Pe Karol Radziszewski l-am întâlnit anul trecut în cadrul unei conferințe despre cultura queer în Estul Europei, organizat de Literarisches Colloquium din Berlin, eveniment care a adus împreună scriitori, traducători și alți profesioniști activi în producția literaturii queer izolați în marginalitatea imaginarului „est-european”. Am avut un sentiment teribil de uzură la această conferință, estul cultural este o lume conservatoare, autosuficientă, diminuată prin selecția unei culturi queer complementare întoarcerii moderniste spre dorință homosexuală, exclusiv albă și exclusiv cisgender. Remarcam atunci o uzură a termenului queer produsă prin uzul unor semnificații depolitizate, cu un semnificant redus exclusiv la umbrelă pentru literatura cu subiect LGBT sau, important de menționat foarte precis: literatura care abordează subiectul homosexualității masculine. Din punctul meu de vedere, orice cultură care se definește pe sine în spațiul teoretic deschis de noțiunea „queer” are obligația să balanseze tocmai această dominație a masculinității în discursul cultural produs dinspre alteritate. Limitarea alterității politice queer la experiența homosexualității albe a devenit o primă normă care produce tensiune în interiorul marginalității prin excelență colective și non-individualiste, queer.

Mi-am împărtășit frustrarea vizavi de limitele pe care le creează în cultură afirmarea noilor normativități artistului Karol Radziszewski, invitat să-și prezinte practica în cadrul acestui eveniment. Ne-am întâlnit în această frustrare și în dorința de a identifica sau genera contexte queer deschise. Karol mi-a spus atunci: „Eu nu sunt sigur că mă pot defini ca artist queer. Când vorbeam despre arhiva queer am fost chiar atacat de câteva ori în cadrul unor conferințe internaționale pentru că sunt un gay alb cis și e adevărat că mă definesc ca bărbat homosexual. Am o perspectivă de bărbat homosexual în proiectele mele. În activitatea mea artistică sunt interesat de dorința bărbatului homosexual, dar în lucrul cu arhiva încerc să fiu mai deschis. În 2005 am deschis la mine în țară o expoziție cu subiect homosexual și am fost etichetat ca artist gay. Tot în 2005 am început să public revista DIK Fagazine. Mi-a luat ceva timp să mă gândesc la o perspectivă mai largă. Am crezut că am o perspectivă mai largă când mă focusam pe masculinitate în țările post-sovietice. Deci nu doar homosexuali dar și bărbați heterosexuali cum se identifică pe ei înșiși în contextul estului. Am făcut interviuri cu artiști heterosexuali vorbind despre orice, exceptând arta lor: feminism, modă, cosmetice. Practica mea era de queering această cultură heterosexuală. Dar totul era despre bărbați. Poate aveam o abordare feministă în întrebările puse, cu toate acestea era doar despre bărbați. Acesta este subiectul Zinei pe care încă o public: reflexii în jurul penisului. Nu exact penisul homosexual, dar totuși penis. Acum doi ani când am decis să fac Queer Archive Institute a fost din cauza experiențelor mele anterioare și mi-am dorit să fiu mai deschis.” Am căzut de acord că o cultură queer își stabilește coordonatele în interiorul cauzalității specifice din care provine, iar esențială este deschiderea spre alteritate, chestionarea permanentă a propriilor limite și o deconstrucția periodică a propriilor privilegii. Așa-zis-ul est, un concept de altfel gol care reprezintă eticheta folosită de vest pentru încadrarea unei Europe diferite, traumatizate, conservatoare și într-un anume sens, inculte. Cortina de fier care ne-a ascuns de privirile Occidentului în jumătatea de secol în care a explodat cultura de masă este în primul rând o etichetă și apoi o identitate provenită din afirmarea propriilor diferențe. Estul imaginat de vest este construit în interiorul unei binarități exclusiv europene, ne este livrat supra-definit, supra-încadrat ca un complex automat al identității-etichetă. Practica artistică a lui Karol Radziszewski se formulează ca o propunere de ieșire din alienarea estului spre o rețea globală a periferiilor.

Participanții conferinței ALMS 2019 – Queering Memory. Archives – Arts – Audiences. Credite foto: Sabine Hauff.

Revenind la subiectul conferințelor, un an mai târziu, mai precis acum o lună, l-am revăzut pe Karol în contextul altei conferințe, de această dată o întâlnire la scară globală, dedicată culturii queer. Conferința ALMS este un eveniment internațional major care investighează colecționismul, arhivarea, istoricizarea și muzeificarea culturii queer. Ediția a 6-a a conferinței a avut loc la sfârșitul lunii iunie în Berlin organizată de Haus der Kulturen der Welt, gazda evenimentului, împreună de Magnus-Hirschfeld-Gesellschaft și Feministisches Archiv. Conferința ALMS se remarcă tocmai prin atenția pentru conștiința politică a diversității pe care o implică orice cultură queer. Numărul mare al participanților a deschis posibilitatea articulării unei priviri globale asupra metodelor istoricizării culturii queer și a reușit să creeze iluzia diversității. Conferința ALMS a avut un rol formator pentru mine, prezența în mijlocul a 400 de specialiști din toată lumea preocupați de același subiect mi-a deschis posibilitatea chestionării propriilor metode, practici și mai ales limite culturale. În acest cadrul global am început să vad absențele invariabile oricărei încercări de globalizare a culturii. În acest cadru „larg” monopolul discursiv revine automat vocilor instituțiilor stabile care acaparează invariabil inițiativele precare din regiuni geografice încă homofobe. Ca pe orice scenă predomină discursurile Vestului, iar expertiza tinde să fie redusă la perspectiva albă. Este frapantă absența persoanelor queer de culoare din instituțiile așa-zis queer ale Nordului Global.

Spațiul queer real nu este unul alb, din contră: este unul prin excelență intersecțional. Construcția culturală a spațiului queer alb ne menține în clișeele dominației culturale de secole a omului alb, plasarea discursului queer necritic în interiorul acestei iluzii rasiste tensionează din punctul meu de vedere veridicitatea unui discurs queer autentic. Ce fel de queer fără o reprezentare reală a vocilor a mai mult de jumătate din populația globului? Cultura, mai ales cultura queer, nu poate fi dominant albă. Este momentul să ne punem problema că un spațiu unde se întâlnesc să discute predominant albi este un spațiu care reproduce logica sistemului rasist și menține pe unii dintre  noi invizibili. „A fi mai puțin alb înseamnă a rupe tăcerea albă și solidaritatea albă și să nu mai privilegiem confortul persoanelor albe.”[1]

O altă limită pe care am identificat-o în interiorul conferinței a fost alcătuirea panel-urilor predominant în funcție de distribuția geografică, fără o conexiune profundă la nivelul metodologiei, practicii sau chiar al subiectelor abordate. Deși panel-urile au fost denumite creativ, ceea ce simulează o muncă curatorială, această încadrare s-a făcut după criterii comode care par ezitante, evitând parcă riscul de a aduce oamenii împreună într-un panel queer. Care ar fi criteriile queer? Poate în primul rând ar fi fost necesar un exercițiu contra-logicii asocierilor banale care mențin binarități culturale, granițe și distanțe în interior. În mod cert o hartă a practicilor nu generează un concept, ci proximități aleatorii care se prezintă ca individualități separate, captive în limitele propriul context. Ceea ce este real. ALMS avea instrumentele necesare să altereze realitatea relațiilor de putere, a ales însă să le confirme. Nu neg în absolut posibilitățile culturale ale fragmentarii prin încadrarea în geografie ca principiu, pur și simplu mi s-ar fi părut mai interesantă o deschidere reală spre provocarea unor proximități queer și deconstrucția individualităților, în sensul pur derridian al termenului.

Queer Archive Institute (QAI)

QAI este un proiect artistic de arhivare subiectivă a istoriei queer, o ficțiune instituțională personalizată de Karol Radziszewski în 2015. Instituția adusă la scara practicii personale poate fi o poziționare subversivă la instituționalizarea culturii. Și spun adusă la scară personală, nu redusă, deoarece că efectul generat este acela al amplificării prin simularea colectivității, fără să alunece în capcana de a vorbi în numele altcuiva. Artistul operează în registrul realului cu instrumentele istoricului, cercetătorului și arhivarului. Performează în realitate posibilitățile instituției, devine instituția, își însușește puterea instituționalizării propriei practici găsind astfel o alternativă echitabilă de a se prezenta în spațiul public dincolo de particularitatea propriei identități.

La jumătatea lunii iunie s-a deschis la Schwules Museum din Berlin expoziția Karol Radziszewski: Queer Archive Institute, parte din festivalul The Present is Not Enough. Performing Queer Histories and Futures. Expoziția cuprinde colecția artistului de reviste și zine gay din Europa de Est în special, poate cea mai importantă producție culturală care atestă existența homosexualității în acest spațiu. Acest nucleu este completat cu alte artefacte cu un rol esențial în istoricizarea homosexualității: un mic cabinet de curiozități, format din fotografie, cărți, broșuri, scrisori, piese vestimentare. Sunt materiale care atesta documentar existența homosexualilor, fragmente dintr-o istorie încă nescrisă, o memorie amenințată cu uitarea. Poziția artistului queer este marginală, rareori avangarda queer își găsește locul printre discursurile mainstream ale artei contemporane. Practica lui Karol este un răspuns firesc venit în întâmpinarea condiției artistului queer: artistul devine instituția, iar expoziția opera. Expoziția este opera în sensul cel mai pun heideggerian, respectiv de „punere în opera a adevărului.” Arta lui este orientată către obiecte și lucrează aproape exclusiv cu fragmentul. Artistul nu caută să se substituie nici uneia dintre practicile profesionale de unde împrumută metode de lucru. Filtrează aceste metode prin subiectivitatea artistului, iar procesul de conceptualizare constă în construcția expoziției ca obiect estetic care cuprinde arhiva politică, nealterată.

Karol Radziszewski, Queer Archives Institute, Schwules Museum, 2019, imagine din expozitie. Credite foto Dorothea Tuch.

Karol Radziszewski menționează deseori faptul că a debutat în 2005 cu o expoziție cu imagini gay și a fost imediat etichetat ca artist gay. Această etichetă creează anxietate multor artiști homosexuali, care optează pentru subiecte universale în detrimentul explorării propriei identități. Ca orice limită, limita heteronormativității devine mai vizibilă odată ce a fost afirmată. Acesta este poate paradoxul transgresiunii: nu dărâmă ziduri ci ce izolează în interiorul lor. De aceea o cultură queer poate fi numai intersecțională și colectivă. O cultură queer în avangardă este o cultură bazată pe solidaritate la mai multe nivele.

Karol este un caz fericit care și-a asumat eticheta și a început să lucreze cu ea, susținut și din ce în ce mai consistent. Practica lui s-a extins rizomatic și a reușit să devină propriul sistem de susținere, care primește constant validare în plan internațional. „Mediul este mesajul”[2] pentru că homofobia l-a împins spre interior, spre deschiderea imaginarului condiției periferice într-un context mai larg, unde proximitatea periferiilor anulează însăși relevanța conceptului de periferie. Expoziția ca mediu tensionează sistemului artei blocat încă în propriile construcții canonice deja epuizate, provoacă istoria pentru absențe și încurajează cunoașterea prin intermediul subiectivității. Instituția ca mediu predilect de expresie artistică este o metodă subversivă de revendicare a unui spațiu în cultură, în istorie, în artă pentru marginalitatea queer. Așa cum este afirmat în textul curatorial QAI, „Deși nu are un spațiu permanent, QAI alternează între intervenție, performance și expoziție pop-up, folosindu-se de această structură fluidă pentru a regândi noțiunea de instituție. Cu toate acestea, arhiva este foarte consistentă: oferă acces artiștilor, activiștilor și cercetătorilor transnaționali, interesați de cercetare, colecționare, digitalizare și de modurile de prezentare și interpretare artistică ale istoriei queer.”

Karol Radziszewski, Queer Archives Institute, Schwules Museum, 2019, exhibition view. Credite foto: Dorothea Tuch.

Prin apariția QAI artistul gay din Europa de Est, Karol Radziszewski a început, exact așa cum afirmă în interviul pe care l-am înregistrat cu el anul trecut sau în alte interviuri existente în spațiul on-line: un amplu proces de deschidere a propriei opere în care reflectează critic asupra condiției estului în cultura queer. „Mă uit după probleme legate de gen, fluiditatea genului, oameni transgender, sau care traversează genul altfel. Mă uit după perspective diferite asupra genului în țările post-socialiste. De asemenea încerc să explic și să scriu de ce bărbați homosexuali care nu sunt necesar drag sau trans se îmbracă în haine de femeie, dar înainte de dispariția comunismului se jucau cu identitatea lor într-un fel care poate fi văzut ca fiind queer. Și mai există alt aspect crucial pentru mine: cum mă raportez la conceptul de queerness. Queer este politic. Și este un intrumet pentru explorarea diferenței. Fiecare este diferit într-un mod specific iar queer creează spațiu pentru explorarea acestor identități.”

[1] Robin DiAngelo, White Fragility, Pinguin Books US 2018 (Kindle ed.), p.149.

[2] Marshall McLuhan, The Medium is the Message, Penguing Books 1996 (a 2-a ed.)