În seria de proiecte de artă vizuală ce apar ca ciupercile după ploaia finanțării AFCN pentru a se rezuma la obișnuitele colocvii și expoziții, iată, în sfârșit, o inițiativă originală marca ODD, curatoriată de Cristina Bogdan și Adelina Luft: Who cares?, schimb intercultural între București și centrul universitar indonezian Yogyakarta.

Numele proiectului invocă recenta publicație Who Cares? 16 Essays on Curating in Asia, volum ce, printre altele, urmărește tematica heideggeriană a grijii. Ar trebui probabil explicat că, în termenii lui Heidegger, grija (Sorge) este esența omului iar omul nu poate exista decât odată cu lumea, deschis, în relație. Grija presupune luarea în seamă a celuilalt, lăsarea să fie a lucrurilor lumii (ca atitudine activă ce solicită un exercițiu de înțelegere a ființărilor în și pentru sine). Aplicat în practica artistică de către curatoarea independentă și scriitoarea chineză Yeung Yang, conceptul va genera așa numitul curatoriat ca politică a grijii, alternativă viabilă la curatoriatului rigid, instituțional și vechiului criticism detașat, obiectiv (poate trebuie amintit aici că obiectivitatea implică o situare rece, opozitivă a subiectului față de obiectul cercetat), În consecință, cam asta și-a propus și echipa de curatoare de la ODD, lansarea unui proiect în care oamenii, plantele și lucrurile ambiente devansează triviala producție artistică.

Se ajunge aici la un alt imperativ heideggerian, anume redefinirea artei ca practică socială vie, capabilă a genera și aduna în jur lumi, comunități. Fie că regăsim acest imperativ în practica Fluxus și a celorlalte neoavangarde apropos de ieșirea artei în stradă, dematerializarea obiectului, disocierea de spațiul white cube, elitist și estetizant, fie în estetica relațională a lui Bourriaud, ideea centrală rămâne aceeași idee a autenticității și a plasării în armonie cu alteritatea (om, animal, plantă sau chiar obiect neînsufleșit abordat ca agent).

Pornind de la același principiu al artei vii, semnificative pentru individ și comunitate, proiectul Who cares? a presupus două etape, o vizită a artiștilor români în Indonezia, urmată de o rezidență a grupului format din Wimo Ambala Bayang, Adelina Luft, Elia Nurvista în București. Fără a-și propune niciun fel de reguli și restricții cele două grupuri s-au antrenat liber într-un joc al relației, al cunoașterii și totodată al autocunoașterii. Pe agenda cercetării lor artistice s-au înscris atât teme poetico-metafizice cât și teme politice (comunismul ca pură utopie indoneziană respectiv România ca topos de implementare a unui regim comunisto-ceaușist opresiv).

Dacă artiștii români ca Ștefan Tiron și Vasile Leac au abordat proiecte ce vizau structura cosmosului ori elasticitatea timpului subiectiv în arhipelagul indonezian (unul dintre puținele locuri în care a întârzia o oră la o întâlnire este un fapt total neproblematic), Wimo Ambala Bayang și Elia Nurvista au transformat rezidența lor în București într-o investigație antropologică asupra condiției [post]comuniste din România. Metodele folosite de Elia și Wimo au presupus, pe lângă obișnuitele interviuri, anchete participative și fotografii, o axă a hranei ce a circumscris atât o cercetare a limitelor nutriției, cât și una a creativității rezultate de aici.

Ca artist fotograf al unui stat până nu demult colonial, în care fotografia era mărginită la cultul portretului, Wimo a găsit o bună ocazie de a experimenta inițiând un joc politic în care subiectele – fațada Academiei Române, mini-bustul lui Ion Creangă, Arcul de triumf – au fost re-contextualizate într-o serie de mici trame ce deconspiră mitul naționalist în variantă comunistă și post.

Îmbinând mai vechiul interes pentru regimurile de detenție din lagărele indoneziene destinate simpatizanților comuniști (vezi evenimentele triste din 1965) cu pasiunea pentru plante și rețete tradiționale, Elia a inițiat o investigație autohtonă a limitelor nutriționale respectiv a modurilor creative de transgresiune a acestora. Printre descoperiri, cei mai bătrâni dintre noi recunosc cu nostalgie ghearele de pui, ca fel vedetă al meniului comunist românesc și ritualul statului la coadă. Nu mai puțin incitante se dovedesc și transformările survenite în perioada post, vezi misterioasa dispariție a ghearelor de pui din Piața Obor.

Am lăsat la urmă punctul culminant al proiectului, cina performativă What’s left? cu care s-a încheiat rezidența bucureșteană. Aici discuția pe teme culturale și politice inițiată de curatoare după protocolul grijii a fost secondată de un meniu intercultural (preparat de Adelina, Elia și Wimo) printre ale cărei vedete s-au numărat salata boeuf à la Yogyakarta, fiertura de creastă de cocoș de Obor, ciorba de pseudo-lobodă și salata verde bine prăjită.

Observăm că acest dialog al rețetelor indoneziene cu ingredientele românești, adaugă layer-ului politic un layer al cotidianității în care plantele și felurile de mâncare devin personaje principale și agenți implicați în generarea identității unui individ sau a unei comunități. În acest sens, proiectul Who cares? se dovedește a fi nu doar o simplă comunicare interculturală ci și o meditație asupra unor tematici recente ca cea a postumanului ori cea a paradigmei Object Oriented Ontology .

Ar mai trebui amintit, ca element crucial al acestui inedit proiect relațional, locul cinei performative din Piața Universității, un apartament burgez cu aer interbelic, înțesat de mobilă masivă și bibelouri, tapet, tablouri, icoane și fotografii vechi. În acest spațiu cu iz de La țigănci a lui Eliade, minutele românești s-au transformat în ore de cauciuc indoneziene, timpul s-a dilatat permițând artiștilor să intre în relație la modul autentic. Ne închipuim cum fumul de țigară și veselia dionisiacă a invitat spiritele atât de prețuite de indonezieni să se alăture în jurul mesei, după un scenariu asemănător Unchiului Boonmee ce-și poate aminti viețile anterioare (vezi altă reușită asiatică, recentă, de data aceasta aparținând regizorului tailandez Apichatpong Weerasethakul).

În astfel de momente rare ne apropiem de adevărul inaccesibil vieții cotidiene, arta ca paradis artificial ne ajută să întrezărim pentru o clipă soluția grijii, ca așezare în armonie cu celălalt, cu pământul și cerul și spiritele. Rolul de curator al grijii, interesat mai curând de oameni, comunități, plante și afecte decât de producerea și luarea în stăpânire a unor obiecte, deschide astfel calea pentru un mai larg rol al individului în epoca postumanistă a acceptării alterității. Alături de alte ingrediente esențiale ale poțiunilor ex-puse la masă, lobodă, conservă de spanac din anii 80 și creastă de cocoș, relația îngăduitoare cu timpul a orientalilor (Jam Karet-ul indonezian) deschide un spațiu re-mix al frumosului și contemplării ce paradoxal întâlnesc entuziasmul și implicarea politică. Spiritele șoptesc despre o re-întoarcere a artei către om și comunitate, despre o depășire a nihilismului contemporan (abstract și teoretic) odată cu re-branduirea artei totale ca sinteză postmodernă de apolinic și dionisiac. Poeții visează la o re-vrăjire a publicului odată cu re-inventarea vechiului lanț de entuziasm al artei inspirate și a actului performativ ce leagă afectiv spectatorul alături de artiști și zei.

Who Cares? are loc în perioada martie-noiembrie 2018.