Este dificil pentru mine să scriu despre Bucharest Art Week (BAW) ca despre un eveniment de sine stătător. În perioada septembrie – octombrie a acestui an, am petrecut o lună călătorind în jurul țării cu o bursă de la Institutul Cultural Român, explorând multiplele fâșii ale scenei artistice complicate din România. Călătoria mea m-a dus din București la Cluj, apoi la Timișoara, unde m-am întâlnit cu oamenii care lucrau la Fabrica de Pensule și am vizitat prima ediție a evenimentului Art Encounters, înainte să ma întorc înapoi în capitală pentru a doua ediție BAW.

Participarea mea la aceste evenimente și discuția cu artiști, curatori, galeriști și alții, mi-au lăsat două impresii diferite, dar la fel de puternice, despre scena culturală a României. Prima ar fi că există o sfera de producție culturală completă și angajată impetuos, în toate formele sale, aici în România. A doua este faptul ca această sferă este dominată de un fracționism tensionat care creează o competiție agitată pentru resursele insuficiente și teritoriile în discuție.

Bucharest Art Week, sau cel puțin experiența mea oarecum atenuată, a fost aproape indisolubil afectată de aceste tensiuni, fiind o zăpăceală care a fost exacerbată de rateuri ale structurilor de bază organizatorice și de execuția slabă. Aceasta este nu atât o critică adusă direcției curatoriale foarte personală a Olgăi Ștefan, cât o constatare că probleme fundamentale precum video-uri care nu merg, probleme cu lumina și prezența unui personal care nu a știut cum să păzească expozițiile, au îngreunat evenimentul din start. De fapt, fiecare expoziție pe care am vizitat-o, cu excepția intervenției lui Dan Perjovschi de la CEREFREA Villa Noel, a întâmpinat probleme tehnice.

Dacă luăm în considerare în mod direct statementul Olgăi Ștefan, care utilizează cartea lui Milan Kundera “Cartea rîsului și a uitării” (“The book of Laughter and Forgetting”) ca un soi de ghid structural al expoziției, pare că are loc o deconectare între curatoare și mediul în care ea lucrează, care complică treaba și mai tare. În contextul scenei artistice tensionate și divizate din București, rămân cu impresia ca discursul curatoarei a fost în cele din urmă umbrit de disputele care sunt văzute ca fiind mai presante de către cei care lucrează în acest sector, precum și lipsa de viziune a instituțiilor finanțatoare.

O problemă de care m-am lovit frecvent în timpul călătoriei mele a fost spectrul istoriei României sub comunism și calea pe care țara a luat-o de la revoluția din 1989. Acest lucru a fost evident mai ales în cadrul expozițiilor de practici artistice din acele vremuri, care par să fie o dominantă necesară a evenimentelor mai mari din România. Dar se întâmplă frecvent, însă, ca această renegociere constantă cu trecutul să pară că mai degrabă distrage atenția de la producția curentă de artă, decât să fie un exercițiu folositor în sine. Am rămas de multe ori cu impresia ca istoria era văzută ca un punct de referință care să fie folosit in mod oportunist atunci când se crede de cuviință, atât de indivizi cât și de instituții, creând astfel niște fisuri considerabile între trecut și prezent.  Acest fapt a fost poate cel mai bine subliniat de felul în care Atelier 35 a fost reprezentat de două evenimente separate, niciunul neștiind de celălalt.

Desigur, o discuție despre lucrările și comunitățile din trecut este importantă, dar lipsa unei structuri coezive de organizare și critică pare că ia forma unui impediment constant pentru discursul constructiv din jurul lor. În contextul Bucharest Art Week, mai exact, includerea acestor lucrări risca să pară necinstită, sau un exercițiu de rebranding a trecutului și de branding în general. Acest sentiment de “marketing selectiv” a fost agravat de bannerul masiv din fața expoziției principale care proclama candidatura Bucureștiului la Capitala Culturală Europeană 2021. Spațiul dedicat acestei campanii este găzduit de aceeași clădire unde s-a ținut expoziția principală, în ciuda lipsei de colaborare sau legătură dintre cele două proiecte. Acesta este un exemplu clar de divizare care s-a resimțit în cadrul întregului eveniment.

Sentimentul de lipsă de legătură cu elementul curatorial a avut, totuși, o excepție remarcabilă și semnificativă, și anume seara fantastică de performance organizată la Atelier 35. Intitulat Scrisori Pierdute / Între Cubul Alb și Cubul Negru, evenimentul a inclus cinci performance-uri realizate de cinci artiști (patru locali și unul invitat), curatoriate de Larisa Crunțeanu și Xandra Popescu. Unul din performeri, Veda Popovici, a adresat în mod direct poziția lui Kundera de scriitor disident sub regimul comunist ca parte din introducerea ei, o bucată importantă a unei discuții mai ample despre invocarea problematică și adesea ideologică a istoriei în cadrul discursului lumii artei românești. Performance-urile de la Atelier 35, dincolo de faptul că nu au întâmpinat nicio dificultate de funcționare așa cum s-a întamplat peste tot în cadrul BAW, au facilitat o legatură strânsă, uneori chiar directă, între public, artiști și lucrările lor. Această abordare a locației ca laborator evită preocuparea învechită pentru practicile bazate pe obiect și noțiunea de spațiu al galeriei pentru expus lucrări finalizate. Este o oportuniate unică pentru public să cunoască nu doar artistul și lucrarea, cât și, în mod crucial, procesul de lucru.

În mod frustrant, cu excepția serii de performance, încercarea de a discuta despre alte lucrări expuse îmi pare o cauză pierdută. Este ciudat să participi la un eveniment unde includerea cuiva ca Hito Steyerl este ceva la care te gândești ulterior, prin agitația tensionată. Pînă la urmă, este dificil să vezi cum un eveniment ca acesta este valoros penru o comunitate artistică (sau pentru oricine, dacă e să o luăm așa) când sunt atâtea probleme domestice de rezolvat. Fără îndoială că ideea unui eveniment branduit “Bucharest Art Week” este de a sugera unitatea, sau cel puțin un anumit grad de multiplicitate funcțională și interconectată. Dar niciuna nu este reală în București, și în timp ce titlul curatoarei a fost “Râs și Uitare”, mai degrabă dualitatea din titlul Art Encounters Timișoara, “Aparență și Esență”, a fost mai aproape de adevăr după sondarea evenimentelor și expozițiilor.

În mijlocul tensiunilor și a conflictelor interne, și fără îndoială frustrante, dintre diferitele sectoare ale scenei artistice din România, un astfel de eveniment pare că încearcă să mențină o discuție specifică sau specializată între oameni care, în prezent, nici măcar nu discută intre ei (decât poate prin intermediul avocaților și intermediarilor). Și mai grav este faptul că aceasta nu este o critică a micro-comunităților din oraș, ci mai degrabă o constatare că structurile de organizare care operează în prezent au dus la o fragmentare la nivel birocratic care s-a extins, lăsându-i pe cei de jos cu preocupări mai presante decât o Săptămână a Artei succintă și bine aranjată. Toate acestea duc la întrebarea – cum este posibil ca BAW să reprezinte sau să fie un indicativ al scenei artistice din oraș? În cele din urmă, un astfel de eveniment nu face decât să contribuie la acest sentiment larg de nemulțumire.

Bucharest Art Week | Laugher and Forgetting, un eveniment curatoriat de Olga Ștefan și organizat de Asociația pentru Promovarea Artelor Contemporane, a avut loc între 9-16 octombrie 2015 în mai multe locații din București.