De

Corpul social și geometriile încapsulării

Recent încheiata expoziție „CONTROL”, care a reprezentat instituțional o colaborare între una dintre cele mai cunoscute galerii private din București și o organizație de interes public, a bifat prin componența și tematica propuse, una dintre căsuțele cele mai vizibile ale politicilor culturale actuale. Cea a identității non-normative, fie feministă, fie din spectrul cognitiv al altor organisme și cum se manifestă în și sub varii sisteme de control, definite de aceeași așa-numită normativitate prin elementul fizic al graniței.

În propunerea aparținând celor două curatoare, Catinca Tăbacaru și Raphael Guilbert, există pe lângă acest algoritm tematic construit în jurul definirii identității și o unitate sistemică în selecția făcută. Pe lângă identitatea de gen, ceea ce leagă artistele în această propunere expozițională este și o anume fluiditate și detașare față de identitatea dur naționalistă. Cu excepția Agnieszkei Mastalerz, toate celelalte artiste trăiesc și lucrează în alte țări și spații culturale decât cele în care au fost născute, cel mai adesea în marile centre culturale. Migrația lor este una dinspre periferie spre centru, fiind artiste care provin, fără excepție, din spații cu o istorie politică complicată, autoritară, bazată pe propagarea diferențelor de tot felul și a controlului lor sistematizat. Autoare și individuații care înțeleg deci, diferențierile de orice natură.

Așadar, nici propunerile avansate nu sunt încadrabile unei singure categorii, ci provin din majoritatea genurilor cunoscute, de la cele tradiționale ca pictura și sculptura, la cele ale noilor medii, video și fotografie, ori cele din zona craft-ului, tratat însă ca obiect artistic finit, nu ca funcționalitate. Tematica urmează similar un traseu logaritmic, de la corpul biologic, viu în materialitatea țesuturilor ce îl compun, către corpul social, abstractizat și politizat. Corpuri care sunt deopotrivă fragile, cât și poroase, confruntate cu limita unor granițe simultan fluide și indisolubile.

În ipostazele abordării sunt două poziții care se detașează vizibil, cea a naturalistului, definit de curiozitate față de sistemul holistic al lumii viului și cea a agentului social și de mediu, definit de acțiune. Prima se manifestă în mijlocul experienței active, trăite, prin care subiecții își descoperă individuația, asumându-și bazala responsabilitate de a intra în funcțiune. Iar cea de a doua este matricea tuturor acestor experiențe, prin care se raportează fapte ce se vor obiective, științifice, conștientizând, totuși, modalitățile intuitiv-sensibile ale cognițiilor diverse.

Ca strategie artistică este vorba în majoritatea cazurilor de artefactul conceput sub forma proiectului, folosit astfel ca platformă discursivă asupra problematicilor actuale și care presupune o orizontalizare a acțiunilor, o socialitate a efortului colectiv care este opusă verticalului puterii. Este o mișcare pe laterală de la o problemă socială la alta.

În lucrările ceramice care emulează la scară forma mușuroaielor de termite, „cultura” pe care artista Chiedza Pasipanodya o abordează este cea a naturii – cum este studiată în știință, reprezentată speculativ în ficțiune și pusă în scenă ca într-un muzeu de istorie naturală. Din punct de vedere al organizării colective, termitele alături de albine sunt încadrate organismelor eusociale. Asta le plasează, spre deosebire de noi, organisme sociale, cu o treaptă în plus pe o scară a funcționalității organizaționale, fiind definite încă din genom de rolul pe care trebuie să îl ocupe în societate.

Figura androgină & antropomorfă din instalația Nonei Inescu este în aparență o reprezentare alegorică a îmbrățișării. Privită în detaliu însă, aceasta amintește prin tratarea corpului ca grilaj metalic de tehnici precum țesutul sau cusătura coșurilor, ocupațiile văzute din perspectiva hegemonică tradițional aparținând femeilor. Organicul conținut ineficient de structura dură a anorganicului metalic, vorbește despre fragilitatea metastabilă, constrânsă de mediu și timp, a oricărui sistem biologic. Funcționează așadar, ca o instalație deopotrivă ginemorfă cât și geomorfă.

Coconii viermilor de mătase cu care lucrează adesea Monica Mays amintesc de aceiași tipologie a obiectivizării, a lor și prin extensie a oricărui  tip de corp, prin recursul similar al plasării lor într-o formă geometrică precisă, același grilaj – să nu uităm, element central al modernismului și autonomiei actului artistic. Contrastând cu rigoarea formală, lucrările sunt definite și de acea senzualitate aproape de ritual a materialelor, a opulenței lor texturale, ori a reacțiilor învățate pe care comoditățile rare o oferă.

În instalația new-media a artistei Agnieszka Mastalerz, realizată într-o fabrică de orhidee din Polonia, filmarea tip macro a plantelor, învăluie privitorii într-o atmosferă claustrofobă, inducând un sentiment de dezorientare. Lucrarea, tratează ideea vrăjilor ca act de control asupra individuației cuiva, țintuind-o în pânza blocajului ca rădăcinile rizomice ale orhideei. Vorbește, deci, despre procese și conexiuni suspendate care se ramifică asemeni unui copac sau, mai degrabă, unei buruieni. Poate că viața oricărui organism este o chestiune de creștere inter-dependentă de acest fel, prin conexiuni și declicuri nesfârșite, într-o lume intuită ca holistică.

Dacă în toate cele de mai sus a fost vorba de sisteme care pleacă de la alte regnuri decât cel al vertebratelor, în cele ce urmează, selecția se concentrează pe lucrări care au legătură cu cel mai faimos reprezentant al clasei, omul. În fotografiile înscenate ale Oanei Stanciu, ipostaze ale feminismului sunt tratate printr-o identitatea similară tipologiei queer. Chiar dacă nu evident, mă refer la acele ipostaze alunecoase ale non-normativității, queer-ul ca ceea ce este travesti, caricaturizând sau desublimând normele și convențiile. Mai mult o opinie despre ceva, decât o identitate stabilă și conformă.

Picturile realizate de Najaax Harun narează povești suprimate, tragice și violente, ale Războiului de Independență post-Somaliland. Sunt tratate în stilul tipic modernismului timpuriu, iată chiar unul dintre contextele care au exercitat un tip de putere colonială în domeniul cultural. Din perspectiva politicilor identitare culturale, abstractizarea și abstracția au fost adesea asociate masculinității.

În lumea actuală unde până și experiențele sunt instrumentalizate spre a fi controlate, Rachel Monosov construiește în video-ul Freedom in the clouds o auto-ficțiune din specia realismului magic, unde accentul este pus pe relația dintre corpul identitar și statul-națiune. Filmul indică o lume socială în care spațiul privat pare adesea expus obscen, iar cel public aproape că s-a prăbușit. Vorbește, de-asemenea, despre o cultură a melancoliei fixată pe evenimentele disruptive și implicit traumatice ale identității.

Aceste ipostaze ne fac să conștientizăm mai bine modurile în care adesea exercitarea stanțelor de control, ca subspecii ale puterii, determină subiecții să internalizeze sistemele de prohibiție și coerciție și, prin urmare, să se reproducă în subiecți voluntari ai forței disciplinare, ca într-un adevărat Panopticon 2.0. Toate aceste artiste reacționează astfel, împotriva încapsulărilor de orice gen, care au definit istoric majoritatea societăților umane. Controlul coercitiv este văzut ca un vector cu un singur sens, aparținând normativului hegemonic, dezvoltarea și aplicabilitatea sa desfășurându-se  mereu pe verticală, exclusiv de sus în jos.

POSTAT DE

Horațiu Lipot

Horațiu Lipot (n. 1989) este curator și manager cultural. A fost director artistic al galeriei IOMO în anul 2021 și al galeriei Atelier 35 în perioada 2019 – 2021. Anterior, între 2017-2019 a ...

Comentariile sunt închise.