Nu înțeleg

Verile la Milano sunt extrem de călduroase. Din moment ce nu am aer condiționat în bloc, nevoia de a-mi limpezi mintea mă îndeamnă către exterior, cât mai departe de zidurile de beton. Parcul pare a fi întotdeauna un loc potrivit, așa că mă așez la una dintre mesele acelea pentru picnic, pe care îmi pun cărțile și notepad-ul, alung țânțarii și sudoarea și încerc să înțeleg cum pot aborda acest text. Îmi este greu să mă concentrez la ceea ce am de citit și la notițele mele, însă, desigur, chiar în momentul în care mă simt aptă, un om cu barbă vine să mă întrebe dacă poate să se așeze la masa „mea”. Înclin capul aprobator, deși aș prefera să fiu singură. Bărbatul acesta nu are adăpost, sau cel puțin așa pare, din câte îmi dau seama după haine. Presupunerea mea mă duce cu gândul la tot felul de idei inerent discriminatorii și intrusive: oare omul ăsta o să mă atingă? O să îmi fure telefonul? Să-mi pun telefonul în geantă sau asta o să arate că sunt puțin îngrijorată? De ce sunt atât de suspicioasă? Dărbatul ăsta doar mănâncă un sandviș. În timp ce mă prefac că citesc o carte, îmi dau seama că omul vorbește cu mine de ceva vreme. Mă întorc spre el cu naivitate. Cu siguranță mie mi se adresează.

Tipul gesticulează, se holbează în gol, în timp ce reproduce forme cu ajutorul mâinilor, iar felul în care vorbește îmi sună complet neinteligibil. Gândurile intrusive își fac din nou loc: este pur și simplu nebun sau beat, sau poate a luat ceva și dumnezeule, miroase îngrozitor…și din nou luptându-mă cu mine însămi, răspund calm vocii din capul meu: „Nu, poate doar vorbește o altă limbă.” Așadar, îmi adun curajul și întreb în italiană: „Che lingua parli?” (Ce limbă vorbiți?). Se întoarce spre mine și îmi spune: „ungară!”, apoi îmi menționează niște numere și procentaje, menționează Chicago, Hollywood, Roma și Hitler, iar pentru o vreme schimbăm cuvinte în două limbi separate. Interpretez gesturi și cuvinte și mă străduiesc să le dau un sens. Pun laolaltă limbaje, construiesc un puzzle narativ și încerc să găsesc un teren comun, un element de care să mă agăț, acceptare sau reciprocitate, ceva care nu mă lasă în necunoscut.

Tipul se uită la mine și râde. Dă din cap și își duce degetul la tâmpla dreaptă ca și cum vrea să spună: „Ești nebună”. „Ah sarei io la pazza!” (Ah, deci eu sunt nebuna acum!). Nu se înșală complet, însă chiar atunci îmi scot telefonul, îl simt aproape ca pe o armă. Rațiunea vine în întâmpinarea acestei dileme stupide. Caut repede pe Google translate:

„Como ti chiami?” -> „Mi a neved” -> „Cum te cheamă”

La acest moment totul se prăbușește, la fel cum în filmul Neverending Story, Oracolul din Sud spunea: „Nu știm cât timp mai putem suporta acest Abis”. Încep să realizez că am distrus ceva și am permis sensului să cucerească, din nou, interacțiunea umană. În scurt timp bărbatul pleacă să joace șah cu un altul de la o masă din apropiere. Cei doi joacă fără să scoată un cuvânt.

Tocmai am asistat, îmi notez eu, la un exemplu perfect de limbaj poetic, dacă îl percepem așa cum sugerează Kristeva, ca pe o dimensiune care transgresează un teritoriu, prin chestionarea structurilor lingvistice și prin „imitarea ipotezei sensului”[1]. Bărbatul din parc și vorbăria lui neinteligibilă, erau acte poetice de rezistență în fața limbajului ca mesager al sensului, iar traducerea mea venea din postura privilegiată de vorbitor nativ al spațiului pe care amândoi îl ocupam într-un moment în care eu aveam nevoie să înțeleg în timp ce el era liber să exploreze. Acest fapt a generat întrebări esențiale cu privire la agentitate, cine este ascultătorul, cine este vorbitorul și cum poate această interacțiune să joace un rol în construirea și deconstruirea sensului, limbajelor, vorbirii, pronunțării. Oare cuvintele pot diminua sensul? E cumva posibil ca limbajul poetic și textul să existe și să genereze mai departe acte conștiente de scriere sau performative?

Câteva dintre aceste întrebări precum și strania întâlnire, mi-au amintit de Anna Berham și de sesiunile ei de lectură TO BE WE TO BE, concepute pentru Quote—Unquote, o platformă interdisciplinară creată și curatoriată de Infinite Conversation.

În fiecare dintre cele patru sesiuni, un grup fix de participanți a fost rugat să participe la o lectură colectivă online a textului Patriarchal Poetry de Gertrude Stein, proces facilitat de Anna și descifrat de un program de recunoaștere vocală. În timpul primei ședințe la care am participat, Anna ne-a rugat să închidem camerele video și să citim un fragment din textul lui Stein, la unison, străduindu-ne să ținem pasul unii cu ceilalți. Rezultatul a fost un amalgam de voci, care se amestecă, se acoperă și dispar unele într-altele.

Să citim la unison pe Zoom părea imposibil, însă aveam puternica senzație a unei experiențe împărtășite. Am simțit întregul proces ca fiind asemănător vorbirii unei limbi pe care nu o înțelegeam, cel puțin nu complet.  Un sentiment de dislocare și neliniște pusese stăpânire pe text, într-o manieră repetitivă, fracturată și copleșitoare, iar când ne-am oprit din citit, unii dintre noi rămăsesem fără aer și fără cuvinte. Entități imprevizibile și-au făcut apariția, iar caracteristica arbitrară a numelor și a cuvintelor era evidentă. Sensul nu mai era protagonist. Prin vocalizarea textului într-un anumit mod, se formase o hiperfizicalitate tangibilă, simțeam cum propriul meu corp dispărea încet pentru a fuziona cu celelalte corpuri și voci laolaltă.

Citirea acestui text în grup a expus limbajul ca material flexibil și mașinărie înșelătoare, fapt ce demonstrează, în cuvintele lui Burroughs, că limbajul este o tehnologie[2] care creează convenții doar pentru a le dărâma. În timp ce ascultam înregistrările acestor ședințe, am fost surprinsă de o participantă care a întrebat-o pe Anna de experiența ei în ceea ce privește citirea textului. Anna a menționat că analizase textul o vreme și că l-a citit în întregime cu voce tare de la început până la sfârșit, proces ce i-a luat aproximativ două ore. Participanta a întrebat: „Cum te-ai simțit la final?”, „extenuată” mărturisește Anna. Pentru mine confesiunea Anei este inerent legată de experiența pe care am avut-o și eu. Nu numai că am performat un text prin citirea cu voce tare însă fusesem de asemenea îndemnați să îl reprezentăm și să îl asimilăm, prin ruminare lui, înghițirea, digerarea și mai apoi expulzarea lui.

După cum punctează Adriana Cavarero, este interesant cum înaintea de apariția metafizicii, se credea că vorbirea nu se produce în creier ci în sistemele respirator și digestiv[3]. Ea menționează și cercetearea lui Alfred Tomatis cu privire la conexiunea dintre limbaj și urechi și susține cum nici măcar din perspectivă științifica contemporană, corpul nostru nu deține un organ destinat producerii limbajului[4]. Abia începând cu Platon și cu apariția metafizicii, am avut o „devocalizare a logosului”.

„Concepția conform căreia vorbirea depinde de gândire o înlocuiește pe cea care susține că gândirea derivă din vorbire. Aceasta substituție este decisivă nu numai pentru că susține dominanța capului asupra plămânilor ci și pentru că transferă măsura omului de la fizicalitatea corpului la imaterialitatea intelectului.”[5]

Potențialul unui corp oral este un concept pe care poezia sonoră sub toate formele ei, l-a luat adesea în considerație. Tensiunea dintre sens și nonsens, a ceea ce este auzit și imaginat alături de folosirea vocii, asociată adesea cu mașinăriile care înregistrează și distorsionează precum și surprizele inevitabile care apar odată cu emiterea cuvintelor, sunt elemente care îmbogățesc actul. Brandon LaBelle reflectă asupra unora dintre aceste posibilități în lucrarea Lexicon of the Mouth, prin analizarea aspectelor politice și poetice ale vocii și concentrându-se asupra diverselor utilizări și efecte. LaBelle dedică în special, un întreg capitol vorbirii neinteligibile, urmărind conexiunile dintre limbaj, voce și subiectivitate.

În ceea ce privește performativitatea gurii, el afirmă:

„[…]vocea este chiar lupta dintre sens și nonsens, cea care dezvăluie unicitatea individului ca entitate formată sub presiunea discursului adecvat dar și de oportunitățile generate de absența cunoașterii – de acel galimatias al experimentării orale.”[6]

UItându-mă pe platforma Quote—Unquote, am dat peste o conversație între Anna Barham și Helen Palmer în care era analizată legătura dintre cercetarea lui Palmer despre nonsens și lucrarea lui Berham bazată pe textul lui Stein. La sfârșitul discuției, Helen a adus în discuție problema temporalității limbajului. Simt că acest concept merge mână-n mână cu cel de traducere și de semnificație, precum și cu procesul aflat la baza proiectului TO BE WE TO BE,  în ceea ce privește rolul de autor ca experiență împărtășită. În textul lui Stein este foarte evident că termenul „Înainte” are multiple valențe, atât la nivel de sens, cât și ca instrument al sunetului. Consider că încălcarea convențiilor este, de asemenea, un act de sabotaj, o chestionare a linearității timpului și a scriiturii, a așezării în pagină și într-un sens mai larg a structurilor falogocentrice de dominare. Barham, Stein și cititorii sunt în căutarea unei organizări diferite, una care poate fi ajustată, structurată și trăită sub agentitatea autorilor comun, într-o pluralitate unde un NOI(WE) colectiv și esența prezenței A FI(BE) sunt poziționate în centrul experienței.

Proiectul poate fi privit ca o tentativă de a reprezenta noțiunile teoretice de écriture féminine ale lui Helene Cisoux, care deși problematice din anumite puncte de vedere, oferă niște paralele interesante. Procesul circular al acestor sesiuni, precum și structura textului, m-au făcut să mă gândesc la teoria lui Cisoux despre plasarea importanței asupra limbajului și) favorizarea unor forme nonlineare de scriitură dar și la noțiunea ei de scriitură ciclică ca formă de rezistență împotriva structurilor falogocentrice[7].

La finalul sesiunilor mi-am dat seama că a existat un proces ciclic clar care a înlesnit transformarea și distorsionarea textului și a vorbirii. Într-adevăr, treceam de la textul scris la expresia orală a acestuia, apoi la cea înregistrată și filtrată și într-un final la etapa traducerii printr-un program de recunoaștere vocală care a și notat si redat textul.

Acest proces, care amintește și de unele inițiative ale lui Burroughs în care utiliza aparate de înregistrat, sugerează o încercare de a submina acțiunile obișnuite legate de practică și scriere, luând în considerație aspecte precum agentitatea, subiectivitatea, conceptul de autor, dar și transgresiunile, traducerea și posibilitățile conexiunii în timp și spațiu.

Relația dintre timp, spațiu și traducere este o temă centrală pentru lucrarea video Today is June 1993 (Azi e iunie 1993), semnată Clarisa Thieme. În filmare vedem o proiecție a mai multor clipuri vintage de amator, iar o persoană citește un scenariu și traduce simultan ceea ce spun personajele din filmare. În fiecare proiecție, un tânăr descrie o situație de război și cere ajutorul oricărei persoane din viitor care va găsi filmarea, iar în fiecare scheci un bărbat se teleportează din viitor cu ajutorul unei mașini a timpului.

Materialul video a fost găsit de Clarissa în timpul unei cercetări îndelungate la arhiva video a Librăriei Hamdija Kresevljakovic din Saraevo, iar acesta documentează un moment de rezistență prin creativitate din partea unui grup de tineri, în timpul războiului. Într-un interviu publicat pe platforma Quote—Unquote, Clarissa menționează legăturile dintre traducere și călătoria în timp. Ea găsise materialul video ani mai târziu, așadar, într-un fel, ceea ce ei preziseseră în mod ironic în filmări, se întâmplase și istoric, într-o realitate paralelă. Persoana care citește în filmare se implică și într-un proces de traducere unde cuvintele sunt negociate și echilibrate iar granița dintre acolo, atunci și aici, acum devine neclară:

„Limbajul are capacitatea de a conecta oamenii, contextele și vremurile. Aceleași afirmații care sunt rostite în momente și contexte diferite pot fi elementul care nu contrazice diferențele. Suntem într-un proces constant de traducere nu numai dintr-o limbă într-alta, ci între tipuri diferite de experiențe, trăite din perspectiva unor realități și culturi diferite. Pentru mine, conceptul de a nu fi la fel și totuși în conexiune cu celălalt, este foarte interesant. Văd elemente comune între tot felul de oameni. Însă trebuie să rămână într-un proces de negociere constantă […]”[8]

Vreau să revin la întâlnirea mea cu bărbatul cu barbă. Una dintre problematicile care mi-au venit în minte imediat după, a fost dinamica de putere și rolurile pe care le jucam fiecare, în timp ce ne străduiam să articulăm comunicarea cu celălalt, act pe care Clarissa îl numește „negociere”. Mă luptam literalmente cu prejudecăți despre o persoană pe care o judecam doar pe baza aparențelor. Pe când ascultam podcastul Elenei Trifan, am răsuflat ușurată să aflu că nu eram singura. Cercetarea Elenei ia în considerare autodezvoltarea, discursul motivațional și chestionează existența unei rețete universale.  La sfârșitul podcastului, ea menționează cum faptul că este antropoloagă a ajutat-o să se cunoască pe sine, întrucât avea nevoie să-și deconstruiască propriile prejudecăți înainte să le analizeze pe ale altcuiva:

„…maniera în care ne ferim geanta atunci când întâlnim un grup de persoane rome, felul în care ne dăm ochii peste cap atunci când vedem o femeie ce poartă fustă scurtă, sau felul în care judecăm un cerșetor pentru că nu muncește…”[9]

Aceasta a fost o revelație și m-a făcut să meditez la problematicile structurii și intervenției, care au fost aduse în discuție în timpul sesiunilor de lectură. Elena dezvoltă analiza sinelui prin expunerea paradoxului dintre nevoia indivizilor de a fi ei înșiși si neputința inevitabilă de a o face din cauza „structurilor de putere aflate dincolo de controlul individual”[10].

Experiența accesării materialelor și conținutului online a avut un rol uriaș pentru experiența mea. Quote—Unquote a fost conceput inițial ca un proiect desfășurat în București. Este ciudat că spun asta, însă dacă nu am fi fost cu toții izolați în orașe, țări și case incapabili să călătorim, nu aș fi avut cum să particip la sesiuni și să accesez lucrările. Experiența online și comunicarea de rigoare, au oferit o libertate anume, dar și intimitate și independență pentru vizitatori și utilizatori, ceea ce a permis ca lucrările să devină accesibile chiar și celor care altfel nu ar fi ajuns fizic într-un astfel de spațiu. Accesul la limbi materne, biblioteci de tip DIY, sau podcast-urile și workshop-urile online, mi-au permis mie și celorlalți să ne poziționăm într-o manieră spontană și să accesăm un conținut dintr-un alt spațiu fizic, dintr-o altă realitate paralelă. Mi-am conștientizat propria prezență într-un mod diferit, unul care a fost trecut cu vederea în perioada carantinei, însă e un aspect esențial pentru a înțelege cum am putea fi nevoiți să interacționăm în viitorul apropiat. Posibilitatea de a asculta înregistrările de mai multe ori, de a reciti textele, cât și ocazia de a aborda conținutul într-o manieră aprofundată și relaxată în timpul personal și spațiul meu intim, a  permis o altfel de conectare, una care nu era limitată doar la presiunea de a performa la nivel fizic un happening, ci o conexiune lipsită de anumite coduri și învestită cu altele, de natură mai personală, a permis probabil o înțelegere complexă, ceea ce e aproape imposibil de realizat atunci când lucrările sunt expuse într-un spațiu fizic, în special lucrările sonore. În timpul unui curs, Holly Herndon a menționat: „…laptop-ul este cel mai intim instrument…”[11]. Aș merge mai departe și aș adăuga că internetul oferă un spațiu postumanist, al siguranței, o domesticitate paralelă, o plasă de siguranță benefică schimbului de opinii și revenind la temporalitatea lineară și structurile dominante, una benefică provocărilor prin intermediul erorilor, sunetelor externe, latenței, mișcărilor, codurilor și textelor, care intersectează diverși oameni, locuri și timpuri.

Bibliografie:

Burroughs, William S., The Ticket That Exploded (London: Paladin Grafton Books, 1987)

Cavarero, Adriana, The Voice of Language, (Stanford University Press: 2005) Cixous, Hèléne, „The Laugh of the Medusa.” New French Feminism, Elaine Marks and

Isabelle de Courtivron, eds. New York: Schocken, 1981
Dolar, Mladen, A Voice and Nothing More (The MIT press: 2006)

Kristeva, Julia, Revolution in Poetic Language (New York: Columbia University Press,1984)

LaBelle, Brandon, Lexicon of the Mouth: Poetics and Politics of voice and the oral imaginary, (London: Bloomsbury, 2014)

[1] Julia Kristeva, Revolution in Poetic Language (New York: Columbia University Press,1984)

[2] William S. Burroughs, The Ticket That Exploded (London: Paladin Grafton Books, 1987),p.123.

[3] Adriana Cavarero, The Voice of Language, (Stanford University Press: 2005) p.71

[4] ibid, p.65

[5] ibid, p.65

[6] Brandon LaBelle, Lexicon of the Mouth: Poetics and Politics of voice and the oral imaginary, (London: Bloomsbury,2014) p.65

[7] Hèléne Cixous, „The Laugh of the Medusa.” New French Feminism, Elaine Marks and Isabelle de Courtivron, eds. New York: Schocken, 1981, 253

[8] Fragmente din interviul cu Clarissa Thieme pentru Quote—Unquote

[9] Quote—Unquote Podcast #2 — Elena Trifan — Almost Self Development

[10] ibid

[11] Holly Herndon despre proces | Loop

Traducere de Ruxandra-Maria Rădulescu