Kali Tras / Frica Neagă Premieră – Teatrul Evreiesc de Stat, București, 6.06.2018.  foto: Oana Monica Nae

Am ieşit din sala de spectacol supărată pe mine că nu am citit suficient, nu m-am uitat atent în jur, nu am căutat istoriile astea care atârnă ca un bolovan de răspunsul la întrebarea: „De ce e România altfel?” E altfel pentru că cea mai mare minoritate etnică din ţară a ajuns să internalizeze rasismul cu care majoritatea i-a etichetat şi exlus progresiv din istoria naţională. „Au fost inferiori de facto timp de cinci secole, într-una dintre cele mai lungi sclavii din lume, fără nici un moment de revoltă înregistrat în arhivele istorice. De altfel, termenul de țigan desemna statutul social al robilor, indiferent de etnia lor.”[i] Sclavie, pogromuri, Holocaust, excludere constantă, stigmatizare, exploatare, stereotipuri. Neasumate. Necunoscute. Iar vocile care ar putea să facă diferenţa sunt încă puţine, încă injust izolate, încă luptă pentru afirmare mai mult decât oricare dintre noi.

Mihaela Drăgan şi Zita Moldovan în Kali Tras/Frica Neagră la Teatrul Evreiesc de Stat. Foto: Oana Monica Nae

Pe scena artelor performative locale, în ultimii ani, s-a afirmat în forţă power-cuplul de actriţe rome, Mihaela Drăgan şi Zita Moldovan, fondatoarele primei companii de teatru feminist rom din lume – Giuvlipen (2014). Împreună, Mihaela şi Zita au devenit o voce puternică pe scena contemporană, care articulează cu o coerenţă politică impecabilă, perspective empancipatoare pornind de la poveştile romilor din România. „Noi ne propunem să oferim o alternativă modului în care romii sunt portretizați în media și în artă (și în discursul public general). Noi facem teatru rom contemporan și uneori experimentăm și în zona de performance art. De cele mai multe ori show-urile noastre vorbesc despre teme serioase ca de exemplul rasismul sau inegalitatea de gen prin mecanisme comice. Facem multă critică prin comedie și în general evităm să fim teziste, să dăm lecții”, îmi spunea Mihaela într-un interviu mai vechi din Revista ARTA online.

Am umărit îndeaproape cei patru ani de activitate în care au semnat până acum 5 producţii teatrale şi treptat am început să înţeleg, cu ajutorul lor, cine este „străinul din interior”, omul pe care unii dintre noi încă rezistă să-l eticheteze cu superioritate „ţigan”. Identitatea romă se conjugă împreună cu limba romani şi trebuie înţeleasă prin filtrul rasismului care a limitat permanent o dezvoltare în orice direcţie a culturii rome. Îmaginaţi-vă şi viaţa minorităţilor în interiorul minorităţii rome! Nenumărate poveşti, greu de imaginat au prins voce în spectacolele Giuvlipen. Cea mai recentă producţie Kali Tras/ Frica neagră pune în scenă memoria Holocaustului rom,[ii] un subiect complet absent în România contemporană. Kali tras este una dintre expresiile folosite în limba romani pentru planul de exterminare rasială a romilor din perioada Holocaustui, se traduce mot-à-mot în limba română ca „frica neagră.” Textul dramatic are la bază romanul supravieţuitorului Valerică Stănescu, Cu moartea-n ochi, şi un lung proces de documentare, coordonat de istoricul rom Adrian Furtură (ale cărui cercetări rămân esenţiale pentru cunoaşterea istoriei Holocaustului romilor din România).

Kali Tras / Frica Neagă Premieră – Teatrul Evreiesc de Stat, București, 6.06.2018. foto: Oana Monica Nae

Firul narativ urmăreşte istoria unei trupe ambulante de teatru rom nomad de la începutul agresiunilor armatei române până la eliberarea din lagăr. Deşi plin de umor şi auto-ironie, sunt momente în spectacol în care nici dacă închizi ochii nu te poţi ascunde să nu simţi frica, şocul, disperarea. După fiecare crimă sala se trezește din liniștea mormântală, fiecare moment de reculegere se termină cu o voce rostind „Hai sus”, ca o incantație șamanică elibaratoare. De altfel întreaga atmosferă a spectacolului, decorul, costumele și mișcarea includ elemente din vocabularul simbolic al practicilor magice. Toți au capacitatea să învie, să-și satisfacă nevoile prin autosugestionare și forța interioară a minții și inimii. Blesteamă. Ard ghinionul, dar blestemul cucuvelei se împlinește. Femeile sunt ghicitoare: ghiocul le arată lagărul de concentrare şi toate lipsurile care îi aşteptau pe toţi în Transnistria. Epuizaţi de foame, visează mâncare. S-au revoltat de multe ori, au murit din cauza asta. L-au blestemat pe Antoescu, pe nazişti şi pe legionari. Au făcut cântece în limba romani pentru eliberarea de sub „jugul fascist”. La sfârşitul războiului au fugit puţin mai devreme, ajutaţi de un legionar rom să evadeze. Regizorul Mihai Lukacs recuperează mijloacele spectacolului popular, specific romilor nomazi, o intenţie justificată politic şi foarte surprinzătoare teatral.

Kali Tras este unul dintre cele mai provocatoare spectacole privind identitatea romilor. Opțiunea regizorului Mihai Lukacs pentru metoda teatrului popular/nomad de explorare a teritoriilor magice în manieră suprarealistă, oferă o plasticitate captivantă, care reușește să adreseze permanent problema exotizării. Spectatorul este sedus de farmecul descântecelor, surpris de acurateţea cu care ghiocul arată viitorul sau amuzat profund de arderea simbolică a teatrului (parțial inexistent fizic) după cântecul cucuvelei. Este realitate? Sub ochii noştri se condamnă la moarte şi uitare diferenţa, foarte clar semnificată prin uzul inventarului magic. Pentru că „vrajitoarea” este figura cea mai temută din societate: femeia independentă care supravieţuieşte exclusiv în afara sistemelor de stat, în afara sitemelor medicale într-un univers unde lucrurile se ordonează după alte reguli. Timp de milenii, doar „vrăjitoarea” s-a luptat activ, la nivel individual, cu autoritatea, depotrivă cea religioasă şi laică. Termenul în sine este foarte flexibil, coform DEX-ului vrăjitoarea este persoana care frace vrăji, iar vrăjile nu sunt definibile. Este unul din termenii care rezistă foarte bine încadrărilor: imaginarul este infinit, iar definirea imposibilă. Curatoarea Anna Colin, una dintre cercetătoarele feministe precupate de figura vrăjitoarei, identifică trei categorii esenţiale pentru o posibilă înţelegere a fenomentului: vrăjitoarea ca practicantă a magiei, vrăjitoarea nepracticantă dar identificată de ceilalţi ca atare şi vrăjitoarea autoproclamată, de asemenea nepracticantă a magiei. În cazul particular al femeilor rome cea de-a doua categorie este perment prezentă între etichetările rasiste cu care sunt identificate. O definiţie încă foarte actu

Ghicitoare. Kali Tras/Frica Neagră. Foto: Oana Monica Nae

ală, care eliberează figura vrăjitoarei de mitologii şi corespunde perfect nevoii de de-stigmatizare a vrăjitoarelor rome şi de eliberare a femeilor rome de această etichetă gratuită, este propusă în revista franceză feministă Sorcières [Vrăjitoare] (1975-1982): „vrăjitoarea este personificarea revoltei feminine care sfidează supunerea, oprimarea şi persecuţia, îşi spune da ei înşişi în loc să spună da lumii întregi. Aşa a fost şi aşa trebuie să fie.”[iii] Identificarea cu văjitoarea este un act politic feminist, asumat cu mult curaj în spectacolul Kali Tras.

Operăm astăzi în limita construcţiilor imaginare fixate cultural în timpul vântătorilor de vrăjitoare (despre care avem impresia că ne despart câteva secole, doar pentru că insurecţia impotriva vrăjitoarelor din multe state africane contemporane este ocultată de mass-media). „Nu e nevoie nici să decidem dacă vânătorii de vrăjitoare chiar au crezut în acuzele proferate împotriva victimelor sau le-au folosit în mod cinic pe post de instrumente de reprimare socială. Dacă e să luam în considerare contextul istoric în care a avut loc vânătoarea de vrăjitoare, genul şi clasa celor acuzate şi efectele persecuţiei, atunci putem conchide că vânătoarea de vrăjitoare din Europa a constituit un atac împotriva rezistenţei femeilor la răspândirea relaţiilor capitaliste şi contra puterii dobândite de femei prin sexualitate, controlul asupra reproducerii şi abilităţile de videcătoare”[iv] Vrăjitoarea romă este o figură aparte în România, mai ales pe teritoriul Vechiului Regat, unde nu a avut loc o vânătoare de vrăjitoare, ci doar o demonizare permanentă care a dus la exludere socială. Mai recent mass-media a reuşit să impună în mentalul colectiv românesc figura vrăjitoarei rome bogate, frecventată de politicieni şi anumite vedete şi prinsă adesea în scandaluri mediatice care nu de puţine ori prind o dimensiune rasistă. În rândul femeilor rome ele reprezintă doar o minoritate. La fel, în plan conceptual, în categoria foarte largă a vrăjitoarei, ghicitoarele şi descântătoarele care apar în media reprezintă doar o minoritate.

Kali Tras / Frica Neagă Premieră – Teatrul Evreiesc de Stat, București, 6.06.2018. foto: Oana Monica Nae

În istoria artelor vizuale şi performative figura vrăjitoarei este marginală şi aproape totdeauna inclusă prin aproprierea unor practici magice în practica artistică; a fost consacrată de artiste ca Eleonora Carrington, Mary Wigman şi Marina Abramovic. Vrăjitoarele din Kali Tras însă nu aproprie o practică, ci personifică o etichetă, de aceea includerea actul magic are un rol subsersiv, profund politic de contestare a exotizării şi rasializării vrăjitoarelor. Identificarea cu vrăjitoarea ca simbol al supravietuirii diferenţei sociale de-a lungul secolelor este un act de transgresiune a stigmatizării şi de eliberare prin asumare. Pentru că, aşa cum spectacolul Kali Tras afirmă la final, „cel mai mare blestem al nostru este uitarea.”

Kali Tras (Frica Neagră) a avut premiera pe 6 iunie 2018 la Teatrul Evreiesc de Stat.
Autor şi regie: Mihai Lukacs
Dramaturgia: Mihaela Drăgan
Scenografia: Iulia Toma
Mișcarea scenică: Paul Dunca şi Ana Costea
Cu: Mihaela Dragan, Zita Moldovan, Marcel Costea, Mircea Dragoman, Ninel Petrache.

 
[i] Ciprian Necula, Romi: de la robi la demnitate, Shukar magazine, nr. 1/2018.

[ii] Recomand cartea lui Adrian Nicolae Furtună, De ce nu plâng?… Holocaustul romilor și povestea lor adevărată. Deportarea romilor în Transnistria: mărturii, studii, documente. 2012.

[iii] Xaviere Gauthier, Temoignage sur l’experience de la revue Sorciere, în Anna Colin, Introduction, “Witches. Hunted, appropriated, empowered, queered,” edited by Anna Colin, p. 15.

[iv] Silvia Federici, Caliban şi Vrăjitoarea, ed. Hecate 2016, p. 271.