În căutarea a ceea ce înseamnă a fi relevant contemporan, experiența pe care mi-a oferit-o rezidența din Cehia a reprezentat o ocazie de a mă familiariza și de a explora vizual cele mai importante spații expoziționale, atât galerii cât și muzee, din Praga și Brno. Printre spațiile muzeale cele mai importante pe care am avut ocazia să le văd au fost Galeria Națională din Praga și House of Arts Brno.

Curiozitatea mea a vizat în special Galeria Națională și expozițiile sale temporare, întrucât îmi doream să văd ce tip de selecție a artiștilor established este vizibilă într-o instituție de o asemenea anvergură. Aceasta a cuprins atât proiecte de artiști cehi, cât și internaționali, de la nume naționale consacrate (Magdalena Jetelová), la artiști tineri (Pavla Dundálková), până la superstaruri internaționale precum Ai Weiwei sau Brian Eno.

Experiența mea din Galeria Națională s-a extins pe durata unei zile întregi și a fost un roller coaster de senzații și gânduri amestecate în fața unui mix de artiști extrem de diferiți, dar percutanți fiecare în demersul său. Primul proiect care m-a întâmpinat a fost instalația Magdalenei Jetelová, Touch of Time, curator Milena Kalinovska, acesta continuându-se la etajul următor cu o selecție de lucrări a artistei din anii ’80 până în prezent. Această mini-retrospectivă m-a purtat în universul creativ al unei artiste extrem de puternice și prolifice, cu o activitate impresionantă atât din punctul de vedere al claviaturii de tehnici experimentate pe parcursul carierei sale, cât și a conceptelor susținute de aceste medii vizuale. Instalația de la intrarea în Trade Fair Palace a fost concepută site-specific, fiind o metaforă a unui „dialog” cu arhitectura clădirii prin vibrațiile produse de plăcile ce oglindeau spațiul propriu-zis, însă și o invitație la reflecție asupra instabilității situației politice și sociale mondiale din prezent. Realitatea oglindită de instalația Magdalenei Jetelová este înfățișată ca fiind labilă, fragilă, prin acele vibrații ale oglinzilor false ce reflectă de fapt spațiul expozițional și privitorii. Poziția pe care artista și-o asumă este una deopotrivă critică, dar și poetică prin modul de operare cu materialul și spațiul.

Etajul superior prezintă o selecție de lucrări ce relevă influențele pe care aceasta le-a avut pe parcursul carierei: un exemplu ar fi „efectul” Arte Povera, în perioada în care studia în Italia sau artiști contemporani ei: James Coleman (care i-a fost profesor) sau sculptorul britanic Richard Deacon. Activitatea sa expozițională cuprinde participări la evenimente în instituții majore precum Tate London, Riverside Studios London, MoMA New York, Documenta 8 și Bienala de la Sidney. Ceea ce m-a marcat în parcurgerea show-ului Touch of Time este versatilitatea și realizarea – aș îndrăzni să o numesc – grandioasă, atât tehnic cât și ideatic, a lucrărilor ei. Având ca punct de pornire sculptura, Magdalena Jetelová ajunge să creeze obiecte sculpturale, care funcționează ca instalații în diferite formule de panotare. Una din temele principale pe care artista le tratează este conexiunea, întâlnirea, aceasta devenind o metaforă atât pentru relația care se stabilește între materialele pe care le folosește, cât și pentru subiectele propriu-zise din lucrări. Preocupările Magdalenei Jetelová cuprind experimente organice, cu caracter estetic, în tehnici plastice oarecum tradiționale, dar și minimalist-conceptuale, transpuse în new media. Materiale dure devin aproape fluide și imponderabile în viziunea artistei, iar capacitatea de a transgresa barierele previzibilului și a retrasa niște coordonate ale relației materiei cu imaginea ei (evidentă în seria de fotografii prezentate ca light box-uri), conturează o viziune aș zice inovatoare, chiar originală.

Pavla Dundálková, When I Close My Window I Don’t Hear The Street Noise, a fost una din cele mai intrigante expoziții pe care le-am văzut pe parcursul șederii mele în Praga. Întâlnirea și discuția pe care am avut-o cu artista în cafeneaua Galeriei Naționale mi-a amplificat percepția pe care am avut-o de la început despre ea și proiectul ei – principala sa calitate fiind o capacitate analitică incredibilă inserată într-o sensibilitate aparte. Pavla Dundálková folosește ca pretext motivul ferestrei ca element tranzitoriu între interior/exterior, însă analizat și înfățișat sub diverse formule în care acesta apare în prezent. Fereastra contemporană cu care artista operează oscilează de la imaginea desenată a ferestrei, la cea fotografică a ei colată în cadre desenate, chiar și la reprezentarea acesteia în volum (prin elemente de basorelief) aplicate pe ecrane de laptop-uri (ferestre digitale), până la ferestre din social media și pop-up-uri pe plasme TV. Concepe un spațiu-refugiu cu o atmosferă metafizică în care chestionează concepte devenite aproape clișeu – precum paradoxul lipsei de comunicare și a refuzului mai mult sau mai puțin conștientizat a conexiunilor interumane într-un secol hipertehnologizat. Relaționează și materialiează situații de contrast între medii tradiționale (sculptura) și medii noi de expresie, digitale. Nu vede bariere în transpunerea unui concept într-o anumită tehnică, singulară, ci își vede demersul ca pe o acțiune de combinare fluidă a diverselor tehnici ce îi potențează ideile. O artistă cu o viziune introspectivă, foarte sensibilă ca și percepție și interpretare a realității, ce povestește despre universul propriu cu o modestie atipică – marcat de sfială uneori – însă ancorat în prezentul pe care îl trăiește.

Instalația The Ship a artistului Brian Eno din secțiunea Moving Image Department a Galeriei Naționale mi-a dat fiori pe șira spinării; am rămas timp de o jumătate de oră în încăperea în care aceasta era expusă. Artistul a reușit să creeze o atmosferă solemnă, dramatică, aproape funerară, prin sunet, jocul întuneric/lumină și câteva obiecte atent plasate: boxe aranjate sub formă de cruci, lumânări, culoare atent construite. Senzația de vid în acel întuneric atent regizat, asemeni unui templu digital în care răsunau fragmente muzicale, voci și sunete rupte ca din război, m-a paralizat într-o stare de absorbție a senzației de anxietate pe care întreg spațiul mi-o inducea. Insist pe caracterul senzorial al proiectului The Ship, întrucât impactul pe care artistul l-a realizat cu această instalație este categoric unul cât se poate de personal la nivel senzitiv. O instalație în primul rând de sound art, pe 25 de canale, descrisă de artist ca un music novel (roman muzical) și comparată cu un „teatru al minții”, încorporează mai multe tipuri de sunete, inclusiv voci umane ce evocă o atmosferă apocaliptică. The Ship se conturează ca o experiență care poate fi văzută ca o călătorie în timp, o breșă temporală, un punct terminus de contemplație a trecutului și prezentului, sau chiar o realitate paralelă. Spațiul pe care Brian Eno reușește să îl creeze îți taie respirația, aproape te obligă la un moment de introspecție, inserând la finalul instalației versurile lui Lou Reed, I’m set free to find a new illusion și chiar propria voce într-un experiment sonor pe care îl numește spatial song (piesă muzicală spațială).

Ai Weiwei, cu noul său proiect Law of The Journey este, ca întotdeauna, monumental, spectaculos, determinându-mă să mă întreb constant până unde va experimenta, ce bariere va mai depăși, cu ce va mai surprinde. Subiectul central al instalațiilor din acest show reprezintă una din problemele cele mai mari și recente ale societății contemporane și anume problema refugiaților. Ai Weiwei crează instalații din tweet-uri din social media, veste de salvare, haine și obiecte ale refugiaților și imagini de la fața locului unde s-a deplasat personal pentru a documenta starea persoanelor aflate în această situație extremă. Artistul vrea să provoace privitorul și să atragă atenția asupra realităților dure prin reutilizarea obiectelor implicate la propriu în faptele pe care el le analizează și le critică. Lucrarea pe care privitorul nu o uită din această expoziție este cu siguranță barca de salvare imensă de zeci de metri în care se află supraviețuitori, augmentând metaforic prin această formulă vizuală importanța subiectului analizat și poziția noastră infimă în fața catastrofei. Într-o societate și eră în care narcisismul alimentat de selfie-ul din social media ocupă o bună parte din cotidianul omului contemporan, artistul distrage atenția de la ego către exterior, către ceilalți, mai puțini vizibili în newsfeed-ul de zi cu zi a realității noastre virtuale. Ai Weiwei ne-a obișnuit cu un anumit tip de adrenalină, cu o cursă a spectaculosului care poate deveni duplicitară, chiar oportunistă în vânarea unor subiecte fierbinți pentru „a lua ochii” mai mult sau mai puțin gratuit. Artistul expune aceste lucrări în Cehia urmărind să stârnească controverse, întrucât aceasta se numără printre țările europene care au refuzat să primească refugiați. Modul prin care acesta vrea să capteze atenția poate fi considerat facil, folosindu-se de statutul de persoană publică și superstar al scenei de artă internaționale pentru a manipula opinia publică și pentru a stârni controverse într-o formulă ieftină, chiar lipsită de moralitate. Conceperea unei asemenea instalații relaționate cu un subiect atât de sensibil precum situația critică în care se află acești refugiați poate fi privită ca o modalitate a artistului de a atrage atenția asupra lui și nu asupra problemei sociale pe care o analizează, având în final un efect de bumerang.

House of Arts Brno a fost o surpriză plăcută pentru colecția sa impresionantă de lucrări de patrimoniu, mai ales de artă modernă. Am reținut și remarcat în special o intervenție asupra unor sculpturi din colecția muzeului a artistului Maxim Velčovský. Acesta declara în statement-ul său: „I do not see my installation as a traditional „best of” show, but rather as an intervention in this warehouse full of various opinions, ideas and formal approaches.” [„Nu mă gândesc la instalația mea ca la o expoziție „best of”, ci mai degrabă ca la o intervenție în acest depozit plin de opinii, idei și abordări formale diferite”]. Maxim Velčovský configurează un ansamblu de lucrări plasat central în una din încăperile muzeului, în care ironizează, recontextualizează și chestionează statutul pieselor sculpturale expuse, cu scopul de a potența relativitatea percepției valorilor așa-zis consacrate. Timpul consacră, dar în același timp naște și dileme de percepție, iar artistul conștientizează lucid acest lucru. Astfel concepe o formulă acidă de display a operelor muzeale, sub forma unui dialog în care alătură obiecte din viața cotidiană a omului contemporan (cosmetice, lamă de ras), jucării ce înfățișează personaje din filme celebre precum Star Wars, mingi, etc. cu scopul de a provoca un alt tip de receptare a unor obiecte cu un statut de tip axiomă. Se poate afirma că operează precum Marcel Duchamp. Drept consecință, percepția-clișeu a receptorului de muzeu este deturnată spre o propunere de viziune ironică asupra conceptului de consacrat, de „etern” și nu în ultimul rând a relativității contextului de expunere. Intervenția lui Maxim Velčovský devine un exercițiu de conștientizare a posibilităților creative, o joacă conștientă în sublinierea relevanței artistului contemporan într-un context muzeal de această natură – aceea de a interpreta, de a recontextualiza și pune sub semnul întrebării sau în altă perspectivă niște adevăruri general acceptate.

Intensitatea cu care am trăit ceea ce mi s-a oferit în cele două săptămâni din Cehia m-a „încărcat” cu energie și gânduri noi pentru o bună perioadă de timp de acum încolo, accelerând niște schimbări de percepție care mocneau deja de ceva timp în mine, dar care nu și-au găsit calea spre lumină decât prin acest eveniment-cheie. Cehia e o țară extrem de activă cultural, cu o deschidere generoasă către Occident și oportunitățile lui, autentică și incitantă ca scenă artistică europeană. Aș reveni oricând pentru o nouă experiență și recomand cu toată convingerea explorarea ei. A reprezentat o oportunitate de dezvoltare personală, de cunoaștere, dar nu în ultimul rând de reevaluare a unor realități cu care mă confrunt. Nu a fost neapărat un răspuns la întrebările pe care le aveam deja. Cred că pur și simplu mi-am răspuns cu noi întrebări. Ceea ce mă face să merg mai departe și mai curioasă.

Rezidența Adei Muntean a fost posibilă datorită sprijinului AFCN, Artalk.cz, Centrului Ceh din București și ICR Praga.