Cu studii de specialitate și o mare pasiune pentru sunet, Diana Miron știe perfect să-și dezacordeze atât vioara cât și orice alt instrument folosește, fie vocea sau propriul corp, în diferite performance-uri. Fără emoții în fața publicului, deși e activă atât solo cât și în ansamblul Hyperion (fondat de hiper-spectraliștii Ana-Maria Avram și Iancu Dumitrescu), Diana reușește să-și transmită mesajul cu fiecare ocazie. Colaborează intens cu contrabasistul Laurențiu Coțac (activ, printre altele, și în trupa Bastos), cu muzicienii Sian Brie, Mircea Tiberian, regizoarea de teatru Ioana Păun și mulți alții. Se joacă mult în experimentele ei și tratează vioara nu ca pe-un obiect, ci ca pe-un teren de experimentare a ideilor pe care le are. În muzica ei, foarte bine redată a/v în cel mai recent proiect al său, Pneuma, Diana încearcă și reușește să adauge mereu voci noi viorii.

După cum anunță titlul, Pneuma este cuvântul grecesc atât pentru respirație, cât și pentru spirit. Astfel, conceptul care definește albumul pleacă de la felul în care ne raportăm la aerul respirat alături de ceilalți și jocul permanent de vibrații dintre noi. Cu sunete produse de instrumente “de aer”, incluzând și experimentele vocale ale Dianei, ca element de bază al albumului, Pneuma nu e tocmai de difuzat la radio, ci de ascultat și contemplat sau de văzut pe repeat video-ul realizat de Horațiu Șovăială și Raya al Souliman.

Experimentalistă din naștere, Diana Miron cu siguranță răspunde oricărei provocări și are proiecte de viitor care vor inunda, în curând, internetul.

Cum percepi celebra vorbă a Anei-Maria Avram: „detune everything” (dezacordează tot)?

Eu am improvizat cu mult înainte și am început să fac asta cu formația de metal cu care cântam pe vremuri, după care am improvizat jazz și, pornind de la moduri de jazz, spre direcția de free-jazz. Nu mi-am dezacordat toate corzile: mi se pare mai interesant să dezacordezi una sau două și pe celelalte să le păstrezi perfect acordate, tocmai ca să poți folosi tot spectrul de frecvențe, să te poți duce și foarte sus. De exemplu: dacă dezacordezi coarda “mi” de la vioară nu e tocmai ofertant.

E o știință și în a dezacorda.

Da, exact. Nu foloseam foarte mult detuning-ul pentru că mi se pare că vioara îți oferă deja atât de multe posibilități încât nu e nevoie, neapărat, s-o dezacordezi. Însă, dacă dezacordezi Sol și Re, corzile mai grave, poți să obții niște sonorități de violă/violoncel. Când mi-a zis Ana-Maria Avram să mă dezacordez, am primit un impuls de libertate, ca și cum ți-ar spune cineva să ștergi tot ce ai învățat până acum. Și s-o iei de la zero. Erau prezenți toți membrii din Hyperion Ensemble, în repetiție pentru festivalul George Enescu. A fost primul concert la care am cântat alături de ei, prin 2015. Am fost pusă în față, să improvizez, fiind dirijată de către Iancu Dumitrescu și Ana-Maria Avram. Au început cu indicații super-despotice, cu atitudinea dictatorială cu care eu eram obișnuită din școală, lucrând cu tot felul de profesori cu atitudini radicale. De exemplu, primul meu profesor de vioară ținea un ac pe instrument, lângă mâna mea stângă, tocmai că să nu înclin mâna către gâtul viorii, să nu cânt ca lăutarii care cântă la vioara mai mult în primele poziții, cele mai confortabile. Mi se părea foarte “freaky” la început, dar azi țin corect poziția mâinii stângi pe vioară. Deci metoda sovietică de învățare prin traumă a funcționat. Sincer, aveam super-mare nevoie de oameni care acceptă libertatea asta de expresie dincolo de normele muzicii clasice, ultra-restrictive, cu care m-am format. De aceea am și decis să las în spate experiența din muzică clasică, tocmai pentru că voiam să cânt propriile piese sau să particip mult mai creativ în actul muzical.

Cine te-a influențat în a-ți trata instrumentul preferat ca pe propriul corp?

Instrumentul oricum devine parte din corp, e ca o extensie.

Ce ar face John Zorn cu o vioară?

De ascultat variațiunile Goetia compuse de el. Astăzi, probabil că ar cânta One for Violin Solo de Nam June Paik, o bucată performativă în care trebuie să te miști foarte încet, să aduci vioara deasupra capului și, la final, să o trântești de pământ. Cred că prima piesă care m-a influențat pe mine într-o direcție mai experimentală ca sunet am auzit-o prin clasa a 4-a, când eram îndrăgostită de un băiat din școală care cânta foarte bine la vioară și câștiga toate concursurile; l-am auzit repetând o piesă din suita Impresii din copilărie de George Enescu. Mi-a plăcut mult pentru că imita susurul izvorului, vântul, sunete din natură și cumva m-a uimit la vârstă aia. M-a inspirat foarte mult tipul ăsta de sunet texturat, din afara canoanelor. Pentru mine, vioara e un obiect care nu mai trebuie tratat cu afecțiunea cu care tratezi niște moaște, vioara nu mai este sfântă, așa cum o privesc mulți muzicieni, instrumentul sacru, suprem, regina instrumentelor. Am vrut să-i distrug aura asta care mi-a fost impusă. Consider că fiecare loc din instrument, până și cuiul de acordaj, până și zone ale corzii care n-ar trebui să vibreze în timpul cântatului trebuie să fie generatoare de sunet și cu un potențial imens, de fapt. Mă atrage foarte mult faptul că vioara are posibilități infinite, aerofone, metalice, percusive, prin manipulare. Poți să pui un microfon de contact pe ea și, datorită vibrației, devine altceva. Nu e ca o cutie de carton unde posibilitățile sunt limitate.

Cum îți folosești vocea, corpul, mai mult decât vioara? Cum te folosești pe tine însăți ca instrument?

Mi se pare că atunci când ești pe scenă, ești în primul rând performer, adică trebuie să intri în starea de emițător în care nu mai exiști tu ca ego, ca identitate construită social, ci devii un portal prin care, chiar dacă poate suna ezoteric, curge energia care se află în spațiul respectiv, totul variind ca vibrație de la loc la loc. Ascult vibrația din spațiul acela, mă joc cu acustica și cu ce implică asta. În anumite spații, o frecvență anume va fi predilectă. Cu asta încep eu fiecare performance: încerc să mă conectez la spațiu și la vibrația pe care mi-o dă locul respectiv.

Cum faci asta, la modul propriu?

Ascult vibrația audibilă din spațiul respectiv. Întotdeauna există un zgomot ambiental, fie că e foarte vag sau nu, fie că sala are o acustică anume și aceasta îți amplifică anumite frecvențe. În anumite locuri, o frecvență anume va fi predilectă, totul în funcție de dimensiunea și arhitectura spațiului. De asemenea, contează foarte mult nu doar sala, ci și oamenii prezenți, numărul lor, starea lor din ziua respectivă, ce-ți transmit ei, pozitiv sau negativ, conflictual sau nu. Publicul are mereu o anumită vibrație, nu doar una de ordin fizic. Apropo de instanța performativă, vorbeam cu Iancu Dumitrescu despre asta și el își dorea foarte mult să-mi imprime o stare, înainte de un performance pe care l-am avut în Varșovia, spunându-mi despre piesa pe care urma să o cânt, Nouvelle Archae, a Anei-Maria Avram, care mi-e super-dragă pentru că îi aud vocea și e ca și cum aș cânta alături de ea, chiar dacă nu mai e printre noi. E ca și cum ar fi rămas vie prin piesa asta, de altfel unică pentru muzica contemporană românească. Iancu îmi spunea că atunci când urci pe scenă ești precum un preot care, înainte să oficieze slujba, intră într-o stare ca să poată transmite sentimentul „divinității” sau de „sacralitate”. Spiritualitatea o poți găsi și la un concert de noise sau de punk dar și când tai un copac în pădure ca să-ți faci focul. Cu alte cuvinte nu e vorba despre religie aici, ci despre găsirea unei esențe a sunetului.

Ce zici despre procesul de compoziție din spatele piesei The death of this thing called Căprioară?

A fost unul dintre primele mele experimente mai în detaliu pe zona electronică, folosind și multe înregistrări de teren din diferite momente și zone. Nu a fost mai degrabă vorba de un concept de la început, ci am ales numele după ce am terminat piesa, să văd cu ce sentiment rămâi după ce o asculți. Ce am urmărit, în special, e un anumit tip de frazare pe care o practic alături de Laurențiu Coțac, cu care lucrez de mult timp. Încercăm să urmărim un fel de ascensiune pe care o găsești în structura de muzică clasică sau în sistemul de bază al secțiunii de aur: urmărim un tip de construcție organică și inerent umană.

Apropo de teatru: cum te simți compunând și performând muzică de teatru? Poți să improvizezi suficient de mult sau lucrezi după un scenariu strict?

Majoritatea pieselor la care am lucrat au fost alese pentru că regizorul respectiv voia o direcție mai experimentală, care să iasă dintr-o zonă convențională de soundtrack, care se tot practică. Lumea e destul de plictisită de muzică luată de pe net în spectacole de teatru. Am lucrat cu oameni care și-au dorit altceva și m-am simțit destul de liberă în tot procesul asta. Prima oară am lucrat în colaborare cu alt muzician pe o piesă, dar aveam și scene în care improvizăm doar eu, aveam libertate totală, într-un dialog direct cu actorii. Pe partea de compoziție, pe lângă vioară, îmi place foarte mult să lucrez cu soundscape-uri care să poată coagula scenele între ele. Chiar înainte de lockdown am lucrat cu Laurențiu (Coțac) la o piesă de dans contemporan, unde am avut onoarea să înregistrăm pentru compozitoarea Charo Calvo și coregraful Wim Vandekeybus. Procesul a inclus improvizații live alături de dansatori și artistul Olivier de Sagazan și mi-a deschis apetitul pentru o optică neconvențională de mișcare imprimată în muzică și invers. Spectacolul se numește Hands do not touch your precious Me și va avea premiera în octombrie 2020.

Cum vezi în momentul de față scena underground de la noi?

Există mai multe paliere: e scena pseudo-underground de formații indie-rock, care se luptă dar cumva duce înspre mainstream, unde văd un fel de blocaj stilistic situat prin 2005-2010. Ceea ce lipsește cu adevărat e o cultură de sunet. Diferențele de texturi din sunet lipsesc: sunetele sunt luate din fabrică, din sample-packuri, din preseturi, din același Kaoss Pad… și lucrul ăsta se aude: e foarte la prima mâna totul. Datorită acestui lucru, formațiile sună oarecum la fel, că o pastișă care de fapt nu aduce nimic nou. Dincolo de asta, dacă e să vorbim și de undergroundul și mai „adânc”, cred că fie e vorba de oameni care se adună în comunități mici, fie lucrează singuri în maniere do-it-yourself. Suntem o mână de oameni care facem muzică experimentală, electronică, improvizație electroacustică sau free-jazz și suntem auto sustenabili, de-aia ajungem să ne implicăm în tot procesul de „producție”, de la compoziție la mix, master sau promovare. Nu există agenți cu care să poți lucra ca să ieși din cutuma locală: e foarte greu să lucrezi pe cont propriu și să fii polivalent. Riști să rămâi izolat și să aștepți să fii căutat de diferiți organizatori, pe care ii numeri pe degetele de la o mâna. În afară de organizatorii din spatele Simultan, Sâmbăta Sonoră sau Outernational, puțini își permit să organizeze concerte cu muzică experimentală. Sincer cred că dacă nu există infrastructură, ceea ce e evident, trebuie s-o creăm noi. Și, în plus, trebuie să învățăm să nu mai cântăm gratis. Muzică contemporană sau experimentală nu înseamnă muzică gratuită: free jazz nu înseamnă jazz pe gratis! În spatele nostru se află la fel de multă muncă, studii de specialitate, investiții și ceva mai mult efort poate decât în alte domenii.

Zi-mi, te rog, cum o să evolueze, sau dacă mai poate să evolueze zona de spectralism și hiper-spectralism dezvoltată de, să zicem, Iancu Dumitrescu, Horațiu Rădulescu sau alții?

Genul evoluează as „we speak”, odată cu noi, cu fiecare performance și cu aducerea de noi elemente. Spectralismul e o atitudine care absoarbe surse noi de sunet, mijloace noi, în mod constant. Vizavi de diferența dintre spectralismul vestic și cel românesc, recomand interviul cu Ana-Maria Avram de la Columbia Radio WKCR, unde se face foarte clar diferența dintre stiluri. E vorba de folosirea armonicelor superioare în muzică prin texturi și fenomene sonore conglomerate, folosind și o zonă de spiritualitate mantrică în piese, numerologie ritmică, sau drone. Neregularitatea ritmică, dar și melodică, structurală sau percusiva, bazată pe imposibilitatea repetitivității identice a impulsurilor în structura umană aduce de fiecare dată ceva nou, o îmbogățire a discursului. Avem nevoie de tensiune și relaxare și de aceea nu există tempo regulat, ca principiu de bază în acest hiper-spectralism. Un atribut important mai este nu tehnica instrumentistului, ci mentalitatea acestuia și interacțiunea cu ceilalți din ansamblu. Dau un mic exemplu: era la un moment dat în ansamblul Hyperion un tip, jurnalist muzical, pe care Ana-Maria și Iancu l-au luat să cânte alături de ei pentru că le-a plăcut o recenzie pe care el o făcuse unui concert de-al lor. Au stat o dată de vorbă și l-au întrebat dacă vrea să cânte cu ei: l-au luat în ansamblu și l-au pus să cânte cu o furculiță la o chitară electrică acordată foarte jos, dirijându-l. Rezultatul a fost impresionant și chitara a funcționat precum o descărcare electrică subterană, stratificată sub celelalte grupe de instrumente, pentru că el înțelegea înainte de toate fenomenologia și muzica transformațională.

Proiecte de viitor?

Avem multe lucruri înregistrate care nu sunt încă publice, inclusiv un album înregistrat în 2017 cu And Then This, grup format de mine, Laurențiu Coțac, Sian Brie și Daniel Stanciu. Cumva urmează o perioada în care o să umplem internetul cu materiale audio noi, tocmai pentru că am avut perioada asta (de pandemie) în care am avut timp să dezgropăm înregistrări mai vechi și să le finalizăm. Pe lângă asta avem noul album Pneuma, realizat în cadrul Artists Rooms și un video performance filmat alături de Raya Al Souliman și Horațiu Șovăială. Aș vrea să înregistrez un album solo de voce, procesată dar și brută și aș vrea și un album în duo cu Sian Brie, cu care cânt încă din facultate.

În afară de muzică, ce-ți place să faci?

Îmi place să-mi dezvolt simțul olfactiv lucrând cu cafea de specialitate, de exemplu. Peste 2 săptămâni voi preda un workshop de muzică experimentală și tehnici vocale extinse pentru artiști din noua generație de truly creative musicians în cadrul Rezidenței 21. Îmi place mult și să lucrez în direcția vizuală-performativă, lucru care m-a ajutat să interacționez cu oameni din afară tagmei muzicienilor, să lărgim cercul. Momentam pregătesc alături de artiste de teatru, dans, artă vizuală un proiect-platformă care se va dedica promovării poeziei feminine românești prin mijloace new media. Mai lucrez la un video live set care va fi disponibil online pentru programul Post Muzică, iar pe 8 iulie vă aștept cu o instalație de sunet la vernisajul Artists Rooms în galeria Rezidența BRD Scena9.

Pe lângă asta, am un cont secret de Instagram, care se bucură de mare succes chiar dacă nu îl promovez în vreun fel. Nu zic mai mult!