„Electric Somatic” a fost un proiect artistic interdisciplinar plasat la intersecția dintre dance performance, sound art, interactive art, sound installation și sound scenography. A fost conceput și coordonat de coregrafa Alexandra Gîrbea, care a colaborat cu o echipă artistică amplă, formată din: Denis Bolborea (coregrafie), Uțu Pascu (sound design), Nimbert Ambrus (instalație), Andreea Novac (dramaturgie coregrafică), Maria Sârbu (input curatorial), Mihai Toth (mediere), Claudia Negulici (direcție vizuală & costume design), Cristian Popescu (light design), Oana Kansoun (grafică).

Performance-ul The boundary of my body, rather an event horizon, prezentat la Timișoara și București în octombrie și noiembrie 2025, a rezultat în urma a patru rezidențe de cercetare și creație. Spectacolele s-au bazat pe o ambianță sonoră generată prin dans, cu ajutorul unui sistem analogic de interfață tactilă. Instalația sculpturală a avut rolul de a crea un mediu scenic interactiv, funcționând ca o metaforă a interconectivității într-un circuit complex, activat de corpul dinamic și mesager.

Conceptual, proiectul și-a propus să deschidă o discuție despre ecologie, înțeleasă ca o rețea de relații – cu sine, cu ceilalți, cu mediul. Conștientizarea acestui circuit începe din corp și reverberează în exterior, către entități umane și non-umane.

Corpul este descris în conceptul performance-ul vostru ca „membrană permeabilă” care transformă stimuli tactili în sunet și care permite transferul de energie. Cum v-ați  raportat coregrafic la această idee? Cum s-a născut limbajul corporal? Pe ce baze ați construit?

Am construit limbajul coregrafic pornind de la conceptul de interexistență, un concept din gândirea budistă, potrivit căruia nimic nu are o existență de sine stătătoare, independentă de alte entități. Am abordat acest concept printr-o schimbare de perspectivă și de percepție care ne permite să înțelegem fiecare element ca pe o parte esențială și definitorie a întregului. Am integrat în limbajul de improvizație această sensibilitate care percepe și generează legăturile dintre toate lucrurile, un mod de expresie ancorat în conexiunea cu celălalt, cu scena, cu muzica și cu întregul performance.

În relația cu muzica, pielea noastră devine o membrană permeabilă, conductoare de electricitate și, odată cu asta, o componentă a circuitului sonor generat prin interacțiunea dansatorilor cu scena. Prin atingerea dintre noi, într-un sistem electronic bazat pe principiul de bio-feedback loop care conectează covorul de dans cu MIDI controllerele, circuitul se închide în corp, care devine astfel sursă de sunet.

În același timp, am vrut să construim o lume care să amintească de natură, evitând romantizarea și alegând în schimb explorarea și încorporarea acelor aspecte care provoacă uneori admirație, alteori teamă: misterul, necunoscutul, forța, impredictibilitatea, adaptarea, distrugerea, colaborarea, dar și conflictul. Această direcție a creat atmosfera performance–ului, în care ne-am inspirat din filozofia lui Timothy Morton, filozof contemporan care propune dezvoltarea unei gândiri ecologice la nivel ontologic ca motor de schimbare a felului în care înțelegem natura, omul și relațiile dintre acestea.

Am lucrat mult cu impredictibilitatea, pe care am introdus-o ca instrument de improvizație, creând o apropiere în care dependența și independența, cunoscutul și necunoscutul se suprapun și coexistă. Am creat un sistem de compoziție în timp real hrănit de aceste contradicții – un fel de joc în care deciziile despre cum acționezi sau reacționezi se iau pe loc, instinctiv sau intuitiv, deliberat sau spontan, cât timp un impuls electric traversează corpul.

Proiectul a fost inițiat de tine, pornind de la conceptul de „interexistență”, pe care îl menționai anterior, dar și de la ideea de ecologie socială. Cum a apărut această perspectivă și cum s-a transformat ea în urma rezidenței, a colaborării cu Denis, Andreea și restul echipei?

Urmăresc ideea de ecologie de mulți ani și am ajuns s-o văd în mod extins, ca pe o practică psihologică și socială izvorâtă dintr-o viziune comprehensivă despre existență și despre identitate. Ecologia nu este doar despre ecosisteme, păduri, oceane, este despre conexiune și relații, despre apartenență, despre dependență, despre împreună, despre interexistență. Nu cred că putem vorbi de o ecologie dincolo de oameni, sistemul social este de asemenea un ecosistem în care este esențial să ne conștientizăm atitudinile și comportamentele, și impactul acestora asupra propriei persoane și a mediului.

Pe parcursul procesului de lucru conceptul a rămas constant, mulțumită Andreei Novac, care ne-a ajutat să găsim fuziunea dintre metode și idei, iar apoi dinamica necesară construcției performance-ului. The boundary of my body, rather an event horizon poate fi privit de asemenea ca un (eco)sistem în care s-au întâlnit oameni, concepte, metode, instrumente, idei, elemente, fiecare dintre acestea reprezentând un sistem în parte. Procesul a fost colaborativ, non ierarhic, ceea ce a conferit flexibilitate și complexitate felului în care a prins formă conceptul. Un spectacol, ca proces și rezultat, se dezvăluie mereu într-un mod surprinzător, fiecare proiect având propria sa personalitate dată de unicitatea echipei care creează împreună într-un anumit timp. Împreună cu Denis Bolborea am creat sistemul coregrafic și am deschis direcția spre mediul sonor creat de Uțu Pascu, iar cu Claudia Negulici am lucrat pe design de costum și stilul vizual.

Cea mai mare necunoscută în tot procesul a fost instalația metalică modulară creată de Nimbert Ambrus. Spun necunoscută deoarece e prima dată când am lucrat cu un element scenografic atât de complex. Instalația a avut o prezență puternică în spațiu, ceea ce a transformat-o în elementul central al performance-ului. Astfel, aceasta a devenit materialitatea conceptului: o structură interconectată, modulară, flexibilă, imprevizibilă, mobilă, care preia și rezonează impulsuri, receptivă la schimbare, un mediu misterios și viu.

Care au fost cele mai intense momente în timpul repetițiilor și, pe de altă parte, care au fost cele mai problematice elemente ale constructului conceptual și fizic?

Cele mai intense momente au marcat debutul și finalul repetițiilor, în feluri diferite. Începutul unui proiect coregrafic este mereu încărcat cu mult entuziasm și curiozitate, generate de potențialul creativ al echipei, care începe să ia direcții diverse și să ofere conceptului posibilitatea de a se exprima și de a oferi sensuri care nu reies înainte de a lucra în studio. Perioada finală de repetiții vine de cele mai multe ori cu un volum crescut de responsabilitate, procesul de lucru devine mai migălos, implicând șlefuirea acelor detalii care fac diferența în structura dramaturgică. Cred că în proiectul nostru elementele problematice au apărut din cauza faptului că este un performance care folosește tehnologie și are acest element scenic complex – instalația. Pregătirile tehnice necesare funcționării sistemului interactiv au consumat din timpul de repetiții mai mult decât ne așteptam. În același timp, miza a fost să construim o dramaturgie în care cele trei sisteme – dansul, sunetul și instalația – să aibă un rol egal pe scenă, să schimbăm dialectica în care muzica și decorul servesc ca elemente care susțin dansul. Am dorit să sugerăm posibilitatea unui macrosistem non ierarhic, în care omul nu este elementul central care controlează mediul, ci este la rândul său controlat și influențat de acestea. Această direcție a fost o provocare inedită și un subiect major în construcția performance-ului.

La finalul rezidenței ați avut trei reprezentații, două la Timișoara și una la București. Anterior acestora, ați prezentat publicului un work in progress în cadrul Festivalului Simultan din Timișoara. Cum ai trăit aceste întâlniri cu publicul? Ce reacții te-au surprins și cât de mult a influențat feedback-ul publicului evoluția performance-ului final? Cât de mult ați modificat coregrafia de la momentul work in progress, la momentul premierei?

Întâlnirile cu publicul au mereu un efect puternic asupra felului în care simți performance-ul. Prezentarea work in progress din cadrul ediției aniversare de 20 de ani a Festivalului Simultan ne-a oferit această șansă de a testa performance-ul și de a simți în mod real ce funcționează și care detalii încă aveau nevoie de căutare, schimbare sau restructurare. Între aceasta și evenimentele de premieră am avut aproape două săptămâni, timp în care am lucrat la o scenă nouă și la structura performance-ului, mai puțin la coregrafie. Am primit feedback-uri constructive de la public, care ne-au ajutat să ne concentrăm pe cele mai importante detalii și ne-au încurajat să avem încredere în ce am construit. Am fost bucuroși să vedem că au fost persoane în audiență care au participat la ambele reprezentații din Timișoara și chiar și la cea din București. În Timișoara avem deja un public fidel, prezent la spectacolele produse în ultimii ani, iar de data aceasta s-au alăturat și persoane din zona artelor vizuale și a muzicii experimentale electronice. La București am prezentat performance-ul la Scânteia Plus, unde am avut și public specializat în arta coregrafică, dar și public general, iar feedback-urile venite din ambele părți au fost foarte binevenite și constructive.

Știu că ai acordat o importanță  majoră componentei educaționale încă din faza de concepere a proiectului. Cum s-a desfășurat acest program educațional?  Ce impact crezi că au avut asupra tinerilor artiști întâlnirile cu voi?

Cu acest proiect am deschis o direcție nouă, care mă interesează foarte mult: implicarea studenților din facultăți diverse – nu doar de artă, ci și din domenii precum electronică sau arhitectură – și expunerea lor la procese creative, la posibilitatea reală de a intra în dialog cu artiști aflați în procesul de creație. Am inițiat acest dialog împreună cu Mihai Toth, mediator cultural și artist, pasionat de zona de performance, care a dezvoltat și coordonat programul de mediere în perioada dintre performance-ul din cadrul Festivalului Simultan și premierele din Timișoara, cea mai intensă etapă a proiectului.

Mihai a facilitat o relaționare autentică între studenți și echipa noastră, iar noi am primit în schimb perspective surprinzătoare și valoroase. Deși impactul asupra fiecărui participant e greu de estimat, chiar și cei care au venit o singură dată au dobândit o cheie de lectură a performance-ului și au putut să se conecteze mai profund cu acesta odată ce au înțeles contextul scenic și modul în care comunică cele trei sisteme performative – dansatorii, sunetul și instalația.

La finalul proiectului, am organizat un cerc de feedback în care studenții ne-au povestit ce a reprezentat pentru ei participarea și cum s-au raportat la proiect, în funcție de background-ul și practicile lor creative. A fost emoționant să observăm cât de deschis și sincer au trăit această experiență. Modul în care s-au lăsat inspirați de munca noastră a făcut ca interacțiunile cu ei să devină o sursă de inspirație pentru noi, în special în privința felului în care putem dezvolta medierea culturală în dansul contemporan și în proiectele performative.

Cum percepi scena de dans contemporan din România? Ce te motivează să contribui în continuare la conturarea unei scene de dans contemporan în Timișoara?

M-am apropiat de această scenă acum 18 ani, într-un moment în care mi se părea un mediu straniu și, tocmai de aceea, profund atrăgător. Am fost mereu atrasă de zonele experimentale, iar dansul contemporan românesc de la începutul anilor 2000 avea caracterul unui experiment radical, cu o energie aproape revoluționară în modul în care chestiona teme politice și filozofice, alături de alte concepte și constructe sociale.

Ulterior, am călătorit mult și m-am îndepărtat puțin de practicile și scena din România. Pentru că nu locuiesc în București contactul meu cu alți coregrafi și dansatori e mai sporadic decât mi-aș dori. Totuși, mă bucur că pot susține și reprezenta dezvoltarea dansului contemporan în Timișoara, unde în ultimii cinci ani am dezvoltat proiecte artistice centrate pe temele ecologiei și relației dintre dans și sunet. Este un domeniu care crește exponențial, în direcții tot mai diverse. Am o fascinație aparte pentru tendințele artistice din dansul contemporan și performance-ul autohton; îmi plac abordările abstracte și conceptuale, iar câțiva colegi coregrafi îmi stârnesc o admirație profundă, cu atât mai mult cu cât cunosc dificultățile și provocările construirii unei cariere sustenabile ca artist independent.

Aceste dificultăți mă fac uneori să chestionez sustenabilitatea acestei profesii, într-un context socio-politic care nu sprijină cu adevărat artiștii independenți. Mă confrunt cu același conflict pe care îl trăiesc mulți artiști din România: între precaritatea mediului profesional și pasiunea puternică pentru o artă care, pentru mine rămâne cea mai autentică formă de expresie.

Mi-aș dori ca în următorii ani să mă apropii mai mult de comunitatea coregrafilor și dansatorilor din România și să văd tot mai multe colaborări interdisciplinare, experimente curajoase și un număr mult mai mare de reprezentații la nivel național.