Pe Comănescu l-am cunoscut, practic, pe drumuri. Într-o mașină. Mergeam spre Vâlcea, unde avea Gorzo vernisaj. Rememorând acele momente, mă gândeam, în timp ce mă pregăteam să scriu acest text, că natura hoinară a întâlnirii mele cu Nicolae Comănescu a avut, poate, un aer prevestitor; pentru că iată-mă cum scriu din nou despre unul dintre demersurile sale, aflat, la rândul său, pe drumuri: o expoziție al cărei ferment a fost extras dintr-un loc depărtat de Bucureștiul unde ne desfășurăm cotidianul. Toate acestea se datorează faptului că Nicolae Comănescu a petrecut în anul 2022 o perioadă consistentă de timp departe de Berceni, epicentrul impulsului său creator. Poate cel mai mult din cariera lui artistică de aproape trei decenii. 

Artistul a fost la Reșița, unde scopul inițial era să documenteze și să mediteze asupra continuării proiectului „SCRAP METAL KABOOM ORCHESTRA” (realizat în 2021 și pe care îl voi prezenta pe larg mai jos), dar între timp i-a venit ideea intervenției Mai rău ca moartea, o instalație cu saci, inspirată din gesturile de fortificare a monumentelor de for public din Ucraina. Gestul de „protejare” s-a concentrat în jurul Monumentului Eroilor realizat de Constantin Lucaci, aflat în Piața Tricolorului din Reșița. Teoretic, se gândea că va dura o săptămână tot șantierul de implementare. Practic, a durat o lună. A stat tot timpul acesta acolo, a cărat saci, a îndurat comentarii răutăcioase ale trecătorilor, a vorbit cu reporteri, s-a certat cu unii muncitori, cu alții s-a împrietenit, a primit cu brațele deschise voluntarii dornici să-l ajute. Intervenția a putut fi vizitată timp de două luni și a relevat lacunele contactului românilor cu arta în spațiul public. Instalația a iscat sute de discuții pe Facebook, a fost inspirația pentru articole (scrise de oameni de specialitate, dar și de autori ale unor bloguri care au alcătuit – cu această ocazie – blesteme) și poezii euforice, a fost subiectul principal de bârfe și dispute mult timp. Cu alte cuvinte, a trezit opinia publică din acuta sa amorțire; adică a mișcat munții. 

Dar această ședere nu a făcut decât să îi sedimenteze cunoștințele despre Reșița, pe care le adunase pe parcursul celorlalte peripluri ale sale acolo. Cum aminteam anterior, „SCRAP METAL KABOOM ORCHESTRA” reprezintă un rezultat al rezidenței pe care a avut-o în oraș, fiind invitat de Primăria Municipiului. Comănescu a fost convocat în proiectul de restaurare al casei Pittner, imobil ce a servit drept școală importantă a zonei, aflată sub tutela familiei celor doi învățători August și Helene Pittner. În același context, a explorat combinatul siderurgic din oraș, care își păstrează încă o parte din furnalele, turnurile și celelalte structuri care astăzi conturează peisajul post-industrial. Aici a demarat un tip clasic de cercetare, în care a realizat fotografii, schițe, și-a luat notițe. Dar a făcut și extracțiile-i specifice: a adunat pământ, moloz, argilă (din cărămizile nearse sfărâmate), rugină și zgură, pe care le-a integrat pe suprafața pânzei. Reiese, așadar, o serie de 44 de lucrări intitulată „SCRAP METAL KABOOM ORCHESTRA”, care este expusă selecționat în multiple spații: Casa Pittner (1 iunie 2021), Cărturești Carusel (2 martie – 1 aprilie 2022) și H’art Malmaison (curatori: Smaranda Ciubotaru și Dan Popescu, 9 septembrie – 20 octombrie 2021) din București, Muzeul Național de Artă Constanța (curator: Mădălina Mirea, 1 septembrie – 2 octombrie 2022), Casa Artelor din Timișoara (28 octombrie – 15 noiembrie 2022). 

Nicolae Comănescu a fost invitat la Reșița să „conserve imaterialul repugnant”, să identifice, să colecteze și, cel mai important, să refuncționalizeze; pentru că el a mai introdus pe pânzele sale trăsături ale unor situri geografice încă din 2006. Atunci a demarat seria „Praf și pulbere”, unde chiar a amestecat cele două elemente (dar și muștar, pământ din fața blocului unde locuiește și scrum de țigară) cu un medium acrilic, integrând mixul în compozițiile inspirate din cartierul Berceni; un context ce devoala visele delirante ale bucureștenilor într-un moment în care viața acestora se contura tot mai mult în jurul mass-mediei și al consumerismului. A continuat cu seria „DNA: Dust Narrative Analysis”, pentru care a mai adăugat pe lista materialelor și cenușa. Observăm, astfel, cum prin captarea unui moment pe care îl izolează în timp și spațiu pe o pânză, Comănescu își creează propria „tempor(e)alitate”; un univers hibrid, bazat pe propriile observații, trăiri și simțiri despre împrejurimi și/sau despre sinele raportat la acestea, într-un spațiu-timp anume. Această hibridizare provine dintr-o coagulare a unor informații pur vizuale – semne menite să se desfășoare exclusiv pe suprafața pânzei – și unele extra-vizuale, „povești presupuse, încifrări misterioase ale ADN-ului propriu, lucruri menite să creeze inflație și densitate mărită a picturii”.

Lucrările sale devin, astfel, „depozitarele discursurilor istorice”, arhive de sens care conțin/susțin „transformările viitoare ale ruinelor”. Comănescu detectează potențialul obiectului-deșeu, ancorat în trecut/decrepitudine, și îl reintegrează în prezent prin suprascrierea funcționalității sale. Acest demers înglobează repere istorice, a căror simbolistică se pierde în siajul contemporan aplecat spre noutate, respectiv uitare. Artistul poate fi astfel comparat cu un fel de arheolog care se raportează la pânza sa ca la un cabinet de curiozități, unde își arhivează „descoperirile” pe baza „taxonomiilor” care l-au consacrat, tratând însă și caracteristicile noilor piese. Observăm, așadar, cum în seria „SCRAP METAL KABOOM ORCHESTRA” cromatica specifică neo-expresionistă devine subminată de tonuri neutre, redând parcă atmosfera ruginită din contextul post-industrial reșițean. Dar Comănescu nu se dezice complet de aparenta-i debandadă cromatică, ci apelează la intermezzo-uri vibrante, care în tandem cu perspectiva dinamică alcătuiesc dipticuri puternice, care la rândul lor pot fi raportate, pe de-o parte, la un trecut apus, iar pe de alta, la un potențial viitor debordant. Cadrele funcționează ca un conductor al dinamismului, devoalând uneori o atmosferă cinematică. Astfel, lucrările pot fi considerate repere de sine stătătoare, funcționând coerent odată extrase din seria amintită și ca piese singulare.