Vă amintiți acel episod din South Park în care mama lui Sam, Sharon, este singura complet exasperată de atacurile teroriste zilnice asupra școlii fiului său, în timp ce toți ceilalți își continuă viețile de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Soțul ei pune reacțiile sale emoționale pe seama hormonilor, iar prietenii lor, părinți și ei, pun atacurile pe seama terenului de joacă prost echipat.

Ar putea să fie hormonii și la mine, dar, în ultimul timp, de fiecare dată când particip la un festival de artă și tehnologie / cultură digitală, unde toată lumea e mult prea entuziasmată de ultimele progrese ale realiății virtuale (VR) pentru a avea timp să devină paranoici de faptul că nu putem ține pasul cu tehnologia pe care o producem, mă transform în Sharon.

Ultima dată când m-a apucat a fost acum o lună, la Digital Cultures, un festival tânăr și promițător organizat în Varșovia. Găzduit de Kino ILUZJON, un cinematograf ce aparține Rețelei Poloneze de Cinematografe de Arta (Polish Arthouse Cinema Network), festivalul care „abordează cultura digitală în sensul ei cel mai extins” a fost perfect organizat și împachetat. M-au impresionat în mod special lucrarile digitale realizate sub umbrela festivalului, cum ar fi Inițialele lui Zeghere van Male în care artistul polonez Kajetan Obarski a animat 30 de scene dintr-un manuscris de cântece si motete vechi de 500 ani, un proiect care s-a potivit perfect cu tematica de anul acesta a festivalului, „Arhiva Vie”.

Programul părea extrem de promițător și el, (deși dătător de FOMO) cu peste 40 de conferințe, o expozitie de 17 lucrări în VR și 5 workshopuri, toate susținute de designeri de jocuri video, documentariști, mizicieni și producători multidisciplinari din Polonia Ucraina, Danemarca, Georgia si Canada, printre care niște nume sonore, precum cel al directorului Ars Electronica, Gerfreid Stocker, artistul Constant Dullaart și fostul curator al programului Alternate Realities de la Sheffield Doc, Joseph Cutts.

Deci, ce s-a întâmplat? Ce anume a declanșat sentimentul apocaliptic care a ajuns să îmi întoarcă perspectiva asupra festivalului pe dos? O lună mai târziu și încă nu pot spune exact ce a fost mai frustrant, extazul în jurul VR-ului redus la capacitatea tehnologiei pentru escapism și entertainment sau faptul că din când în când m-am simțit ca la un elevator pitch? Sub umbrela Best in Poland, care a alcătuit jumătate din programul conferinței, studiouri creative din Polonia care lucreaza cu tehnologie, au fost invitate să iși prezinte proiectele, de cele mai multe ori comerciale.

Probabil a fost o combinație între cele două care a constribut la sentimentul că am fost iar păcălită. Încă un festival care pretinde că se angajează cu cultura digitală, când, de fapt, tot ce face e să cultive o fascinație oarbă pentru tehnologie. De ce? Ce e în neregulă cu voi, striga Sharon dinăuntrul meu la sfârșitul primei zile acolo?

Poate asta a fost ultima picătură, pentru că în ultima vreme am participat la multe evenimente cu o retorică similară, sau poate, din poziția cuiva care încearcă să navigheze și să descifreze domeniul din ce în ce mai complex al culturii internetului, nevoia de a mă educa, pe mine și pe alții, e mai mare decât nevoia de a fi inspirată, dar exact ca Sharon, m-am simțit inadecvată și singură pentru ca n-am reușit să mă racordez la entuziasmul și optimismul din jurul meu.

Asta nu înseamnă ca tot ce am văzut a fost complet lipsit de imaginație, pentru că nu a fost deloc așa. Mi-au plăcut în mod special Cosmic Top Secret, un joc autobiografic pe care vă recomand să-l încercați, dezvoltat de artista daneză Trine Laier, și prezentarea lui Frank Cifaldi despre The Video Games History Foundation. Ce vreau să spun este că un discurs inspirațional cu privire la noile media chiar nu mai este suficient. Nicio contra-narativă sau intenție de a deschide o conversție despre provocările sau pericolele fascinației noastre pentru tehnologie în cele două zile de confirență, cu excepția câtorva proiecte, asupra cărora am să revin imediat. Acum o să continui să mă plâng.

Cel mai important eveniment al festivalului a fost expoziția „VR Showcase” de la TR Warsaw, care cuprindea 17 lucrări, de la cele mai independende până la co-producții cu bugete imense. Am vrut foarte mult să văd proiectul lui Alexey Furman, Aftermath VR: Euromaindan, un documentar imersiv despre evenimentele tragice petrecute în 20 februarie 2014 în Kiev, dar pentru că am început cu proiectele mai experimentale, The Bliss of Metamorphing Collapse de Pussykrew, și Tidal Traces un proiect care își propunea să investigheze posibilitățile VR-ului dans, realizat de artista Nancy Lee împreună cu coregrafa Emmalena Fredriksson, fizic nu am mai fost în stare. După 10 minute cu ochelarii la ochi, mă simțeam foarte amețită, fapt care, cuplat cu enervarea că n-am putut să-mi dau headset-ul jos singură mi-au indus o dispoziție de-a dreptul ursuză. Odată eliberată din ghearele mecanismului de doi asistenți prietenoși, am fugit să iau o gura de aer, cu gândul ca n-am sa mă mai întorc niciodată acolo.

Trebuie să specific că reacția mea n-a fost una neo-ludită, la desprinderea de lumea fizică. A fost pur și simplu o senzatie asemanătoare cu vertijul, cauzată de limitările curente ale mediului, încă insuficient de dezvoltat. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să ne oprim din a-l explora. Deși în forma lui curentă, mi se pare o tehnologie care izolează, sunt foarte încântată de potențialul VR-ului pentru sănătatea mintală, de exemplu, și curioasă de posibilitățile pe care le va avea de oferit când mediul va fi suficient dezvoltat, un moment care, în opinia lui Chris Milk, va marca sfârșitul oricărui alt mediu. Ceea ce e îngrijorător cu adevărat, este că din ce în ce mai des VR-ul ca protagonist pe scena noilor tehnologii pare a fi folosit ca să ne distraga atenția de la adevăratele conversații pe care ar trebui să le avem.

„Cănd întreaga lume va arde, focul nu va fi stins de o inteligență artificială”, așa începe textul Common Intelligence scris de Emanuele Braga pentru Moneylab. Astfel, este expus faptul că simpla prezentare a potențialului noilor tehnologii nu mai este suficientă. Ce se întămplă mai departe, după simpla posibilitate? Care sunt consecințele și implicațiile fascinației noastre pentru tehnologie? Cine ar trebui să poarte aceste conversații? Și unde? Nu ar trebui ca un astfel de festival să funcționeze ca un spațiu care să chestioneze discursul dominant și să propună alternative și strategii pentru viitor?

Discursul lui Stocker a fost singurul cu care am rezonat pentru ca a abordat toate aceste subiecte. Recunoscând că totul începe prin actul de a inspira, acesta continuă prin a preciza că „granițele dintre gardian, educator și manipulator devin din ce în ce mai neclare”, și atrage atenția ca rolul festivalului de artă media sau de cultură digitală nu este doar acela de a impresiona și inspira prin simpla prezentare a unor posibile direcții de dezvoltare, ci și de a educa, antrena, și ajuta oamenii să se descurce într-un context în care întelegerea tehnologiei devine din ce în ce mai inaccesibilă. A introdus tematica festivalului, „Arhiva Vie” într-o notă foarte relevantă, atrăgând atenția asupra moderatorilor de conținut de pe rețelele de social media, cunoscuți drept „the cleaners”, oameni care provin din locuri marginale și sunt înca folosiți pentru moderarea enormelor pachete de informații, în loc ca această sarcină să revină deja inteligenței artificiale. Întrebarea generală a lui Stocker, aceea despre cum să facem accesibile publicului larg cunostințele necesare înțelegerii tehnologiei în mod empatic și responsabil astfel încât să putem evolua de la paznici, păstrători ai secretelor, la educatori, rămâne în continuare fără răspuns.

Oamenii n-au chef de atâta energie negativă, iar, din acest motiv, chiar și Sharon se oprește într-un final din a-și exprima îngrijorarea. Invinsă de apatia generală, abandonează lupta recăpătându-și astfel locul în comunitate. Filozofia South Park: „Ești un idiot dacă îți pasă de ceva”, este încă o dată confirmată.

Aș fi făcut și eu la fel dacă n-ar fi fost cele două proiecte din ziua a doua de conferință, care să mă facă să mă îndoiesc de faptul ca South Park au întotdeauna dreptate: The Museum on Call din Tbilisi, Georgia si Unarchiving de la Centrul de Istorie Urbană al Europei Cental Estice din Lviv, Ucraina.

The Museum on Call sau Muzeul de Artă Contemporană din Tbilisi este un proiect situat la intersecția dintre arhivare, intervenție și povestire, realizat de artiștii Mariam Natroshvili și Detu Jincharazde în colaborare cu Natalia Vatsadze. Un răspuns imaginativ la realitatea tristă a faptului că Tbilisi nu are un muzeu de artă contemporană propriu-zis (au în schimb MOMA Tibilisi, un muzeu de artă modernă fondat de un mogul rus in 2012). Pentru că arhivele naționale au dispărut în anii ’90, acum trei ani, fondatorii muzeului au început să ia interviuri artiștilor în încercarea de a reconstrui istoria artei contemporane a Georgiei. Întreaga documentație este strânsă într-un geamantan cumpărat de pe eBay, acesta fiind accesibil oricui dorește să afle această bucată de istorie a Georgiei. În cazul străinilor interesați, există varianta în plic, care poate fi trimisă direct la o adresă selectată. În scurtă vreme, acest muzeu la cerere o să fie disponibil și online.

Centrul de Istorie Urbană al Europei Cental Estice este o instituție din Lviv, Ucraina, oraș situat la 70km de granița cu Polonia. Trei cercetatori, Bohdan Schumylovych, Oleksanr Makhanets și Natalia Otrishchenko, și-au prezentat demersul de revitalizare a arhivelor depreciate în urma digitalizării. Cum poți salva arhiva de uzul pasiv? Cum păstrezi arhiva vie? Lucrând cu surse neacreditate academic, cum sunt relatările orale sau filmele realizate de amatori, programul lor public numit Unarchiving (anarhia întalnește arhiva) își propune să redefinească conceptul de arhivare. În cadrul Digital Cultures, Centrul a prezentat un film intitulat The Tree, bazat pe filmările unui muncitor și regizor amator de film din Uniunea Sovietica.

Ca dovadă a legăturilor speciale dintre Ucraina si Polonia, la jumătatea lui octombrie, Digital Cultures a avut loc și la Centrul de Istorie Urbană al Europei Cental Estice din Lviv, marcând prima sa apariție internațională. Anna Szylar, curatoarea Festivalului, mi-a spus că ediția din Varsovia este diferită fața de cea de la Lviv, cea din urmă fiind concentrată pe schimbul de experiențe, proiecte și idei între Polonia și Ucraina cu privire la cultura digitală.

Pentru mine, complicitatea specială dintre cele trei spații pe care am simțit-o din momentul în care am ajuns acolo, a fost adevaratul motiv de entuziasm din cadrul festivalului, pentru ca a generat o energie mult mai încurajatore și promițătoare decât orice „nouă” tehnologie pusă în discuție acolo.

Ar fi o propunere destul de interesantă și îndrăzneață din partea acestui festival, dacă și-ar îndrepta privirea și susținerea către alte țări din regiune, care, cu siguranța produc gesturi similare de rezistență.

Traducere de Tea Vindt. 

Digital Cultures a avut loc în Varșovia între 26 și 27 septembrie și în Lviv între 17 și 19 octombrie 2019.