În jurul orei 21, la data de 4 martie 1977, Bucureștiul a fost lovit de un cutremur cu magnitudinea de 7.3 pe scara Richter. Cutremurul a durat puțin peste un minut, timp în care toate clădirile capitalei s-au zguduit violent. Peste 1500 de oameni și-au pierdut viața. Cutremurul – al cărui epicentru a fost în Vrancea – a fost resimțit în toată Peninsula Balcanică. Aflat aproape de o falie, Bucureștiul a fost zguduit de mai multe cutremure puternice de-a lungul anilor. În anul 1940, în urma primului cutremur major al epocii moderne, au murit peste 300 de oameni – cei mai mulți în urma prăbușirii Blocului Carlton din Piața Universității. Deși puține clădiri au fost distruse, multe au fost avariate, iar lipsa consolidării ulterioare a acestora a dus la dezastrul din urma cutremurului din 1977.

Evenimentul din ’77 este încă întipărit în memoria colectivă a românilor ca acea calamitate în urma căreia autoritățile și-au regândit abordarea față de dezastrele naturale. Acesta a reprezentat și unul din puținele momente admirabile ale dictatorului Nicolae Ceaușescu, care a cerut continuarea căutării supraviețuitorilor dincolo de perioada obișnuită și a făcut eforturi să calmeze populația. Peste o mie de oameni au murit în capitală, unde s-au înregistrat cele mai mari pagube materiale, peste 30 de clădiri distruse. Catastrofa a schimbat fața arhitecturii în România: toate blocurile ridicate după sfârșitul anilor ’70 au structuri rezistente.

Cutremurele sunt, prin însăși natura lor, fenomene spectaculoase, întrerupând mersul normal al societății și amintindu-ne că tot ce am construit se poate prăbuși în câteva secunde. 75 de secunde mai exact, în cazul cutremurului din 1977. Acest detaliu l-a inspirat pe ultimul artist care a luat parte la Live Action Cell, o rezidență în cadrul Muzeului Național de Artă Contemporană, ce a avut loc toamna trecută sub îndrumarea Ioanei Păun. Pe parcursul programului, mai mulți artiști internaționali s-au întâlnit cu antropologi români pentru a realiza cercetări urban-artistice, prezentate apoi publicului ca performance-uri.

Mehdi-Georges Lahlou este un artist francez-marocan ce trăiește și activează în Bruxelles, Atena și Casablanca. Acesta e recunoscut internațional pentru opera sa diversă, ce include sculptură, fotografie, desen și performance. Ca artist metamodern, arta lui Lahlou îmbină referințe și trăsături socio-culturale și este în general ancorată în probleme și evenimente reale. Acesta încearcă, însă, să evite afirmațiile politice de orice fel. În schimb, el se folosește de diverse simboluri ce țin de religie și sexualitate pentru a scoate în evidență natura duală a lucrurilor. Pentru Lahlou, nimic nu este bătut în cuie, sensurile sunt fluide și este de datoria publicului să tragă concluziile. De aceea lucrările sale sunt deseori provocatoare, încercând să stârnească ceva în percepția privitorilor, să provoace o reacție, fie ea de reflecție, umor sau stânjeneală.

Producând lucrări ambigue cu elemente de o conotație foarte clară, Lahlou este greu de clasificat. Deși a studiat dansul (iar relația cu corpul este o preocupare evidentă a sa), el este recunoscut mai degrabă ca sculptor, nu doar datorită sculpturilor sale propriu-zise, ci și abilității sale de a-și modela propriul microcosmos, precum și imaginația publicului. Astfel, toate lucrările lui, mai ales cele de performance, au un aer suprarealist, teatral, care se desprinde de prezentarea austeră caracteristică cubului alb contemporan. Una din preocupările principale ale artistului este memoria, cu toate conotațiile sale: evenimente istorice păstrate în inerție, diversitatea de moduri în care accesăm amintiri și povestim un anumit eveniment din trecut și cum memoria reală și cea afectivă cooperează în a produce narațiuni noi.

Cutremurele și memoria afectivă merg mână în mână: o catastrofă naturală ce are loc într-un timp atât de scurt, lăsând în urmă pagube masive, este o lovitură puternică dată psihicului. Pământul ce se zguduie și haosul de după suspendă timpul și rațiunea, lăsând evenimentele să fie percepute doar prin filtrul afectiv. Cu alte cuvinte, nu ne amintim ce a avut loc în timpul unui cutremur, însă ne amintim cum ne-am simțit. Pe baza acestui principiu, Mehdi-Georges Lahlou a creat ceva neobișnuit: performance-ul unui cutremur. Subiectul ales – cutremurul din 1977 – îmbină cu succes preferința sa pentru subiecte apolitice cu cerințele rezidenței la care a luat parte. Acesta a făcut cunoștință în București cu antropoloaga Oana Despa, care a venit cu informațiile necesare despre subiect. Însă, spre deosebire de ceilalți cercetători din Live Action Cell, care au avut un rol doar parțial activ, Despa a fost singura care a luat parte la lucrarea finală ca element esențial pentru coerența lucrării, însă până acolo…

Cum arată un performance-cutremur? Pentru Lahlou, memoria afectivă pare să fie cheia. Este și firesc dacă ne gândim la cum s-a păstrat cutremurul din ’77 în memoria colectivă. România a trecut prin mai multe seisme puternice, precum cel din 1986, cu 7 grade pe scara Richter, însă acela făcut mult mai puține victime. Cutremurul din 1977 ce a devastat Bucureștiul a tras un semnal de alarmă care încă bântuie conștiința colectivă – chiar și pentru noi, cei ce nu eram născuți pe atunci. Luând toate aceste aspecte în considerare, Lahlou a dorit să creeze o experiență imersivă cu un impact afectiv măcar parțial comparabil cu dezastrul din ’77.

Memoria și timpul sunt fundamental legate, deși memoria nu procesează mereu cu precizie timpul. Memoria afectivă are tendința de a încetini sau accelera timpul conform logicii sale interne. Lahlou a hotărât să se joace cu aceste idei, precum și cu așteptările publicului, propunând un performance de doar 75 de secunde, atât cât a durat și cutremurul din ’77. Doar 75 de vizitatori au putut intra în auditoriul MNAC, locația aleasă pentru reprezentație, fiecare pe rând pentru o experiență personal.

Performance-ul a avut loc într-o noapte cu vernisaj la muzeu, un context gălăgios și nepotrivit pentru contemplare. Dar a păși în 75 e ca și cum ai intra într-o altă realitate. Zgomotul mulțimilor de vizitatori se oprește brusc. În locul său: un sunet ușor și melodios de flaut și niște voci blânde. Cablurile și tuburile ce atârnă din tavanul dezafectat, luminile roșii și umbrele lungi ce se preling pe ziduri, aranjamentele de plante de pe podea, toate acestea alcătuiesc un decor distopic. Performerii sunt plasați peste tot în jur, separați de construcții semicirculare din scaune, ce amintesc de piese uriașe de Jenga gata să se prăbușească. Aceste asamblaje construite minuțios alcătuiesc decorul unei reconstituiri singulare.

Într-un colț, o femeie stă la o masă. Aceasta soarbe dintr-un pahar în timp ce se uită la filmări cu cutremurul din ’77 pe un laptop. Din când în când, presară niște praf în aer, praf ce se disipează rapid în întuneric. Aceasta ar putea reprezenta prezentul: epoca informației, unde cunoștințele despre cum ne putem proteja se află la un click distanță, dar și epoca distanței confortabile, în care ni se pare că o asemenea tragedie nu ne-ar putea afecta niciodată. În centrul camerei, o figură vulnerabilă stă întinsă pe un morman de dărâmături, vorbind despre calmul de dinaintea furtunii și despre păsări fără cântec în microfonul pe care-l ține aproape de piept. Imaginea aceasta poate reprezenta memoria afectivă: în urma distrugerii rămân doar dărâmăturile și amintirile distorsionate. În colțul din spate, o siluetă înaltă se clătină încet printre plante și scaune, gata să-și piardă echilibrul. Figura dezechilibrată și lentă este, desigur, însuși cutremurul, însă aceasta sugerează și încetinirea timpului. În stânga, înălțat pe un piedestal din bucăți de ciment, se află flautistul, cântându-și nonșalant melodia. Acesta amintește de Nebunul din Tarot – un tânăr aflat la marginea unei prăpăstii, pășind fără nicio grijă, neștiind că urmează să cadă în necunoscut. Însă, în mijlocul acestui grup de figuri suprarealiste, ca dintr-un vis, se află un grup de performeri ce emană un realism tulburător: antropoloaga Oana Despa și cele două fiice ale sale jucându-se cu un set de cuburi. Acțiunile lor nu sunt regizate, jocul este spontan: totul este cât se poate de real! Un detaliu tulburător ce îi leagă pe toți performerii este praful alb de pe hainele lor, ce devine un elementul comun, sugerând faptul că cutremurele nu iartă pe nimeni. Brusc, una dintre fete își întrerupe jocul și vine la tine, te ia de mână și te conduce afară în timp ce repetă cu veselie aceleași cuvinte tulburătoare ce răsună în cameră.

Ca un adevărat sculptor, Lahlou a construit un asamblaj de piese performative, auditive și scenografice unde suprarealismul se află în echilibru cu realismul, comunicând totodată informație afectivă pentru o citire stimulantă intelectual, precum și afectiv. Lăsând spectatorii să intre pe rând, fiecare este izolat de atmosfera disturbatoare a muzeului. Timpul limitat de vizionare acționează asupra memoriei, ce se reconfigurează pentru a putea recepta cât mai multă informație. Muzica și umbrele ce joacă pe pereți captează simțurile spectatorului, care receptează în același timp gesturile simple dar puternice ale performerilor. Acestea se repetă – aceleași acțiuni pentru fiecare spectator. Astfel, putem interpreta 75 ca un performance-sandviș, sau o dioramă: piesele componente nu trebuie văzute ca lucrări individuale, ci ca elemente ce se potențează unul pe altul și lucrează împreună.

După expresiile celor ce ieșeau din auditoriu, se pare că 75 a atins o coardă sensibilă, așa cum e de așteptat din partea unui performance metamodern. Vizitatorii uimiți și fermecați sunt semne că lucrarea nu te lasă indiferent. Artiștii ca Mehdi-Georges Lahlou, care au văzut lumina metamodernismului, își propun să reintegreze în artă factorii afectivi și emoționali al căror loc fusese până recent ocupat de noțiuni mai pragmatice. Deși se pare că am ajuns la „sfârșitul istoriei”, lucrări ca cea discutată mai sus ne amintesc de puterea naturii și de faptul că civilizația noastră este doar o mică fărâmă dintr-un tablou mult mai mare.

Aceasta a fost partea a III-a dintr-o serie de materiale editoriale despre Live Action Cell. Citiți partea I și a II-a.

Traducere de Rareș Grozea