Fascinația față de sărăcie și suferință și frecventa exploatare ce o urmează a acestora în artă, o preocupare și năzuință (încă) a clasei de mijloc și a celei superioare, este bine documentată și cu siguranță nu ceva nou. Nesurprinzător, aceasta se manifestă cel mai clar și predominant în mediile care, cel puțin din punct de vedere istoric, au atașată în mod inerent valoarea de document, cum ar fi cele ale fotografiei sau video-ului, unde pretenția de a „capta realitatea” persistă până în prezent, adesea funcționând ca pretext. Artiștii români nu sunt străini acestui fenomen, mai ales având în vedere contextul fostului Bloc Sovietic, unde un mediu post-comunist și o tranziție ce se poate spune cu lejeritate că a eșuat au creat condiții socio-economice dezastruoase pentru o parte considerabilă a populației.

În ultimii ani ai scenei locale, un caz insolit de astfel de exploatare artistică e dat de fotograful Mihai Barabancea, implicat de altfel în variate niveluri de scandal încă de la începutul carierei sale. Această curiozitate provine în primul rând din numărul de ocazii în care i s-a oferit o platformă, ducând în timp la repetate ofense, derapaje deontologice, comportamente exploatatoare și de-a dreptul deplorabile uneori, atât față de subiecții săi cât și față de colaboratorii săi. Este o situație particulară care necesită o privire ceva mai aprofundată, analizând practica sa fotografică în sine, abordarea utilizată în crearea acesteia și reclamațiile ce o înconjoară (atât ale artistului, cât și ale altora). Personajul său edgy a început să prindă contur, cel puțin în scena artistică, în jurul anului 2013, când auzeam din ce în ce mai des de el ca fiind un tânăr artist promițător, dar problematic, existând chiar și relatări cum că s-ar fi urcat pe acoperiș la deschiderea uneia dintre expozițiile sale, amenințând (sau glumind?) că se aruncă. Acesta e genul de povești de care va ajunge de fapt să beneficieze de-a lungul întregii sale cariere, învățând să le folosească în avantajul său și fiind probabil pe deplin conștient de cât de eficient este să instrumentalizezi transgresiunea ori de câte ori este posibil în cumplita economie a atenției de astăzi.

Adevăratele sale probleme au început ulterior lansării din 2015 a cărții foto Overriding Sequence însă. O carte obiect superbă dispunând de o atenție remarcabilă la detalii, design, selecție fotografică și (după cum sugerează chiar titlul) secvențiere, nu a durat mult ca aceasta să facă furori în comunitatea fotografică. A cimentat de asemenea stilul lui Barabancea, fotografiind persoane aflate la marginea societății, asemănător cu seria Case History a lui Boris Mikhailov, dar aplicat cu grijă formatului de carte și la contextul românesc. Cu toate acestea, la puțin mai mult de un an de la lansare, a apărut o postare surprinzătoare pe blogul personal al fotografului Mugur Vărzariu – un personaj ce, în mod ironic, el însuși a creat o carieră din exploatarea frecventă a suferinței, dar în modul mai tradițional și acceptat social al fotojurnalismului simplu și fad (filmul Enjoy Poverty al lui Renzo Martens în 2008 este probabil cea mai bună explicație de până acum a modului în care funcționează fenomenul). A avut titlul incendiar de „Pornografie infantilă finanțată de stat” și și-a atins rapid obiectivul de a dobândi notorietate și de a face înconjurul internetului. Acuzațiile din titlu sunt oarecum ridicole pentru oricine are un strop de pregătire artistică, intenția pornografică în mod clar nefiind prezentă, Vărzariu alegând mai degrabă să obtureze întregul scop al cărții prin folosirea unei singure imagini din ea. Ceea ce a generat însă cu adevărat sentimente de dezamăgire în întreaga comunitate artistică a fost dezvăluirea că majoritatea fotografiilor au fost într-un fel sau altul puse în scenă, în ciuda prefaței semnate Bogdan Ghiu ce afirma contrariul, confirmând de fapt suspiciunile multora la vremea respectivă. Dezgustul s-a făcut și el simțit, devenind clar că înscenarea era adesea realizată cu un dispreț aproape total față de subiecții săi, Barabancea oferind de asemenea droguri sau bani în schimbul pozării. Inutil să mai spunem că aceste fapte au ridicat grave probleme etice și deontologice pentru proiect și artist.

Trecuse ceva timp, problema părea a fi uitată și i s-a oferit o altă șansă și platformă în 2017, odată cu producția și lansarea albumului foto Sărutul – o altă carte obiect impresionantă ce se adresează și persoanelor nevăzătoare prin utilizarea lacului și a scrisului Braille. Încercând să întâmpine acuzații similare cu cele cu care s-a confruntat în 2016, Barabancea a venit cu concepte ingenioase precum „hyper-reality-hacking” și „guerilla-style photography”, asumându-și elementul de înscenare din practica sa. Acest proiect s-ar dovedi însă la rândul său problematic atunci când, încercând să-l promoveze, a lansat clipuri de making of în care era clar că procesul implica mai mult „gherilă” decât „stil”, nefiind pur și simplu înscenate fotografii, ci în fapt forțând adesea în mod agresiv situații și subiecți (la un moment dând și lovituri cu piciorul pentru a începe o luptă) până obținea cadrul pe care și-l dorea. A demonstrat așadar încă o dată un comportament deplorabil față de oamenii marginalizati pe care pretinde cu atâta vehemență că îi susține. Contrastul a fost mult prea puternic de data aceasta pentru a fi iertat prea devreme de comunitate. Următorul „scandal”, deși extrem de minor, se va dovedi o lovitură decisivă pentru o bună parte a receptării artei lui Barabancea – un pictorial publicitar creat pentru un magazin de încălțăminte deloc ieftină din București pe nume Sneaker Industry. În acesta, Barabancea a considerat de cuviință să folosească drept model un lăutar excentric, înscenând fotografii în ghetourile din jurul Bucureștiului pentru a vinde mai bine adidași originali Nike. Cu alte cuvinte, a exotizat precaritatea și o minoritate rasială frecvent discriminată (cultura lăutară este strâns legată de cea a romilor în România) pentru a face mai bine apel la obiceiurile de consum ale clasei mijlocii și superioare.

Cred că, pentru a înțelege mai bine repetatele ocazii ce i se oferă lui Barabancea pentru a-și expune lucrările, este important să examinăm atracția fotografiei sale și contextul artistic în care aceasta funcționează. Pentru o bună parte din comunitatea fotografică consensul e destul de clar – o operă fotografică extrem de bună, un mare păcat datorită persoanei și procesului „creativ” din spatele ei. Ce aș argumenta însă e că respectiva operă n-ar fi posibilă fără abordarea problematică a lui Barabancea în crearea ei, pierzându-și altfel alura. În peisajul artistic românesc nu mai există o astfel de perspectivă asupra marginilor societății umane, asupra oamenilor și comunităților uitate de „lumea civilizată”. Virginia Lupu realizeaza imagini impresionante, lucrând cu aceste comunități prin intermediul fotografiei într-o manieră aparent similară. Însă la o privire mai atentă este clar că în timp ce proiectele ei denotă căldură, comuniune și sprijin pentru persoanele implicate în ele, cele ale lui Barabancea denotă agitație, murdărie, violență, abuz atât de substanțe, cât și de oameni (ocazional este prezentă și o tandrețe stranie, predominant în Sărutul). Cu alte cuvinte, în timp ce unul reprezintă o grijă autentică față de subiecții fotografiați, celălalt este dedicat creării de tensiuni și scoaterii la suprafață a durerii resimțite zi de zi de către cei excluși în mod tradițional de către societate. Dezvăluie mizeria ce știm că înflorește lângă noi, dar pe care evităm în mod activ să o percepem, cu excepția unor forme controlate / sigure ca albumele foto sau expozițiile.

Din păcate, Barabancea reușește atât de eficient acest lucru prin utilizarea specifică a forțelor agresive și prin crearea de situații problematice în acest proces. Acesta este ingredientul secret al impactului imaginilor sale, generând atât de multe emoții neliniștitoare. Elemente precum violența, suferința și abuzul sunt întotdeauna gata să iasă din cadru, tocmai pentru că sunt inerente practicii sale. Ne dezvăluie în mod ingenios o lume ascunsă, dar poate face acest lucru doar cu prețul extrem de ridicat al manifestării unui comportament ignorant și uneori condamnabil față de subiecții săi, înfrângând astfel ceea ce ar trebui să fie chiar scopul operei sale. Nu pot înțelege de ce, după repetetate eșuări în a folosi o abordare atentă adecvată, refuză în continuare să înțeleagă dimensiunile etice ale fotografiei sale, alegând în schimb să fie insensibil la necesara responsabilitate asumată de un artist ce lucrează cu ființe umane vulnerabile. Este greu să se scape de sentimentul că oamenii marginalizați și condițiile lor sunt mai degrabă o resursă pentru el, extragând misery-porn oriunde vede un potențial pentru acesta.

La începutul anului 2022 a lansat un video de o oră pentru a-și promova cea mai recentă carte, Falling on Blades. În acesta amestecă la un moment dat scuze pentru comportamentul său din trecut. Nu formulează totuși vreo recunoaștere clară a vinei și nici nu dă semne că ar înțelege cu adevărat ce a greșit, recurgând în schimb la whataboutism și la opacizarea faptelor, tipice de altfel pentru epoca post-adevărului. Nu-i nevoie să menționăm că s-a dovedit a fi neconvingător, cel puțin pentru comunitatea artistică românească, încă rămânând neclar dacă publicul său internațional este cu adevărat inconștient de problemele ce îl înconjoară sau doar e convenabil fie ignorate. Nu se știe ce pregătește în continuare, pe cine va reuși să convingă să expună fotografiile sale, dacă va reuși vreodată să-și ispășească în mod semnificativ păcatele sau, chiar mai mult, să le înțeleagă. Rămâne de văzut, dar suspectez că lucrurile vor lua mai degrabă o întorsătură în rău decât în bine.

Articol publicat în Revista Arta #58-59 în 2022, în cadrul dosarului tematic Scadalogie, coordonat de Valentina Iancu.