„Gândul la Celălalt este generozitatea morală ce mă dispune să accept principiul alterității, să concep lumea ca nefiind simplă și directă, cu un singur adevăr – al meu. Dar gândul la altul poate trăi în mine, fără să mă facă să-mi schimb cursul, fără să ma «deschidă forțat», fără să mă schimbe întru mine însumi. Un principiu etic, este de ajuns să nu îl încalc.

Alteritatea gândului este întocmai această alterare. Atunci sunt nevoit să acționez… mă schimb și fac schimb. Este o estetică a turbulenței al cărei corespondent etic nu este dat dinainte.“

Edouard Glissant, Poetics of Relation

„Școala de vară de la Telciu este o adevărată școală decolonială“ spunea Madina Tlostanova, profesoara de catedră a Studiilor feministe postcoloniale la Universitatea Linköping din Suedia. Cât de valid este acest statement și ce înseamnă decolonial în context românesc? Dați-mi voie să devin subiectivă și să povestesc de ce am perceput experiența Telciu ca fiind atât transformatoare cât și problematică.

Proiectul Telciu, început acum 8 ani, urmărește să decentralizeze producția cunoașterii din centrele epistemice, în general urbane, la zona rurală. Găzduind o conferință academică de 3 zile și o școală de vară de 8 zile, aspectul unic vine din felul în care comunitatea locală este realmente implicată. Telciu Bulletin este o platformă rurală de artă și educație care organizează spectacole de teatru, proiecții de filme și o serie de workshopuri destinate copiilor și adolescenților. Merge mână-n-mână cu Handpicked in Telciu, umbrela pentru o serie de rezidențe de creație dedicate vieții sociale și culturale autohtone. Este un ecosistem localizat în care diverse forme de gândire se amestecă unul cu altul într-un loop ce hrănește pe fiecare și duce mai departe ambele proiecte și comunitatea. Dar ce îl face „o adevărată școală decolonială“?

Pentru a înțelege decolonialismul în contextul local, trebuie să pornim de la următoarea întrebare:

Care sunt punctele instituționale de putere inter-imperială?

O întrebare simplă, dar în același timp complexă, pusă la sfărșitul Școlii de Vară de Julie Klinger, conferențiar la Universitatea din Boston. Întrebarea fusese deja discutată de Ovidiu Țichideleanu în primele zile, pe măsură ce acesta explora capitalismul din Genoa (un stat independent timp de șase secole, din 1005 până în 1797) cu rute de comerț, sub motto-ul „Jenuensis, ergo Mercator“ („Genovez, deci comerciant”) erau folosite pentru comerțul cu sclavi balcanici, ale căror prețuri depindeau de culoarea pielii. Avea așezări și colonii comerciale în San Giorgio (Giurgiu), Costanza (Constanța), Licostomo (Tulcea) și dincolo de bazinul Mării Negre (și nu numai, găsiți o hartă detaliată aici), care intrau adesea în conflict cu interesele Statului Venețian și, mai trâziu, cu cele ale Imperiului Otoman. Rumelia, numele turcesc pentru „tărâmul romanilor“, a fost un termen utilizat din secolul XV pentru a delimita o parte din peninsula Balcanică sub stăpânire otomană, care cuprindea Dobrogea, parte din Bulgaria care era de facto parte din Impersiul Otoman. Doar prin exemplul acestui teritoriu, Dobrogea, avem deja o vedere mai clară asupra complexităților geopolitice care ar părea că afectează doar granițele. Dacă urmărim mai departe istoria colonizării, aflăm că mai multe astfel de teritorii (Moldova, Bucovina, Transilvania, etc) au format ceea ce numim astăzi statul-națiune.

Mai departe, care sunt nodurile inter-imperiale de astăzi, din mijlocul contradicțiilor capitalismului târziu? Dacă privim de la margine spre interior, este vorba de stările de excepție agambiene care tind, în mod ironic, să fie norma. Ele reprezintă complexitățile eurocentrismului neo-liberal, auto-colonizării, dar și ale rezistenței, unde categoria bio-politică a non-ființei folosește cunoștințele geologice drept armă pentru a exploata inumanul ca materie, dar și ca rasă (sau clasă). Câteva exemple ar fi, la nivel local, Certej sau Roșia Montană, Minas Gerais în Araxa (Brazilia) sau Balochistan (China). Pentru mine, prezentările captivante ale lui Julie Klingers au fost cele mai profunde, complexe și practice din întregul conținut oferit de Școală, cu un surplus de putere feminină. Astfel, vă invit să explorați mai multe despre instrumentalizarea imperialistă asupra geologiei, despre cum elementele rare , cele din toate dispozitivele noastre electronice, reprezintă punctul cheie al discursului politico-economic despre „raritate“, în acest talk.

Putem observa noduri contemporane de inter-imperialism din punctul de vedere al satului Telcui și, de aici, putem deduce realitatea zonei rurale din România. Putem înțelege mai bine ce înseamnă decolonialismul în contextul local și cum, pornind de la periferii, putem ajuta la construirea unei rezistențe comune împotriva consumerismului și spectacularismului înrădăcinare în colonialismul contemporan.

Tot pe drum, pe drum, pe drum…

Aceasta este realitatea noastră contemporană, uneori o constrângere de natură economică sau socială (muncitori forțați să-și găsească joburi în afara pieții, migranți rupți de comunitățile lor), alteori un privilegiu al clasei de mijloc și superioare (trendul de nomadism digital).

Dar este și titlul une piese regizată de Katia Pescariu și Mihaela Michailov, realizată în cadrul rezidenței pentru copii și adolescenți din Telciu, plecând de la propriile lor povești din jurul migrației.

„…Se pleacă mult, se pleacă la muncă, se revine acasă. Plecăm la liceu, la universitate, în Europa. Se mai pleacă și dincolo de ocean, în State. Fără telefoane și internet, viața ar fi teribil de grea… Cei de-acasă visează și ei să plece. Sau visează că rudele lor se întorc. Pentru cei plecați, e dificil să-ți găsești locul. Unde e acasă?“

Multe lacrimi și zâmbete, palme transpirate, confortul împărtășirii acestei experiențe și tristețea faptului că suntem supuși de contextul socio-politic la aceste de-teritorializări – aceasta este atomsfera aproape palpabilă din încăpere. Ca întodeauna, sensibilitatea simplă a lui Michailov reușește să atingă fix acel punct calcifiat din interior care doare cel mai tare, pe care îl evităm mai mereu. Piesa va pleca în turneu prin marile orașe din România și o puteți vedea și voi. Aflați mai multe dacă urmăriți pagina Telciu Summer School. 

Dar cum este aceasta o practică decolonială? Prin modul în care produce cunoaștere la marginile capitalismului și la marginea statusului quo-ului industriei artistice (în această piese joacă actori non-profesioniști din Telciu, în „Rosenkabarett“ joacă bătrâni de la un azil, etc), aducând astfel periferia către centru. Este practica ce definește „Stagiunea de Teatru Politic“ (sau echipa Macaz, dacă vreți).

Și totuși, nu pot să nu mă întreb uneori…

Se îndreaptă cu adevărat Telciu spre o schimbare epistemică sau doar geografia cunoașterii este deteritorializată? Piesa „Tot pe drum, pe drum, pe drum“ este un exemplu ce susține această schimbare epistemică profundă. Dar e loc pentru mai mult în următoarele ediții. S-a învățat mult din afară către interior (lecții de percuție, jonglerie, pictură murală, lecții de engleză și alte workshop-uri pentru copii sau povești pentru comunitatea romilor, mediate de Andrei Șerban și Mădălina Brândușe), un lucru necesar și cu siguranță foarte apreciat de participanți.

Și totuși, când vom începe să eliberăm cu adevărat producția de cunoaștere și să învățăm de la cei pe care îi numin necivilizați, marginalizați, bolnavi mental, dereglați, de la cei imperfecți, dependenți, de la copii sau de la animale?

Pentru a contribui la această schimbare epistemică, eu una simt nevoia să învăț mai mult de la oamneii din Telciu: de la managementul grădinii la compost sau materiale de construcție organice. Au existat două astfel de evenimente: un atelier tradițional de țesut pe război  și un atelier de gestionare a fânului. Spre exemplu, mi-ar plăcea să iau parte la o dezbatere practică cu privire la mecanismele de rezistență cu femeile și fetele de acolo. Am observat, nu numai acum, că femeile crescute în zone periferice, care se confruntă cu un misoginism mult mai înrădăcinat, au mecanisme de rezistență diferite, mai puternice decât femeile crescute în mediul urban. În niciun caz nu doresc să generalizez această observație speculativă, spun doar că o asemenea discuție colectivă ar putea fi benefică. În paralel, un spațiu sigur pentru dezbateri ar fi necesar și pentru băieții tineri din sat. Odată cu contextul migrației de muncă și cu cel rural, adesea slab socio-cultural, acești băieți ajung să crească fără modele consistente și cu mari riscuri de a internaliza discursul sexist din jur. Noi, fetele, putem fi răutăcioase fără motiv în perioada adolescenței, eu una am fost. Și, cu o lipsă de sprijin matur, băieții sunt predispuși să generalizeze acest comportament și să recurgă la o rezistență răzbunătoare constantă, susținută de misoginia deja existentă. Mai departe în demersul transferului de producție de cunoștințe, aș avea în vedere un fel de „franciză” și „adaptare” a modelului Telciu (este un model, într-adevăr) în alte părți rurale ale României, pentru a începe construirea unei rețele sociale libertariene pornind de la marginal către centru (vezi Libertarian Municipalism de Murray Bookchin).

Să fiu total sinceră: uneori aveam impresia – deși încercam din răsputeri să reprim acest sentiment, dar continua să se strecoare pe ici pe colo – că filozoful a coborât din turnul său de fildeș din mijlocul orașului și s-a mutat la țară ca să ofere aici din cunoștințele lui. Asta pentru că, pe tot parcursul Școlii de Vară, transferul de cunoștințe a fost în principiu unilateral, din partea unor producători validați de cunoaștere către receptori de cunoaștere tradiționali. Sigur, au avut loc și schimburi informale de partea cealaltă, în timpul serilor petrecute la barul local (unde aveau loc discuții individuale și nestructurate).

În cartea sa cu acces liber, A Billion Black Anthropocenes or None, Kathryn Yusoff atacă această deteritorializare a cunoașterii printr-o critică a filosofiei Antropocenului, care schimbă punctul de vedere larg, din exterior, către o privire microscopică, perspectivă care invizibilizează modalitățile prin care s-a produs rasialitatea:

„Dacă Antropocenul este văzut ca o reînviere a impulsului de a restabili umanismul în toate formele de excludere ale universalismului, atunci orice teorie critică care nu funcționează alături de studiile de culoare sau indigene (în locul unei metode ce doar extrage această informație drept supliment) nu va putea livra niciun fel de schimbare de epocă. Ar fi, cum a spus și Césaire în prefața cărți,  «Gândul la Celălațt» fără «Alteritatea Gândului»“

Pe scurt, cred că avem nevoie de „categoria“ bunăvoinței pentru a putea altera gândirea și pentru a deconstrui genurile, rasele, clasele sau oricare altă dihotomie. Bunăvoința ca mijloc de a crește dincolo de scăpări (cu toții le avem) pentru a le sublima în discuții oneste și extinse. Bunăvoința ca mijloc de a ne face mintea mai queer și mai fericită, ca ceva empatic și stabil intuitiv ce alterează și infuzează acțiunile noastre. Și cu toate că este destul de probabil ca fiecare din noi să re-însuflăm rasialitatea (sau o formă mai slabă a ei, invizibilizarea), este important ca – la fel ca de fiecare dată când greșim – să recunoaștem deschis, iar de acolo să construim o narativă empatică și lipsită de discriminare.

Mereu mă întristez când întâlnesc teoreticieni/e (feministe și feminiști, gânditori și gânditoare decoloniali) care nu reușesc să internalizeze această „alteritate a gândului” și rămân într-o închistare intelectuală, o paradă de concepte care rămân impractice, lipsite de contingență sau coerență în acțiune. Șezătoarea feministă, centrată pe manifestului „Feminismul celor 99%” de Arruzza, Bhattachrya și Fraser a fost profundă la nivelul teoriilor discutate, dar a rămas exemplul perfect de eșec derridian al limbii. Cum acest cuvânt românesc implică discuții foarte concrete, mi-aș fi dorit să împărtășesc și să ascult mai multe experiențe personale.

Simt că, dacă am lua bunăvoința în serios drept o categorie operativă non-binară, am putea scăpa de parada conceptelor, ne putem pune pe treabă și am putea duce lucrurile către construcția unei lumi mai bune. Așadar, ce trebuie reținut este că Telciu este un spațiu de conștientizare a Celuilalt, un spațiu care valorifică puterea parrêsiei, în sensul foucaultian: vorbind cu adevărat unui Celălalt, care acționează ca un maestru spiritual (nu de tip instituționalizat) cu o abordare etică și practică. Telciu este o stare de devenire constantă, un soi de interacțiune sau liminalitate, care permite această creolizare a Gândirii.

O listă cu resurse și lecturi care te vor ajuta să îți alterezi gândirea:

• Manuela Boatcă – Forgotten Europes. Rethinking regional entanglements from the Caribbean 
• Julie Klinger – Rare Earth Frontiers: From Terrestrial Subsoils to Lunar Landscapes (acces liber)
• Julie Klinger – Environment, development, and security politics in the production of Belt and Road spaces
• Kathryn Yusoff – A Billion Black Anthropocenes or None (acces liber)
• Small axe criticism project „Dacă voi sunteți un copac mare, noi suntem un topor mic”
• Yarimar Bonilla – Visualizing sovereignity video
• Yarimar Bonilla – Unsettling sovereignity 
• Yarimar Bonilla  – Deprovincializing Trump, decolonizing diversity, unsettling anthropology 
• Ovidiu Țichindeleanu – România socialistă şi tranziţia postsocialistă pe drumul evoluţiei nonaliniate (acces liber)
• Maria Sophia Quine, Marius Turda – Historicizing Race 
• Murray Bookchin – Libertarian Municipalism – An Overview (open access)
• Video de la Telciu.