Distanța și nevoia de adaptare la noul context obligă migranții culturali să renunțe la proiecte de suflet în favoarea adaptării la noua realitate. Ruptura, bucuria regăsirii, conflictul sau poate chiar trauma cauzată de ruptură se regăsesc subtil transpuse în instalațiile și filmele realizate de Raluca Croitoru și Ileana Faur la Malmö.

Raluca Croitoru, Ape Inalte, O incercare de inot. Inercarea nr. 10. foto: Skånes konstförening.

Pe Raluca Croitoru, artistă pluridisciplinară activă la Rotterdam, inițiatoarea artist run-space-ului ONONO, am întâlnit-o la deschiderea expoziției și am regăsit între frământările ei propriile mele întrebări despre sfârșitul expoziției ca mediu. Dintr-o revoltă personală pentru fetișizarea obiectelor prin galerii, Raluca s-a orientat în ultimii ani spre o practică imaterială. Performance-ul ca mediu predilect a contribuit la reinventarea expoziției ca spațiu de producție și întâlnire mai degrabă decât de expunere și contemplare. Claire Bishop propune înțelegerea practicii performative ca „angajată în etică și etetica muncii contemporane și nu pur si simplu un micro model pentru simpla reificare.”[ii] În spațiul safe imaginat de cei doi curatori, departe de constrângerile politice ale istoriei expoziției Raluca Croitoru s-a întors spre obiect prin intermediul gestului performativ (actul de a picta cu acuarele, sau de a lucra în lut), ghidată de emoția regăsirii și, așa cum notează în statementul artistic, prin îmbrățișarea stării de „a nu ști” încotro se va îndrepta relația cu spațiul, ce va rămâne în urmă, dacă va fi sau nu o expoziție. Instalația High waters, an attempt to swim este o întoarce la expoziția ca display, eliberată temporar de conflictul interior al dezacordurilor cu limitele sistemului actual.

În camera alăturată, on not moving nor making a sound, instalația Ilenei Faur, este un obiect construit tot prin intermediul unui act performativ (gestul coaserii, un semnificat important al artei feministe) care necesită o capacitatea unei vizite emoționale, empatice. Ileana Faur lucrează în registrul subiectivității emoționale, a unei corporalități afectate de context și în practica ei a ales adesea hainele ca mediu predilect (cusute cu mesaje, purtate performativ, schimbate în freeshopuri etc.). Instalația a fost precedată de un ritual chinuitor al coaserii laolaltă a hainelor purtate (donate de diverși prieteni ai Simonei din Malmö) într-o piscina mută și imobilă, cu conotații profund personale dus în registrul blocajelor emoționale, al emoțiilor imposibil de exprimat. Pentru Ileana, eliberarea temporară, sentimentul de încredere în propria practică a revenit, spune ea, strict datorită spațiului safe asigurat de cei doi curatori. Nesiguranțele, anxietatea, blocajele acumulate se regăsesc eliberate emoțional prin elementul „apă”, numitorul comun al propunerii celor două artiste care dezvăluie characterul inuitiv și emotiv al practicii lor. Colaborativ cele două artiste propun instalația de lumină si sunet Ground water does not stay still, care devine o punte de legătură între cele două proiecte lucrate individual și adresează direct metafora apei ca element central în construcțiile poetice propuse.

Înteresant este că am găsit expoziția What’s left from my heart: FCNN, Ileana Faur & Raluca Croitoru, proiect gândit în afara intereselor pentru contemplarea obiectelor un cadru perfect pentru meditație și reflecție. Regăsirea artistelor a umplut spațiu de emoții care generează spațiu metal să-ți pui întrebări prin intermediul experiențelor cuprinse în expoziție despre probleme foarte actuale ale societății contemporane.

FCNN, Alta Cina. Ruinata Vol. 0.2, detaliu al mesei. foto: Skånes konstförening.

Aici intervine prezenta colectivului artivist FCNN (Feminist Collective with No Name) din Copehaga, format din regizoarea Anita Beikpour și artistele Dina El Kaisy Friemuth și Lil B. Wachmann. Practica FCNN este colaborativă, hibridă, bazată pe videoactivism, text și performance. Tawanda Appiah și Simona Dumitriu i-au invitat pe membrii rețelei din jurul colectivului FCNN să reia întâlnirea performativă sub forma unei discuții la cină, propusă înițial de FCNN, la Space27 din Beirut în 2016) în Skånes konstförening. Un număr de 13 persoane care omoară buna dispoziție stau de vorbă în jurul unei mese rotunde despre variile probleme care le marchează realitatea. O întâlnire menită să treacă peste politețuri și convenții pentru a pune degetul pe rană în situații care ajung, de obicei, să fie ocolite în discuțiile dintr-o familie sau dintr-un cerc activist. Referința principală este la feminismul mainstream care reduce la tăcere eventualele voci cu mesaje nedorite, sau structurile LGBT mainstream care, la fel, reduc la tăcere, dar și situațiile foarte dese cu care persoanele de culoare și cele queer-trans se confruntă în cercurile feministe și queer dominate de albi (în care, din nou, ele sunt cele care trebuie să își înghită furia pentru a nu cumva să miște sensibilitățile celorlalți).

Conceptul de feminism care strică buna dispoziție – feminist killjoy – este lansat în imaginarul gândirii contemporane de cercetătoarea britanică Sara Ahmed, o figură cheie a multor grupuri feministe, queer, antirasiste și anti-transfobe preocupate de formularea unor perspective intersecționale asupra problemelor cu care se confruntă în viața reală. În volumul de teorie feministă Living a Feminist Life[iii], Sara Ahmed include, în spațiul rezervat concluziilor, un manifest pentru omorât buna-dispoziție. Vorbind despre manifest ca mediu, autoarea observă că acesta rămâne unul dezagreabil, datorită violenței necesare pentru susținerea unui argument. În opinia ei începutul acestui manifest este acesta al recunoașterii faptului că inegalitățile de clasa, gen, rasă, orientare sexuală încă normează profund societatea în care trăim. Instituțiile culturale sunt instrumente prin care sistemul se reproduce, colaborează prin varii metode la menținerea puterii acolo unde este și a tuturor ierarhiilor care structurează inegalitățile umanității. Manifestul Sarei Amed este un strigăt de solidaritate împotriva instituțiilor care mențin hegemonia culturii occidentale albe, un apel spre expunerea violenței sistemice din interior.

Subiectul, evident, rămâne deschis. Fără concluzii.

[i] Magdalena Moskalewicz, Cuvânt înainte în reader-ul expoziției The Travelles. Voyage and Migration in New Art from Central and Eastern Europe, Lugemik, 2017 p. 14.

[ii] Claire Bishop, Artificial Hells: Patricipatory Art and the Politics of Spectatorship, Verso, 2012, p. 220.

[iii] Sara Ahmed, Living a Feminist Life, Duke University Press / Durham and London, 2017.