În discursurile artistice și literare, poporul rom este este reprezentat în mod negativ mai tot timpul. Poveștile noastre sunt adesea însușite de ne-romi și, de multe ori, personajele prezentate sunt stereotipice, încadrându-se în arhetipul ticăloșilor care sunt pedepsiți sever până la sfârșitul poveștii. Pentru a contracara această narațiune, în ultimii ani noi, colectivul Giuvlipen, am produs un întreg repertoriu de piese care se concentrează asupra identității noastre rome, în încercarea de a prezenta o altă viziune asupra romilor care trăiesc în România.

Așa cum descrie academicianul Suciu Pavel Cristian, reprezentările dominante ale romilor îi plasează în categoria marginală și / sau exotică, asemenea unor sălbatici nobili sau membrii unei rase abjecte. „Începând cu secolul al XV-lea, romii au inspirat un corpus impresionant de reprezentări vizuale și literare. Contrastul izbitor dintre această includere în artă și literatură și excluderea socială a acestora nu are o explicație simplă”, scrie el. „Analiza devine cu atât mai complicată cu cât scriitorii care au pus în circulație imaginile idealizate ale țiganilor erau deseori indiferenți, în cel mai bun caz, dacă nu ostili, în cel mai rău caz, față de populația reală”.

Teatrul a împrumutat multe dintre aceste percepții violente și a contribuit la fixarea stereotipurilor despre romi, prin construirea și difuzarea tipologiilor negative și a arhetipurilor personajelor rome, cum ar fi ghicitoarea, hoțul și criminalul, precum și personaje romantizate, „țiganca pasională”. Aceste caricaturi dezumanizante au fost asimilate în discursul public, făcând loc atât pentru aproprierea culturii rome  cât și pentru sentimentul anti-rom, care a afectat de-a lungul timpului societatea europeană și continuă să facă ravagii în prezent.

Ca membră fondatoare a Asociației Actorilor Romi și a companiei de teatru Giuvlipen, încerc să construiesc, alături de alți artiști, o identitate culturală romă complexă, totodată urmărind să demontez stereotipurile deja răspândite.

În ciuda faptului că România are cea mai dezvoltată rețea de teatre minoritare din Europa – țara găzduiește nouă teatre de stat maghiare, două germane și unul evreiesc – nu există niciun spațiu teatral pentru minoritatea romă, a doua cea mai mare minoritate din țară. (Neoficial, romii sunt, de fapt, cea mai mare minoritate etnică a României, dar, având în vedere stigmatizarea profundă a identității romilor și, astfel, rușinea identificării ca rom, aceste statistici nu sunt concludente.) Deși lunga istorie a persecuției romilor în România – cinci secole de sclavie și unsprezece mii de romi care au pierit în Holocaust – ar face ca înființarea unui teatru rom să fie o obligație morală a statului.

Cu toate acestea, atunci când Asociația Actorilor Romi s-a adresat autorităților culturale pentru a contribui la înființarea unui teatru de stat rom, răspunsurile pe care le-am primit de fiecare dată au fost ofensatoare împotriva romilor; au adus în discuție stereotipuri vagi, argumentând că nu avem o tradiție în teatru. Însă, contrar credinței că romii nu au cultivat o tradiție în artă teatrului, cercetările efectuate de regizorul de teatru Mihai Lukacs arată că de fapt, sclavii romi au pus bazele teatrului modern timpuriu în principatele românești.

„Odată integrați în istoria teatrului românesc, măscăricii își pierd etnia și statutul de sclavi de cea mai joasă speță, negându-se astfel și participarea simbolică a romilor la construcția unei culturi naționale. Recuperarea măscăricilor romi este un gest de recunoaștere a tradiției teatrale rome, care a precedat teatrul românesc și l-a influențat profund”.

Tradiția uitată a bufnilor romi sclavi, care, timp de trei sute de ani, au fost singurii interpreți ai epocii, ne arată cum a fost ștearsă contribuția lor timpurie la construirea unei culturi naționale românești. Mai mult de atât, descoperim din studiul lui Lukacs cum compozițiile și textele bufonilor și ale lăutarilor erau „proprietatea intelectuală” a boierilor de care aparțineau. Prin urmare, operele sclavilor culturali romi au fost automat transferate proprietarilor, ceea ce înseamnă că aceștia nu au primit nici un fel de recunoaștere pentru munca lor artistică.

Evenimentele istorice precum deportările romilor în Transnistria sub regimul fascist al guvernului român în timpul celui de-al doilea război mondial, au contracarat cultura teatrului rom, care cuprindea trupe, păpuși și artele circului. În perioada după Holocaustul romilor, producția artistică romă a fost complet absentă din teatrul românesc, totuși au apărut exemple de apropriere culturală a romilor. Cel mai important exemplu este piesa socialistă Rapsodia țiganilor de Mircea Ștefănescu, care a avut premiera în 1957, iar acțiunea se petrece în perioada sclaviei rome. În ciuda faptului că piesa s-a jucat alături de o trupă de muzicieni romi, personajele rome au fost interpretate de actori non-romi.

Abia în 2010 lunga perioadă de invizibilitate a romilor în teatru s-a încheiat, odată cu apariția primei producții de teatru rom în România contemporană. Spectacolul Jekh rat lisăme (O noapte furtunoasă) care e o adaptare a cunoscutei comedii scrisă de către ilustrul dramaturg român, I.L. Caragiale, tradusă în limba romani de actorul rom Sorin Sandu. Spectacolul fost regizat de el și de un alt actor rom, Rudy Moca, și s-a jucat cu actori profesioniști care pentru prima dată și-au asumat etnia romă: Marcel Costea, Zita Moldovan, Sorin-Aurel Sandu, Mădălin Mandin, Dragoș Dumitru. Deși spectacolul s-a bucurat de un succes imediat, reacția publicului nu a fost lipsită de reacții publice negative; unii considerau jignitor ca o piesă scrisă de Caragiale, un simbol al culturii naționale românești, să fie tradusă în limba romani și „însușită” de o echipă de artiști romi.

Dacă Jekh răt lisăme este o comedie clasică a cărei temă nu are neapărat legătură cu romii, gestul de a fi tradusă în limba romani și faptul că a fost interpretată de actori romi a devenit o declarație politică de de-marginalizare a culturii rome și, mai ales, a teatrului rom. Faptul că spectacolul a stârnit reacții negative demonstrează rasismul societății românești – o societate confortabilă cu imaginile negative despre romi din industria media și de divertisment, dar nepregătită pentru o viziune culturală afirmativă a aceluiași grup etnic. Pentru actorii romi, Jekh rat lisăme a însemnat un gest de încurajare pentru inițierea altor producții teatrale  precum și un început glorios pentru teatrul rom, care a devenit din ce în ce mai „politic” în anii ce au urmat.

Din acel moment, România s-a bucurat de numeroase producții care abordează subiecte legate de discriminarea și persecuția romilor – piese care atacă în mod direct rasismul împotriva romilor (Declar pe propria răspundere!, un spectacol cu și de Alina Serban despre discriminarea individuală), abuzul poliției asupra romilor (Nu ai văzut nimic!, un spectacol cu și de Alexandru Fifea despre povestea reală a unui tânăr rom ucis de poliția română) sau bullying, stigmatizarea și segregarea copiilor romi în școli (Și eu sunt rom!, regizată de Andrei Șerban) rușinea de a te identifica ca rom (Privind prin piele, scrisă și regizată de Alexandru Berceanu). Alte spectacole abordează subiecte ca evacuările forțate ale unor comunități întregi de romi (Fără sprijin de Bogdan Georgescu și La Harneală, sub coordonarea mea și a regizorului Lukacs) sau căsătoriile timpurii (Del Duma / Vorbește-le despre mine!, o piesă feministă scrisă și interpretată de mine).

Aproape toate aceste producții au fost construite ca piese de teatru documentar, folosind interviuri ca bază și se incadrează în categoria teatrului social/politic. Mulți dintre actorii romi care lucrează în domeniu au fost influențați de activitatea regizorului David Schwartz (Alina Șerban, Alex Fifea, Andrei Șerban), care identifică practica sa artistică ca „teatru politic” – un teatru care  se poziționează dintr-o perspectivă de stânga asumată.

Schwartz consideră că tot teatrul este politic deoarece este un discurs public care participă la transformarea continuă a relațiilor de putere din organizarea unei societăți. Totuși, ideea că arta conține o dimensiune politică implicită încă este contestată și minimalizată de aceea, este important pentru Schwartz să eticheteze în mod explicit teatrul pe care îl face. „Teatrul politic este un teatru care urmărește să chestioneze, să provoace și să își asume poziții incomode față de discursul dominant”, explică el. „Este un teatru care încearcă să atace problemele sociale și economice și să efectueze o analiza profundă a cauzelor și dinamicilor acestor probleme”.

Dincolo de aceste definiții, acest tip de teatru include responsabilitate artistică și conduita etică. Într-o creație artistică, artiștii nu pot vorbi în mod autentic și respectuos despre rasă, minoritate, sex sau sexualitate, decât dintr-o perspectiva politică de stânga. Cu toate acestea, există multe producții în România care sunt direct legate de experiența romilor, dar care sunt profund problematice.

Unele dintre aceste producții sunt piese de teatru documentar bazate pe povestiri adevărate despre romi, dar sunt jucate de actori non-romi. Ele expun părțile intime ale vieții romilor, exploatează suferința lor și sunt apropriate nu doar din punctul de vedere al povestirii și al costumului tradițional rom, ci și la nivelul de prejudecăți. Piesele vorbesc în numele comunității de romi din perspectiva majorității albe privilegiate și sunt adresate tot unui public majoritar.

Un exemplu în acest sens este spectacolul Despre oameni și cartofi scris și regizat de unul dintre cei mai renumiți regizori români, Radu Afrim. În conformitate cu metoda teatrului politic, autorul începe prin a documenta o poveste adevărată care a avut loc acum șase ani, și anume un accident pe calea ferată, care s-a terminat cu moartea a nouă persoane, majoritatea provenind din familii de romi care ar fi lucrat în timpul zilei ca culegători de cartofi. Regizorul alege ca echipa artistică să fie formată doar din actori ne-romi, singurii incluși în spectacol fiind copii romi care performează dansuri tradiționale rome deci reduși la stereotipul dansatorilor romi. Deși Afrim a spus în mai multe rânduri că nu este interesat de teatrul politic, observăm că temele producției sale (minoritatea romă, sărăcia, alegerea de a expune persoane reale care au trecut printr-o tragedie, alegerea unor actorii ne-romi care interpretează personaje de etnie romă) sunt profund politice, dar tratate cu cea mai mare ignoranță.

Și chiar dacă publicul ar putea fi atins până la lacrimi, într-un act de narcisim în care își expune capacitatea de a se emoționa, lacrimile nu schimbă mentalitățile rasiste înrădăcinate care denigrează romii și îi reduc la statutul de victime absolute și nici nu schimbă realitățile acestor oamenilor.

Chiar și cu cele mai bune intenții, a vorbi despre romi fără romi – și mai ales cu actori non-romi care joacă roluluri de romi – este periculos și dăunător pentru artiștii romi care ocupă o poziție marginală și luptă pentru a-și face vocile auzite pe scenele locale. Ca popor rom, avem o întreagă istorie de opresiune și tăcere în spatele nostru, astfel încât nici un artist ne-rom nu are dreptul să ne reprezinte în proiecte artistice fără vocile noastre. Această abordare nu face decât să contribuie în continuare la menținerea statutului de marginalitate și precaritate al teatrului rom și al artiștilor romi.

Alte exemple de spectacole din categoria ”despre romi fără romi” sunt: Țiganiada, o adaptare a scriitorului Ioan Budai Deleanu, regizată de Alexandru Dabija la Teatrul Național din Cluj, cât și piesa Maskar produsă de Centrul de Teatru Educațional Replika după un text de Mihaela Michailov, regia Radu Apostol.

Poate că e de așteptat ca un teatru mainstream, ca Teatrul Național Cluj, să promoveze o imagine colorată, exotică despre romi și să cadă victimă a aproprierii culturale la nivel de costume, dar dezamăgirea vine de la grupul independent de teatru Replika, respectat din punct de vedere politic pe scena de teatru din România și susținător al drepturilor romilor. Maskar se dorește un spectacol despre diferența dintre percepția majorității asupra unei minorități și realitățile cu care se confruntă minoritatea, însă ignoră pur și simplu faptul că prezintă toate aceste lucruri dintr-o perspectivă majoritară.

Când am înființat Giuvlipen împreună cu actrița Zita Moldovan și regizorul Mihai Lukacs în 2014, am vrut să oferim o alternativă la această reprezentare eronată a culturii rome și să dăm, de asemenea, actorilor romi din România un cadru pentru a recupera cultura noastră. În Giuvlipen, noi am refuzat să ne încadrăm în categoria teatrului social sau activist, deoarece conotația care vine la pachet cu aceste etichete pune accentul pe romi mai degrabă ca o problemă socială decât pe valoarea artistică a produsului cultural. Noi am preferat să ne identificăm ca un „teatru rom feminist contemporan”. Scopul nostru a fost să ne dezvoltăm propriile practici și metode – să nu creăm teatru documentar, ci să creăm ficțiune, să dezvoltăm un tip de teatru experimental rom, cu un discurs intersecțional și progresiv, care spune povestești relevante pentru întreaga societate, nu doar despre romi sau femei.

De-a lungul timpului am colaborat cu majoritatea actorilor romi din țară iar în prezent avem șase producții în repertoriul nostru: Gadjo Dildo, Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?, Albastru – Portocaliu, Corp Urban, Kali Traś / Frica Neagră și Cultul personalității. Cu o agendă intersecțională, feministă, anti-rasistă și queer, Giuvlipen a fost numit în 2017 de Reuters “avangarda revoluției rome din România, un contra-atac prin artă și activism împotriva secolelor de opresiune”.

Deși un teatru de stat rom încă nu există în România, anul trecut s-a făcut un pas înainte, când, pentru prima dată, un teatru de stat și-a unit forțele cu Giuvlipen pentru a co-produce un spectacol. Spectacolul, Kali Traś, care descrie Holocaustul romilor din România, face parte din repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat  din București. Pe măsură ce încercăm să asigurăm continuitatea producțiilor de teatru rom în spațiul național românesc, intenția Giuvlipen este de a colabora cu alte teatre de stat. Experiența noastră pe scena independentă ne-a învățat că precaritatea și lipsa spațiului amenință sustenabilitatea noastră.

În Europa, teatrul rom a fost în mod constant marginalizat din cauza segregării și a discriminării comunității rome. Noi, artiștii romi, ne dorim să ne redobândim locul în lumea teatrului. În calitate de profesioniști, suntem interesați să folosim teatrul ca o modalitate de a vorbi despre experiențele noastre, ca răspuns și ca recurs la neincluderea și marginalizărea cu care ne-am confruntat. În același timp, dorim să scăpăm de ideea preconcepută că teatrul rom este unul tragic, copleșitor și concentrat doar pe experiențele noastre opresive. Prin teatru, celebrăm identitatea și rezistența noastră, suntem extrem de mândrii să ne reprezentăm identitatea pe scenă și dorim să contribuim la un nou tip de teatru care include artiști minoritari și non-albi.

Acest text a fost publicat inițial de howlround.com pe 10 martie 2019.