I’m Not Your Mother 2022 – vedere din expoziție

Cum să vorbim despre natură după secole în care am repetat dihotomia bine cunoscută cum că omul este superior naturii și îndreptățit să o distrugă? Cum privim natura în vremurile apocaliptice actuale ale unui ecocid accelerat? Cea mai recentă expoziție deschisă la galeria P.P.O.W.  din New York, I’m Not Your Mother (Nu sunt mama ta), se adâncește în investigarea relației natură-cultură, dintr-o perspectivă ecofeministă, conectând lucrări spirituale și pline de înțelepciune ale lui Grace Carney, Jasper Francis Cropsey, LaToya Ruby Frazier, Jacci Den Hartog, Brook Hsu, Hortensia Mi Kafchin, Daniel Correa Mejía, Nohemí Pérez, Carolee Schneemann, Mira Schor, TARWUK și Robin F. Williams.

Expoziția I’m Not Your Mother explorează narațiunile peisajului prin pictură, sculptură și fotografie, interconectând lucrări care „resping reprezentările misogine și romantizate ale naturii și se luptă cu realitățile lumii noastre naturale de astăzi”.^[1] Maternitatea și corpurile simbolice ale naturii sunt prezentate ca fiind în interiorul ierarhiilor evolutive în opoziție cu omul, inferioare și insignifiante, imprevizibile, instabile și sălbatice, supuse dominației, subjugării, controlului, administrării și exploatării. Mitologia derivată din calitățile materne ale femininului și naturii, înrădăcinate într-o înțelegere teleologică a biologicului, co-creează un set stratificat și complex de argumente care justifică astăzi dominația atât a femeii, cât și a naturii în societățile neoliberale. În suprapunerea feminismului și a ecologiei, curatorul expoziției, Eden Deering, creează oportunitatea pentru a pune întrebări cum ar fi „cum definim maternitatea și consecințele ei dăunătoare pentru corpurile atât feminizate, cât și ecologice”.^[2] Realizată nonliniar, integrând perspective feministe contemporane, de la peisajele urbane apocaliptice ale lui La Toya Ruby Frazier până la peisajele de vis suprarealist ale Hortensiei Mi Kafchin sau explorările ale anxietăților corporale feminine cultivate de cultura de masă ale Francescăi Robin Williams,  narațiunea curatorială călătorește prin natura emoțională a emblemelor feministe Carolee Schneemann și Mira Schor, înapoi la peisajul colonial tipic din secolul al XIX-lea al lui Jasper Francis Cropsey.

Carolee Schneemann – Secret Garden, 1956

Grădina secretă a lui Carolee Schneemann, încă de la începuturile ei ca artistă peisagistă care experimentează cu metodele expresionismului abstract în ascensiune, este o pictură gestuală intensă care se referă la forța haotică a naturii, instabilă și în esență feminină. Imprevizibile, în continuă transformare, corpurile simbolice feminine și ecologice sunt imaginate cu limbaje asemănătoare, într-o poetică complexă a diferenței, utilă politicii capitaliste patriarhale opresive. În timp ce bărbaților li se atribuie gândirea analitică și critică, femeile sunt văzute ca ființe emoționale, sălbatice, apropiate de natură, incapabile de autodeterminare, deci fără autonomie. „Cultura contemporană sălbatică este un concept care se evaporă rapid, un teren care abia există, o categorie de viață pierdută din cauza cunoașterii și a unui viitor de potențial care se dezintegrează”.^[3] În Wild Things. The Disorder of Desire/Lucruri sălbatice. Dezordinea dorinței, Halberstam definește „sălbaticul” în mod rizomatic, bazat pe teoria feministă și queer, critica decolonială sau studiile critice rasiale, amplificând perspectivele revoluționare generaționale ale lui Schneemann asupra naturii cu interpretări mai largi contemporane:

„Sălbăticia numește simultan o forță haotică a naturii, din exteriorul categorizării, forme neconstrânse de întruchipare, refuzul de a se supune regulilor sociale, pierderea controlului, imprevizibilul. Această secvență sugerează o sălbăticie romantică, un spațiu de potențial, o dezamăgire care atrage și seduce. Dar, evident, sălbăticia a servit și pentru a numi ființele pe care autoritatea colonială ajunge să le îmblânzească: ceilalți venind cu un discurs dezastruos despre civilizație și orientarea rasializată pentru a ordona materializarea discursului rasial („lucruri” sălbatice). Din acest motiv, a lucra cu sălbăticia înseamnă și a risca și a rearanja aceste semnificații.” (Jack Halbertam)

I’m Not Your Mother 2022 – vedere din expoziție

În SUA, în secolul al XIX-lea, peisajele realiste în aer liber au fost folosite pentru propaganda colonială. Școala de pictură Hudson River, un ecou al mișcării franceze Barbizon, a produs o serie de peisaje pastorale, domesticind sălbăticia în scenarii romantice pentru consum, cum ar fi Head of a Lake al lui Jasper Francis Cropsey, din 1877. Ideile eurocentrice ale peisajul cu privire la natură sunt adânc înrădăcinate în imaginea naturii ca aparținând omului. Având în vedere absența totală a drepturilor civile pentru femei până în secolul al XX-lea, problema proprietății este profund legată de gen. Natura ca resursă pentru oameni, lipsită de calitățile sale de matrice organismică plină de viață, a fost imaginată prin manipularea fricii de forțele haotice și imprevizibile ale sălbăticiei, iar în moduri similare, corpurile feminine au fost constituite și reglementate cultural. Instituția masculinizată descrie natura ca fiind un teren fertil, o resursa viitoare care trebuie valorificată pentru susținerea națiunii împreuna cu calitățile materne ale femeilor. Înainte de a deveni o alegere sau o opțiune, maternitatea era o datorie națională. Nașterea, îngrijirea și ocrotirea celorlalți sunt calitățile și obligațiile feminine exploatate în societățile patriarhale și extinse la înțelegerea naturii ca resursă. Această viziune mecanicistă este direct legată de schimbările politice, economice, sociale și ecologice majore ale timpurilor moderne. Scrisoarea lui Carolee Schneemann către Ingrid Christie, reflectând asupra mamei, maternității, maternalului care a inspirat titlul expoziției, pune în scenă o tensiune feministă asupra acestor concepții cu greutate puse pe umerii femeii. În timp ce afirmă o rezistență față de „lauda de mamă”, Schneemann se arată într-un act de îngrijirea a unui ființe necuvântătoare, hrănindu-și pisica Nina. În timp ce critică instrumentalizarea biologicului, ea oferă animalelor dreptul de a fi îngrijite și iubite sau „de a face parte din familie”, în termenii ecofeminişti ai lui Harraway. Expunerea peisajului lui Jasper Francis Cropsey în apropierea mai multor abordări critice subliniază modul în care este îndreptată privirea masculină, ce afirmă, ce șterge și ce jocuri de putere joacă. Potrivit studiului lui Halberstam, sălbăticia romantică este un mod politic de a vedea, adânc înrădăcinat în gândirea misogină, rasistă și homofobă. Tratamentul istoric violent conceput pentru suprimarea forței haotice a sălbăticiei, se aplică atât anumitor categorii de oameni, cât și naturii.

Mișcarea acvatică a cascadelor surprinsă de Jacci den Hartog în sculpturile sale fluide, peisajele telurice senzuale ale Mirei Schor, casa suprarealistă visătoare din copilăria Hortensiei Mi Kafchin, corpul zoomorf cu proteză al duo-ului artistic TARWUK (Bruno Pogacnik Tremow & Ivana Vukšic ) revendică o perspectivă mai holistică asupra naturii, cu rădăcini adânci în puterile sale vindecătoare, ezoterice și alchimice. Gândurile critice provocatoare și încurajatoare cu privire la modul în care corpurile feminine și naturale sunt dominate prin fetișizare sunt evidente în picturile Hortensiei Mi Kafchin și Robin F. Williams. Williams cercetează feminicidul în filmele de groază, invitând spectatorul să reflecteze asupra plăcerii pe care o avem consumând violență asupra femeilor (și naturii). Hortensia Mi Kafchin regândește mitologiile patriarhale ale „mamei natură”, queerizând reprezentarea normativă a unei femei frumoase purtând simboluri ale fecundității și fertilității. Obiectul așteptat al dorinței masculine este pictat ca o veche siluetă solemnă într-un peisaj furtunos, sugerând un memento mori, Mortalitate sau Moarte, mai degrabă decât sărbătorind Viața. Linii fluide trasate în turcoaz cu gesturi spectaculoase, alerte, grăbite de vopseaua care se usucă, dezvăluie o figură ciudată, o apariție fantomatică care amintește de reprezentările dramatice ale bolii lui Edvard Munch și a altor artiști scandinavi mai puțin cunoscuți. Mama natura este în doliu.  Mma natură jelește criza ecologică actuală, pierderile și distrugerea viitoare anticipată transformă epoca noastră într-una a suferinței. Fotografiile lui LaToya Ruby Frazier din seria The Grey Area (2011) indică modul în care peisajul idilic Jasper Francis Cropsey s-a degradat în timp, după ocupare. Munca ei investighează modul în care peisajul american este rasializat, amintind că rasismul și ecocidul sunt profund legate. Cine are acces la natura curată? Cine trăiește în peisaje apocaliptice, foarte afectate de poluare, defrișări masive, dispariția speciilor, extracții, schimbări climatice sau pur și simplu în mijlocul gunoaielor umane? Degradarea acută a naturii indică adesea către viețile precare ale corpurilor rasializate.

Cum privim natura în vremurile apocaliptice actuale ale unui ecocid accelerat? Suferința mediului este o modalitate de vizualizare a unei necropolitici ecofeministe orientate spre recunoașterea istoriei pentru a redresa comportamente și pentru a inspira schimbarea. Cea mai recentă expoziție deschisă la galeria P.P.O.W. din New York. I’m Not Your Mother se adâncește în investigarea relației naturii-cultură, continuând cei aproape 40 de ani de programe implicate social, dedicate artei feministe, queer și altor forme politice de artă. I’m Not Your Mother oferă instrumente pentru regândirea naturii, trasând câteva fire care au fost folosite pentru a imagina îmbinarea femeilor și a naturii manipulate până la devalorizarea, exploatarea și degradarea ambelor, împletind lucrări de Grace Carney, Jasper Francis Cropsey, LaToya Ruby Frazier, Jacci Den Hartog, Brook Hsu, Hortensia Mi Kafchin, Daniel Correa Mejía, Nohemí Pérez, Carolee Schneemann, Mira Schor, TARWUK și Robin F. Williams.

Multumiri speciale galeriei Zina.

Traducere de Patricia Măroiu.

[1] Eden Deering – “I’m not your mother” text curatorial

[2] Ibidem

[3] Jack Halbertam “Wild Things. The Disorder of Desire”, Duke University Press, 2022, p 147