Imagine din filmul „Noi împotriva noastră” (r. Andra Tarara, 2020)

Cel mai recent documentar al regizoarei Andra Tarara – Noi împotriva noastră – pune în discuție un subiect fragil, o necunoscută des vulgarizată în România (și nu numai): sănătatea mintală. Spre deosebire de majoritatea subiectelor abordate în arta politică sau activismul local, care în timp s-au constituit în nișe de consum neoliberal cool, „neurodiversitatea” este încă un tabu înrădăcinat profund în vechile stereotipuri despre „nebunie”. Noi împotriva noastră propune o incursiune frontală, sinceră, vulnerabilă într-un alt unghi de vedere: boala ca parte din viață, care poate fi privită, ascultată, înțeleasă, regândită. Prezența bolii privită cu blândețe, durere și empatie, în afara binarității normal/patologic care fundamentează gândirea în jurul acestui subiect, invită privitorul la reflecție. Ce este „nebunia”? Cine a inventat-o? Cui servește? Ce este normalul? Cui îi este frică de nebunie? Care sunt strategiile rușinii? Cum vorbim despre „nebunie”? Cui folosește menținerea „neurodiversității” în sfera patologicului? Ce posibilități discursive și imaginative avem pentru o înțelegere complexă a construcțiilor culturale care plasează biologia diferenței în spectrul „anormalului”? Care este relația dintre neoliberalism și neurodiversitate?

Azilul psihiatric și închisoarea sunt cele două instituții represive inventate pentru protecția „normalului”, înțeles încă de timpuriu ca sănătos, productiv, reproducător și bineînțeles docil. Indivizii organizați în familii nucleare sunt baza statului-națiune, și „organismul colectiv, care datorită gradului înalt de complexitate, are probleme mai serioase, variate și frecvente decât cele ale organismului individual.”^[1]

Michel Foucault, în lucrarea Istoria nebuniei, distinge trei perioade esențiale pentru separarea dintre nebunie și rațiune, polarizare care constituie încă baza gândirii contemporane:

• Renașterea, unde discuțiile medievale despre nebunie sunt transformate într-un discurs despre înțelepciune; nebunia artistului este acceptată social;
• Clasicismul, epoca în care nebunia este opusă rațiunii. În secolele XVII și XVIII apare nevoia de izolare a nebunului din societate, o consecință fiind inventarea instituțiilor psihiatrice;
• Epoca modernă unde nebunia devine obiectul științei, este patologizată în boală a minții.

Observând parcursul separării „nebunului” de societatea „normală”, Foucault afirmă:

„dacă în accepțiunea clasică a nebuniei există un element care vorbește despre altundeva, despre altceva, nu este pentru că nebunii provin dintr-un rai diferit, al celor fără sens, care încă mai poartă semnele sale, ci este pur și simplu pentru că nebunii au a trecut frontierele ordinii burgheze și a devenit extratereștrii de limitele sacre ale eticii sale” ^[2]

Imagine din filmul „Noi împotriva noastră” (r. Andra Tarara, 2020)

Nebunia care trebuie izolată de societate este rezultatul rațiunii albe, occidentale. Obligația individului de a lucra sau de a trăi într-o anumită ordine a fost instituită pe parcurs, prin coerciție violentă: istoria nebuniei, întocmai ca istoria vrăjitoriei sau a homosexualității fiind revelatoare pentru fundamentele, excluderile și poate totodată eroziunile ordinii capitaliste. Principalele acuzații aduse „nebunului” sunt inabilitatea de a lucra și incapacitatea integrării într-un grup social.

În studiul Normalul și Patologicul, filosoful francez Georges Canguilhem observă cum patologia este mai degrabă un instrument politic folosit pentru a crea „norme” comportamentale, fiind totodată departe de sfera unui așa-zis adevăr științific absolut. Canguilhem concluzionează că „pare legitim pentru noi refuzul acestor definiții, fără acuzația de anarhism. Dacă societățile sunt uniuni de mijloace prost unificate, li se poate refuza dreptul de a defini normalitatea în termeni de atitudine de subordonare instrumentalizată pe care o valorizează sunt numele de adaptare”.^[3]

În 1922, doi așa-ziși eminenți profesori germani, psihiatrul Alfred Hoche și avocatul Karl Binding publică infamul text Die Freiqabe der Vernichtury lebensunwerten Lebens (Exterminarea creaturilor care nu merită să trăiască). Odată introdusă, ideea de exterminare a indezirabililor avea să fie curând pusă în practică, nazismul fiind responsabil și de exterminarea persoanelor din azilurile psihiatrice din Germania și din Polonia (ocupată). Câțiva ani mai târziu, regimurile comuniste (China, Rusia, România) încep să folosească psihiatria ca armă de represiune împotriva oricui avea de adus o critică sistemului. Psihiatria ca armă represivă pentru disciplinarea indivizilor este departe de a fi strict istorie. Nu mai departe de 2017, regizorul Alexandru Solomon a fost ridicat de jandarmi în urma unui protest artistic în fața Patriarhiei și dus apoi (cu intenția de a fi internat peste noapte) la Spitalul de Psihiatrie Alexandru Obregia.

Până într-un punct, psihiatria este o pseudoștiință care servește puterii, nu indivizilor. Studiul minții umane este încă într-un stadiu incipient, cercetarea profundă a biologiei comportamentale și a proceselor cognitive pornește din intenția de diferențiere a patologiei de normal și izolarea anormalului pentru bunul mers al societății. Până recent, sexualitățile non-reproductive au făcut parte din registrul bolilor psihice cărora li se impunea tratament (terapia pentru reconversia homosexualității fiind, recent, interzisă în câteva state). Anul trecut, Organizația Mondială a Sănătății a eliminat disforia de gen din lista bolilor mintale. Este această măsură o intervenție reală pentru depatologizarea persoanelor trans sau o direcție neoliberală care, sub aparența destigmatizării, transformă tranziția într-un proces costisitor, neacoperit de asigurarea de sănătate?

Consider că orice discuție despre depatologizare ar trebui să înceapă în societate, prin cultură, în educație, fără eliminarea sistemelor de protecție (și așa insuficiente) pentru persoanele aflate în suferință psihică. Sănătatea mintală nu este strict o diversitate gata să fie comodificată în alt target de consum.

Înțelegerea complexă a psihologiei umane este cvasi-absentă în cultură. Gândirea actuală despre neurodiversitate este determinată de cunoașterea insuficientă a medicinei vestului care exclude categoric posibilitățile iraționalului, oferă tratamente uniforme pentru reacții similare (dar diferite) fără să privească inegalitățile sistemice ca o cauză a degradării minții oricui. Psihiatria are nevoie mai mult ca niciodată de o reformă revoluționară.

ULTRASANITY. ON MADNESS, SANITATION, ANTIPSYCHIATRY AND RESISTANCE. Instalație de Larisa Crunțeanu. Exoziție la SAVVY Contemporary, Berlin

Spațiul de cultură contemporană Savvy din Berlin a inițiat un proiect de cercetare artistică de lungă durată dedicat „ultrasănătății”. Ce este ultrasănătatea? Ultrasănătatea este un manifest pentru acceptarea rațiunii iraționalului, pentru validarea proceselor cognitive diferite. Este o ficțiune care propune o distanțare de narativele psihiatrice în favoarea articulării unui limbaj inclusiv, atent la creativitatea vocilor iraționale, la spiritualitate, la nevoia indivizilor de plăcere. Expoziția Ultrasanity. On Madness, Sanitation, Antipsychiatry and Resistance interoghează „gramaticile violenței înscrise în modelele universale de terapie și farmacologia îngrijirii încă practicate astăzi. Dincolo de o romantizare a nebuniei, proiectul caută să adreseze potențialul fenomenologic și generator al anumitor forme de delir. Dincolo de aceasta, suntem interesanți în semnificația fundamentală a angajamentelor comunitare și a istoriei spirituale, sistemice, inter generaționale în formularea strategiilor de vindecare.” Expoziția de la Savvy se plasează într-o utopie a vindecării prin valorizarea creativității nebuniei, prin constituirea unor sisteme de îngrijire atente la nevoile individului, conștiente de istoria opresivă care ne constituie. Un ideal dezirabil. Pentru destigmatizarea bolii, deconstrucția patologiei este crucială. Expoziția Ultrasanity. On Madness, Sanitation, Antipsychiatry and Resistance oferă un instrumentar de modele creative și practici medicale care revelează complexitatea subiectului, multitudinea posibilităților alternative existente deja în lume.

Ioana Nemeș – The Wall – ioananemes.ro

În spațiul românesc, nebunia este complet neînțeleasă și bineînțeles profund stigmatizată. Absența în cultură este rezultatul sistemului de stereotipuri care stau la baza gândirii contemporane. Însă, o simplă vizită la psihiatru poate priva o mamă de dreptul de a-și crește copii în cazul unui proces de divorț. Principiile intersecționalității locale derivă exclusiv din politicile identitare, de unde nebunia lipsește cu desăvârșire. Mare parte din cunoașterea de care dispunem este inevitabil legată de frica teribilă de patologie. Ioana Nemeș (1972-2011) a lăsat în urmă unul dintre cele mai puternice și totodată sensibile proiecte artistice care abordează frica de genetica schizofreniei: Monthly Evaluations. Proiectul de monitorizare a propriei performanțe urmărește un sistem în cinci parametrii: fizic, emoțional, intelectual, financiar și șansa (norocul). Într-un auto interviu din 2004, Ioana nota: „Am crescut într-un mediu instabil ­– atât fizic, cât și psihologic, luând în considerare faptul că mama mea suferea de o boală mentală ­– schizofrenia… și acum și fratele meu geamăn Bob o are… datorită probabil contextului în care am crescut, dar și moștenirii genetice a acestei boli.”^[4] Ioana Nemeș a fost o deschizătoare de drum în această conceptualizarea poetică a experienței personale.

Katja Lee Eliad – Perform – Fundația Calina

Inspirată de Ioana Nemeș, artista Katja Lee Eliad propune o investigație artistică a sănătății mintale, pornind de la explorarea unui diagnostic de bipolaritate. Perform pune în discuție performanța fizică, mentală și artistică dintr-un unghi de vedere personal care oferă o problematizare complexă a suferinței psihice. În aceeași direcție, însă mult mai accesibil (sper) unui public mai larg prin natura mediului ales este documentarul Andrei Tarara, lansat online în urmă cu câteva săptămâni: Noi împotriva noastră.

Filmul urmărește două povești în oglindă care revelează cum relația tată-fiică este afectată de suferința psihică. Tatăl a fost diagnosticat cu schizofrenie în tinerețe. Fiica a crescut cu un tată absent, un tată pus la pat de tratamentul antipsihotic. Tatăl diagnosticat cu schizofrenie este un individ creativ, pasionat de cinematografie. Un om poate talentat care nu a avut susținerea să se manifeste creativ. A fost obligat să se conformeze. Fiica este regizoare de film și observă cum pasiunea pentru film a fost, cel mai probabil, moștenită. Tatăl pare foarte lucid, felul în care își narează povestea ne introduce în complexitatea bolii. Fiica vorbește despre propria frică de a moșteni boala. Este schizofrenia genetică? Sub acest pretext naziștii au lichidat persoanele cu schizofrenie din Germania. Cu toate acestea, la câteva decenii după război, incidența schizofreniei în Germania postbelică este mare, poate mai mare decât în alte părți. Cercetarea medicală este insuficientă: este destul de cert ce nu cunoaștem și mai puțin cert adevărul cuprins în simptomele care formează cunoașterea actuală.

Noi împotriva noastră este un document. Propunerea de gândire non-categorică, acceptarea blândă, compasiunea privirii, absența verdictelor și mai ales ne-poziționarea pro sau contra psihiatriei fac acest film un document de excepție. Personalul vulnerabil devine profund politic: pentru mine filmul este indiscutabil un manifest ultra necesar în cultura locală.

„Neurodiversitatea” este un teritoriu fragil într-o societate neuro tipică. Într-o lume neoliberală dusă în absurd, jocurile diversității aruncă responsabilitatea statului în mâinile indivizilor. Ce consecințe ar avea transformarea suferinței psihice într-o diversitate ca oricare alta? Care este prețul ultrasănătații? Cum oprim violența recurentă împotriva nebunului? Cum provocăm stereotipurile fără să destabilizam mai mult categoriile vulnerabile? Cum oprim tăcerea fără alunecarea în activisme dogmatice care anulează orice subiect?

^[1] Georges Canguilhem “The normal and the pathological”, Zone Books, NY, 1991,  p. 49.

^[2] Michel Foucault History of Madness, Routledge, London and NY, 2009,  p. 72.

^[3] George Canguilhem Op. Cit. p. 283

^[4] Ioana Nemeș „The Wall Project”, auto interviu, 2004 publicat în „Ioana Nemeș /carte de artist”, ed Alina Șerban, Asociația pepluspatru, Spector Books, București 2014.