Makunouchi Bento, duo-ul timișorean format din Valentin Toma și Felix Petrescu, reprezintă, de două decade, un adevărat reper în experimentalismul românesc contemporan. Muzica lor variază, ca atmosfere generate în mintea ascultătorilor, de la sonorități aproape „de dans cu creierul” pâna la „fantomofonii”, în care cei doi modifică aproape în întregime înregistrări din natură, umană sau nu. Cu zeci de apariții discografice la activ și cu multe colaborări cu muzicieni din toate zonele, Makunouchi Bento nu lasă neexplorat niciun teritoriu, jucându-se atent cu sunetele și cu stările pe care le induc, fie prin piesele proprii, fie prin coloane sonore ale unor filme existente sau imaginate. Samplează din aproape orice sursă, variind de la coloane sonore de jocuri clasice până la înregistrări istorice realizate de Béla Bartók pe cilindri de ceară. În 2020 au sărbătorit, în plină pandemie, 20 de ani de existență, ocazie de care am profitat pentru a le intra pe sub piele prin interviul de mai jos. Chiar dacă a fost realizat la distanță, atât Valentin Toma cât și Felix Petrescu păstrează viu spiritul dialogului, după cum puteți citi și mai jos. Coloana sonoră perfectă lecturii este, evident, contul lor de Bandcamp, unde puteti asculta/descarca mai tot ce au compus de-a lungul timpului. Pentru mai multe detalii și povești video sau alte experimente e esențial si site-ul lor oficial. Lectură plăcută!

De la numele vostru și până la lirisme extrem-orientale, de găsit în piese cum ar fi Peisaj lichid, care e sursa fascinației voastre pentru cultura răsăriteană și în special pentru cea japoneză? Știu doar că într-un lunchbox de tip Makunouchi Bento (care în japoneză înseamnă cutie în care îți pui mâncarea pe care o porți cu tine) poți găsi numai bunătăți. La ce lucrați acum?

Nu-i sigur că găsești numai bunătăți. Poate găsești și ingrediente neortodoxe, ca-n cofetăriile lui Serge Brussolo. Ideea e tocmai că-i un amestec exotic, nu neapărat familiar nouă, s-ar putea să-ți trebuiască timp să te obișnuiești, să-ți dai seama dacă-ți place sa nu. Și numai bine când te-ai obișnuit, s-ar putea să descoperi că s-au schimbat melanjul și concentrațiile. Sau că ți-a furat câinele bucata de carne din bento box. Ca să îți divulgăm un mare secret: nu a fost vorba niciodată despre Japonia Japonia. Poveștile sunt mai degrabă despre o țară și o cultură imaginară, o proiecție, invenția lui Morel. Culturile naționale promovează imagini puternice, și ca orice imagini puternice, au arome prea tari și orbesc. Micile detalii ne interesează și pe acelea nu poți să le descoperi decât dacă te scufunzi în cultura respectivă. Cum nu putem face practic asta, ne rămâne draga și confuza imaginație.

Acum pregătim o apariție în cadrul seriei Post-Muzica, curatoriată de Mitoș Micleușanu, și cât de curând ar trebui să ne apucăm și de un proiect de rescoring, așteptăm noutăți concrete de la organizatori înainte să ne lăudăm. Mai vedem apoi.

Folosiți înregistrări de teren deja de peste 20 de ani: ce v-a determinat sa faceți asta și care e atmosfera audio pe care o iubiți cel mai mult?

În tinerețe era mai electronic și mai sintetic soundul, luasem startul de la IDM (acronim pentru Intelligent Dance Music). Prima oară am abuzat de field-recordings în Balada unui creier mic, un material scos în 2005 la Arhiva7, unul din puținele netlabeluri românești, înființat de Mort la Creier (asta ne-a și inspirat să alegem titlul ne/inspirat). A fost de fapt un experiment spontan, o ambiție să transformăm, cumva, niște înregistrări demo mai vechi – pentru care nu mai aveam sunetele de bază, proiecte, nimic – într-un fel de cântece. Fără inspirație din exterior, fără să fi studiat până atunci lucrări și artiști care folosesc field-recording, pur și simplu atmosfera și liniile melodice ne-au dictat asta și ni s-a părut că s-ar încadra bine într-un decor oarecum natural. Ne-a plăcut suficient de mult ce-a ieșit, drept urmare de-atunci ne-am cam lăsat muzica să zburde într-un fel de aer liber. La ora actuală, Felix crede că lui Valentin îi place cel mai mult sunetul/atmosfera de corabie veche, care scârțâie pe valuri, iar Valentin crede că lui Felix îi place cel mai mult să înregistreze năzbâtiile vocale din curtea școlii din vecini.

Nu culegem field recordings pentru a adăuga un realism naturalist. Nu asta e intenția. Le folosim procesate și abuzate pentru că ele oferă elemente neprevăzute, texturi fabuloase și ambianță faux-familiară. Credem că field-recordingul si sampling-ul sunt ingrediente de bază și contribuie la controlul alienării ascultătorului. Și povestitorului! 🙂 Magia „la vedere” cu sunetele înregistrate „pe teren” e că le decuplezi de elementul vizual (care ajută creierul să le identifice) și sunetul capătă viață proprie, fără gravitație, total interpretabil. O vrajă puternică.

Vă place foarte mult să „amestecați stări”, mai ales prin clasica juxtapunere calm/agitat. Cum arată lucrul in doi: teoretizați mult înainte sau totul apare natural, deja, de peste 21 de ani de duo? Puteți descrie, de exemplu, maniera de lucru la Miopedi, cu atât mai mult cu cât colaborați aproape la modul compulsiv cu diferiți alți artiști? Apropo: cine este Silvana, cea care se tot întoarce din „Voiaj”?

Nu avem foarte multe piese uptempo, dar e posibil să fim autorii celui mai agitat ambient pe care-l vei întâlni. De teoretizat, o facem mai degrabă la proiectele „primite”, unde uneori trebuie să urmăm un anume concept – altfel, muzica noastră tinde să apară spontan. Miopedi e un proiect colaborare cu un amic muzician francez, Kaneel. Și Felix și Kaneel sunt miopi, de aici și conceptul de miopedie (o enciclopedie a…). Toate cântecele sunt trecute printr-un filtru mental difuz (blur). Silvana e o fetiță adoptată, din Paris, care se întoarce să-și întâlnească familia biologică din Suceava. Sau cel puțin așa credeam.

În Swimé, de exemplu, ați mixat înregistrări cu acordeon cu sunete de apă și o atmosferă, în mare, apăsătoare. Pentru mine, Rain Dragon, Hidden Genius este unul din cele mai bune exemple pentru modul în care voi abordați sunetul. Cum ați ajuns să combinați aceste sunete/sentimente atât de diferite?

Swimé a fost ceva foarte diferit, aproape ca un moment de cotitură. A pornit într-adevăr de la Rain Dragon, Hidden Genius, o piesă care deși nu pare, este 100% sequenced. Un sound foarte organic, acustic, un tempo pe care l-am sucit cât să pară interpretare live. Multă apă, lemn, natură – dar cu glitch-uri – nu suna ca nimic din ce făcusem până atunci. N-am știut ce să facem cu ea o vreme… piesa e de fapt din 2007, și posibil singurul om care a auzit-o la vremea aia a fost Tim Exile, la Valentin în mașină. Doar prin 2009 ne-a mai ieșit o piesă similară ca atmosferă (Languid Fogfish), și asta ne-a determinat să ne punem pe treabă și să facem un album întreg așa. Am renunțat la tempo, am combinat linii melodice cu sound-uri sălbatice și mult experiment, field-recordings cât încape, și-a ieșit ce-a ieșit, probabil cel mai apreciat album al nostru din toate timpurile. Pentru el ne-am făcut și pagina de Bandcamp, și conturi pe social media (MySpace era deja în comă), în mod clar s-a schimbat ceva atunci.

Care sunt manierele și contextele în care compuneți cel mai bine, cu atât mai mult cu cât e aproape imposibil să te „muți” 100% în studio?

Păi noi suntem 100% „mutați” în studio, studioul e la noi acasă. Compunem când ni se trezește inspirația, și facem ping-pong apoi. Mereu a fost un proces destul de intim creația, nu am fost genul de trupă care își propune să „intre în studio” câteva săptămâni pentru a compune un material nou. Ideea de studio e ținută artificial de industria muzicală ca să dea seriozitate și gravitate unui proces. Odată cu apariția și democratizarea folosirii computerului, studioul e locul unde îți stau laptopul și controllerul. Și dragostea de muzică.

Cele 9 numere de telefon de pe coloana sonoră a mockumentary-ului Bodrog sunt alese de pe aproape celebrul zid al cărui singur indiciu poate fi „cum ieși din curte, pe stânga”? Cum ar fi să-i sunăm pe toți cei prezenți pe zid?

Cine mai sună în ziua de azi? Băncile? A trecut vremea de prank calls, acum se face trolling și flaming prin comentarii online. Numerele-s reale, oricum, dar nu știm ale cui sunt. Pe cele 9 le-am ales la întâmplare, îi rugăm pe oameni să nu se supere pe noi dacă-i sună cineva. Putem să ne imaginăm totuși, un Bart Simpson captiv în lumea laminată a serialului, care sună ziua și noaptea doar la acele 9 numere. Fără întrerupere.

Rămânând la Bodrog: cum a arătat colaborarea cu Mimi Sălăjan, în afară de ce se vede și se aude?

A fost destul de haotică, haha. Mimi cred că ne-a propus să-i facem coloana sonoră tocmai ca să tragem noi de el, să-i reînviem cumva proiectul, probabil într-un moment în care nu era foarte motivat și nu avea o direcție foarte clară. N-a fost grabă, niciun deadline, am primit când și când diverse scene fără legătură… abia undeva spre final a bătut în cuie firul narativ și a făcut montajul. Și da, au fost momente în care am tras și noi de el să îl termine, că părea să iasă interesant. Și, zicem noi, a ieșit. Mimi a vrut ca muzica să fie foarte in your face, ca un personaj în film – de aia și sună așa, nu prea e underscore, sau ce auzi în general în majoritatea soundtrack-urilor. Au fost și câteva scene în care am refăcut complet partea de foleys, pentru că în filmare era compromis sunetul, sau chiar lipsea. Important e că ne place și sperăm că vă place și vouă.

În fine, încercăm să-l mobilizăm pe Mimi acum să-și termine și următorul scurtmetraj, tot cu noi la muzică și sound design. Proiectele cu prieteni ies bine, dacă ai prieteni buni. Dacă ies…

Ce v-a determinat, pe Trcutu (apărut în 2005), să vă lăsați inspirați de celebrele „gimnopedii” dar și de alte lucrări ale lui Erik Satie? Care a fost maniera de abordare a sample-urilor suprapuse briliant diferitor sunete din natură, variind de la apă la păsări ale paradisului? Nu mai zic nimic de Dansul Soldatului, săltăreț și vesel de parcă acel soldat se duce la cules de cireșe prin labirintul din Pac-Man.

Trcutu n-a fost gândit neapărat ca album. Am vrut să facem un concept special pentru a doua noastră participare la AVMotional, ediția din Cluj. În prima fază am vrut să lucrăm ceva bazat pe samples din soundtrack-uri de (spaghetti) western, apoi ne-am răzgândit și am mers pe partea de muzică clasică. Am ales niște compoziții care ne-au plăcut și le-am interpretat mai neobișnuit (deși-s și câteva bucăți mai standard). Cu siguranță piesele cu tentă de chiptune/joc video dau viață și dinamism materialului. E una din viziunile noastre de „muzică clasică” adaptată și modificată la contemporaneitate. E mai onestă și mai provocatoare decât muzica „neo-clasică” credem. Chiar și titlul sugerează intenția și rezultatul: un trecut știrb, inexact, interpretat după ureche și reflectat în monitoare.

Referindu-mă strict la seria The Guardians of… apare inevitabil întrebarea: cât folosiți din ceea ce înregistrați? Știu ca e imposibil calculul dar m-aș bucura chiar și la o estimare, în așteptarea celei de-a treia părți a seriei.

Folosim aproape tot, mai devreme sau mai târziu. Noi nu avem mult material la sertar. Felix experimentează mult, dar nu înregistrează tot. Valentin tinde să lucreze mai mult când se simte inspirat, și când o face, nu-i place să lase câte o bucată neterminată.

Seria Guardians a început ca o compilație de piese vechi, single-uri sau piese destinate unor compilații, care lipseau de pe Bandcamp-ul nostru, nefiind incluse pe albume sau EP-uri. Există deja și a treia parte, e încă în regim de open playlist și include și piese mai noi care-s de sine stătătoare. E o bucurie să dăm drumul în lume pieselor pe care le-am făcut. E un chin să le păstrăm “la ciorap/sertar”… Nu ținem prizonieri.

Cu atâtea opțiuni disponibile la îndemână în studio, cum vă pregătiți pentru un concert? Ce aparate sunt esențiale pentru voi, în condițiile în care un rider tehnic e imposibil pentru setup-ul vostru exceptând, evident, boxele.

V: Laptopurile sunt mereu acolo, dar pot găzdui de fiecare dată unelte noi. De pe laptop vine scheletul. În rest, improvizăm, ne gândim mereu ce putem aduce în plus față de ce se aude în cântecul original.

F: Setup-ul meu minim în ziua de azi: un iPad (sau două) și un controller MIDI. Ușor de transportat, puternic, flexibil și totodată un compromis perfect între „computer” și „instrument”. Poate o să sune ciudat și complicat dar nu e: abordez diferit fiecare concert, chiar dacă o să cântăm aceleași piese. Nu o să auzi același lucru de la mine în 2 concerte, fie ele consecutive. Îmi place să gândesc fiecare apariție live ca pe un concert unic și să vin cu elemente noi și straturi distincte. Și nu mă refer la solo-uri aici. Nu suntem o trupă supra-solicitată și nu avem turnee. Prin urmare, avem timp și bucuria de a experimenta de fiecare data. Un exemplu concret: în concertul Ghostophonia, am vrut să adaug (prin sinteză granulară) un urlet de câine care sună ca un urlet de lup. M-am jucat cu el până când una din variantele procesate a sunat aproape ca și chiuitul unei fete aprige la horă. Varianta asta a fost și live și a rămas în album. La următorul concert, cine știe?! Țineți urechea ciulită. Ne plac, și oferim aventuri sonore.

Cât de mult vă modificați instrumentele reale sau virtuale de prin Kontakt sau altele? Umblați la partea de programare de module cum ar fi Max4Live sau lucrați direct cu pistolul de lipit în mână?

V: Pentru mine contează cel mai mult rezultatul. Poate fi mai interesant să obții un rezultat original și nemaiauzit dintr-o unealtă nemodificată, dar încă neexploatată la întregul potențial, decât să-ți scârțâie urât ingineria, de dragul ingineriei. Poate dimpotrivă, unele unelte devin interesante doar în urma modificărilor.

F: În general le modific/adaptez pe cele virtuale. Instrumente reale nu prea am și nici nu am loc în apartament. De-a lungul timpului am și făcut publice câteva efecte VST (făcute în SynthEdit) și am contribuit cu idei și beta-testing la o grămadă de altele. Nu sunt programator, însă cât m-a ținut curiozitatea și intelectul am meșterit în NI Reaktor sau am modificat pluginuri de max4live. Suntem băieți și avem tendința de a desface, modifica și ascunde pisica în pian. Urmările sunt interesante chiar dacă nu mereu „sună bine”. Dacă mi-a plăcut un efect sau un instrument virtual am căutat să iau legătura cu creatorul lui și să-i spun părerea și experiența mea. Așa am ajuns să influențez și să modelez unelte. Asta dacă nu am putut să-mi bag mâinile sub capotă. Sunt un nemulțumit prin definiție și asta m-a împins înainte atunci când nu găseam altă motivație. Îmi plac platformele de muzică tip Lego care te lasă să combini oricât de mult: Reaktor, MaxMsp, PureData și mai recent VCVRack. Chiar încurajez lucrul cu instrumente virtuale pentru că în curând o să fim îngropați în gunoi electronic: analog sau digital, nu o să conteze prea tare.

Ați spus într-un interviu pentru BlackRhinoMusic.ro (interviu luat de Andrei Bucureci) că „inspirația este trăgaciul pistolului aural”. Excelent joc de cuvinte! Cât despre inspirație: o așteptați sau o provocați?

Dacă aștepți după trăgaci să se apese singur s-ar putea să te plictisești. Important e cu ce încarci arma. Evităm gloanțele oarbe, e neinteresant; câinele care latră nu are vreme de cântat la mandolină. Poate n-avem cea mai bună țintă – dar ciuruim întunericul cu mare convingere.

Care e experimentalistul vostru preferat? Plaja poate varia de la Russolo la Aphex Twin sau Matmos trecand, evident, si prin zona hiperspectralismului romanesc.

V: La urma urmelor, ar fi bine să fim noi. Nu-i foarte productiv să ai experimentaliști preferați și să te trezești că te inspiră pe la spate. Oricum, experimentul e subiectiv, mai ales dacă privești în urmă juma’ de secol.

F: Experimentalistul meu preferat nu e “cineva”. E “ceva”! E “Teatrul Radiofonic”! Sper că are sens.

Ca proiecte solo, și nu mă refer doar la Toma Carnagiu, ce pregătiți?

Nu pregătim neapărat ceva solo. Toma Carnagiu iese la lumină când simte că e cazul să ofere ceva, și se culcă când simte că se fâsâie treaba. S-a trezit un pic în 2020 pentru un beat cu Silent Strike și pentru niște freestyle-uri “Facem Records”. Acum mai doarme un pic.

E greu de supraviețuit și cu echipă de doi în momentul acesta. Solo poate să fie sinucidere curată. Colaborarea și anturajul (potrivit), feedbackul și ajutorul sunt atât de necesare pentru a rămâne sănătos la minte și a crea. Dezastrul psihic și însingurarea născute din The Century of the Self atestă asta. Plus că nu aș vrea să contribui la muzica contemporană. Digitalul lasă loc de prea mult material temporar și tentației de a lansa “conținut”.

Am primit pe adresa redacției următoarea întrebare: cum v-ați descurcat în studioul lui Silent Strike, printre atâtea sunete și lumini care corespund inclusiv aniversării voastre de 20 de ani de activitate prin Ghostophonia? Când văd poze din studioul Silent Strike, mă gândesc un pic la Richard Devine dar și la proiectul The Caretaker, în care artistul caută ce-a rămas prin hotelul din The Shining.

Nu am pășit fizic în studioul lui Silent Strike, și nici el în bârlogurile noastre. Colaborările se pot întâmpla și de la distanță acum, iar noi lucrăm mai pe întuneric. Repetiția pentru live a avut loc chiar înainte de concert, în sala liceului Ion Vidu din Timișoara.

Comparația cu The Caretaker are sens, fatomofonia este într-adevăr un fel de hauntology, dar rezultatul este mai variat, și conține destul de mult material original, pe lângă fantomele secolului trecut. Richard Devine înseamnă multă aparatură. Noi am preferat să punem mai multă carne, sânge, organe, salivă.

Înregistrările lui Bartók pe cilindri de ceară îți dau fiori și sunt criptice. Probabil nu imposibil de decodat, dar la ce bun dacă sunt atât de interpretabile. Nu e un proiect născut din „respectul pentru tradiție și înaintași”. E un proiect care rezonează puternic cu partea întunecată a folclorului, mitologia românească nefiltrată și zgomotul peisajului pre-industrial. Ca din orice altceva, din acele înregistrări arhaice s-a păstrat mai mult zgomot decât semnal. Micul nostru grup de spiritiști amatori a adăugat mult, tot ce ne-am imaginat că lipsește. E greu să colaborezi cu oameni din alte orașe și cu atât mai mult să colaborezi cu străbunii. De aceea mințim, brodăm, ne prefacem, augmentăm.

Cum vă afectează pandemia, muzical vorbind?

Ne-a ajutat să ne aliniem la nivelul muzicienilor pop – avem la fel de multe concerte ca și ei, în sfârșit. Spre zero. Dar nu zero absolut, pentru că, iată, în 2020 am avut plăcerea să participăm la festivalul Simultan, în Timișoara. Pe de altă parte, sigur am ratat câteva ocazii de Ghostophonia live, poate și de Drowned in Bodrog (al doilea album lansat în 2020) live. Sau un concert de 10 ani de Swimé în august. Sau unul de 20 de ani de Makunouchi Bento în noiembrie. Eh, avem pe ce da vina că nu s-au întâmplat! Altfel, suntem bine, mersi.