Expoziția „Eco-Cultural Tides – Submerged Narratives of the Danube and Oslo Fjord”, curatoriată de Mirela Stoeac-Vlăduți la galeria de artă contemporană META Spațiu din Timișoara, cartografiază substraturile culturale și ecologice ale Dunării și fiordului Oslo – două corpuri de apă cu istorii distincte, dar interconectate prin fluxurile memoriei, ecologiei și schimbărilor sociale. Expoziția prezintă aceste peisaje acvatice ca pe niște situri arheologice, iar artiștii Kristin Bergaust, Cosmin Haiaș, Alex Mirutziu, Marina Oprea și Alexis Parra (Pucho) identifică sedimentele istoriei, artifactele intervențiilor umane, și structurile de putere, precum și narațiunile invizibile și scufundate.

Expoziția reprezintă doar o etapă din cadrul unui proiect mai amplu de cercetare transdisciplinară, care s-a bazat pe colaborarea dintre artă și știință, incluzând cercetări de teren desfășurate în arealul Clisurii Dunării și o rezidență artistică în Oslo. Artiștii au avut oportunitatea să colaboreze îndeaproape cu specialiști din diverse domenii, explorând teme precum exploatarea resurselor naturale și impactul ecologic asupra acestor peisaje, patrimoniul cultural al Fiordului Oslo și Clisurii Dunării, metodele de conservare ale memoriei colective, etc.

Cercetarea curatorială și artistică este centrată în jurul mitologiei celor două peisaje naturale care sunt văzute ca spații vii, în continuă evoluție și în permanentă negociere. Este nedrept să vorbim despre Dunăre și despre fiordul din Oslo doar în termenii geografici și economici cunoscuți deja. Dincolo de aceste perspective antropocentrice care le împuținează istoria și semnificația, se află comunități marginalizate, fluxuri de migrații uitate, schimbări ecologice, ruinele exploatării și povești naufragiate. Geograful cultural britanic Denis Cosgrove argumentează în cartea sa Social Formation and Symbolic Landscape (1984) că peisajele ar trebui înțelese drept palimpseste culturale, modelate de putere, ideologie și procese istorice, mai degrabă decât ca spații neutre și neatinse. Expoziția adoptă conceptul de cartografiere profundă (deep mapping), dezvoltat de Cosgrove, care constituie o metodă artistică și științifică de integrare a istoriei, memoriei, mitologiei, ecologiei și experienței umane și non-umane pentru a contura o înțelegere mai complexă și relațională a locului.

Pornit în colaborare cu partenerii din Norvegia, proiectul își propune să adopte un nou cadru eco-cultural, în afara limitelor antropocentrismului, prin care să ne raportăm la Dunăre mai mult decât ca la o resursă naturală. Artista, cercetătoarea și profesoara Kristin Bergaust a inițiat în Norvegia proiectul Oslofjiord Ecologies – un proiect de cercetare artistică, bazat pe o abordare interdisciplinară, cu scopul de a crea noi practici artistice și noi modele de gândire care să exploreze crizele trecutului și prezentului, imaginând moduri mai sustenabile de conviețuire pentru viitor. Proiectul s-a centrat în jurul fiordului Oslo, asupra vieții sociale, economice, culturale și ecologice de pe coasta acestuia, atât de la suprafața cât și de sub nivelul apei. Inspirat astfel de succesul proiectului Oslofjiord „Ecologies, Eco-cultural tides” își propune să dezvolte un vocabular nou de raportare la Dunăre, să adopte și să promoveze un nou mod de relaționare – mult mai conștientă și asumată.

De la cea mai sângeroasă frontieră din Europa și un peisaj interzis în comunism, de la scufundarea Insulei Ada Kaleh și construirea Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I și II, Dunărea continuă să fie privită astăzi doar ca o resursă naturală, energetică și economică. Cu toate acestea, Dunărea rămâne a fi un important afluent al istoriei, o arhivă lichidă a trecutului, martoră a transformărilor politice, ecologice și culturale. „Ce nu-ți poate fi luat nicicând? […] Ce vei deveni în 50, 1000, 2000, 5000 de ani?” – întreabă curatoare Mirela Stoeac-Vlăduți, adresându-se Dunării, în jurnalul pe care l-a ținut de-a lungul proiectului. Confruntați cu acest jurnal intim înainte de a păși în expoziția propriu-zisă, suntem purtați prin etapele proiectului și demersului curatorial, prin discuțiile purtate atât pe coasta fiordului din Oslo, cât și în timpul plimbărilor pe Dunăre, prin interacțiunile individuale ale artiștilor cu peisajele naturale etc. Acest jurnal, o carte-obiect împresurată cu gândurile și reflecțiile intime ale curatoarei, polaroide cu echipa de artiști și fotografii cu detalii din elemente naturale, anticipă cadrul intim și epistolar al expoziției.

Expoziția se deschide astfel ca o scrisoare colectivă de reconciliere și apropriere, prin care se inițiază un dialog continuu cu Dunărea însăși. Fiecare lucrare din expoziție reprezintă cartografii alternative personale ale Dunării și ale fiordului Oslo, încapsulând experiențe intime și narațiuni multidimensionale stratificate care cuprind atât sedimentele istoriei, cât și viitorul speculativ.

Artistul Alexis Parra (Pucho) abordează Dunărea și fiordul Oslo ca pe niște arhive vaste, lichide, care ascund și dezvăluie urmele activității umane. În lucrarea Fishing report, artistul recuperează și recondiționează obiectele de fier corodate, găsite în adâncurile apei, care devin artifacte ale uitării, fantome materiale ale poveștilor nevăzute. Apa, în viziunea lui Parra, este atât un gardian al memoriei, cât și o forță a entropiei, care erodează rămășițele umane, conservându-le în același timp, în mod paradoxal, în straturi de sedimente și coroziune, dezvăluind astfel fragilitatea prezenței umane în fața forțelor naturale. Abordarea sa nu este nici pur documentară, nici nostalgică. Lucrarea Fishing report funcționează mai degrabă ca o cartografiere speculativă, neliniară, a istoriei, chestionând caracterul fluid al memoriei, care se află întotdeauna într-un proces de reapariție și reinterpretare.

Procesul de formare și conservare a memoriei este în continuare explorat și dezvoltat de Marina Oprea. În instalația Where lucid waters flow, artista ne introduce în peisajele celor două corpuri de apă: Dunărea și fiordul Oslo, prezentând un eseu video, fotografii pe film și obiecte găsite, specifice locului, pe care le-a încorporat în sfere moleculare de „apă”. Aceste ansambluri organice și artificiale par să-și dobândească însă o proprie ontologie și să genereze un nou peisaj. Prin suspendarea elementelor organice în materiale sintetice (rășină epoxidică), artista examinează tensiunea dintre conservare și transformare, întrebându-ne dacă arhivarea nu presupune, în mod inerent, și alterarea obiectului conservat. Marina Oprea intervine, de asemenea, pe fotografii cu aceste „molecule de apă” care funcționează ca lentile, creând noi centre de interes, mutând, în cele din urmă, atenția de pe construcțiile umane pe elementele naturale, invitând la o viziune cuprinzătoare și o detașare de perspectiva antropocenă. Eseul video, care prezintă o meditație intimă, aproape onirică, extinde acest discurs, printr-un flux continuu de gânduri și fragmente de apă, cercetând tensiunile dintre conservare și descompunere, trecut și prezent, timp uman și nonuman. Lucrarea imită ecoul ritmurilor apei înseși – curgere, erodare, remodelare – dezvăluind modul în care memoria, identitatea și peisajul se dizolvă și se reconfigurează necontenit.

Kristin Bergaust prezintă în eseul video Rivers of many names o suprapunere poetică de materiale de arhivă, imagini animate și peisaje sonore, prin care evocă Dunărea ca pe un spațiu al conflictelor nerezolvate, un ecosistem unde trecutul și viitorul coexistă, unde urmele migrației, industrializării și crizei climatice sunt sedimentate în straturi atât vizibile, cât și  invizibile. Înșiruirea numelor multiple ale Dunării – derivate din diferite culturi și limbi – prezintă caracterul fluid al identității acesteia. Prin vizualizarea scufundării Orșovei vechi, dispariției biotopurilor de luncă, speciilor de pești pe cale de dispariție și, nu în ultimul rând, al dislocării caselor localnicilor, artista ne poartă prin straturile istoriei și dimensiunile complexe ale crizelor. Kristin Bergaust reiterează necesitatea unei abordări exhaustive și incluzive, prin care fiecare element atât uman, cât și non-uman este luat în considerare în egală măsură, însumând, în cele din urmă, îndemnul Donnei Haraway la o implicare directă în complexitățile lumii contemporane, fără a căuta soluții simpliste. Donna Haraway a introdus conceptul de a rămâne cu problema în cartea sa Staying with the Trouble: Making Kin in the Chthulucene (2016) ca o soluție alternativă la gândirea antropocenă și la soluțiile simpliste identificate pentru criza ecologică. A rămâne cu problema presupune o gândire tentaculară și poroasă prin care să rămânem în complexitate, să învățăm să trăim cu crizele globale într-un mod responsabil și relațional, fără a plasa omul pe o treaptă superioară.

Alex Mirutziu extinde discursul artistic și se îndreaptă spre o altă dimensiune, mai intimă și mai profundă. Lucrarea video Dump Cinema ne introduce în teritoriul ecologiei mentale (așa cum a fost descrisă de Felix Guattari în The Three Ecologies (1989), acolo unde fluviul devine o entitate performativă a interogării identității, a distorsionării percepției și a fluidității conștiinței. Peisajul sonor, punctat de voci guturale și un ritm discontinuu al imaginilor, induce un sentiment de dislocare, o stare de suspendare care subminează certitudinile privitorului și care sfidează logica și narațiunea liniară. Prin alinierea corpului queer la mișcarea neîncetată a râului, Mirutziu privește dincolo de greutatea tuturor categoriilor rigide, fie ele de gen, sexualitate sau chiar sociale, și evidențiază imposibilitatea unei fixări definitive a sinelui. Cercetătoarea Astrida Neimanis scrie în cartea sa Bodies of Water: Posthuman Feminist Phenomenology (2016) „Cu toții suntem corpuri de apă. De fapt, acordând atenție ciclurilor hidrologice, putem prezenta o perspectivă mai degrabă queer: apa este, în mod evident, atât finită, cât și inepuizabilă; în același timp, este aceeași și, totodată, devine mereu diferită.”^[1] Astrida Neimanis, vede apa nu doar ca un element fizic, ci ca o metaforă conceptuală și fizică a formării identității și a eliberării, un mediu de conexiune între corpuri, istorie și memorie. Prin introducerea conceptului de hidro-feminism, Neimanis contestă noțiunea de sine delimitat și autonom, sugerând în schimb că identitatea este relațională, poroasă și profund legată de ecologiile naturale și sociale. În cele din urmă, lucrarea lui Alex Mirutziu reprezintă o meditație asupra fluidizării identității în afara oricăror mecanisme de control social.

Dacă Alex Mirutziu abordează limitele subconștientului și fluiditatea identității, artistul Cosmin Haiaș ne confruntă cu propria conștiință viitoare, în care ecologia mentală nu mai este încadrată doar în limitele percepției umane, ci se regăsește la intersecția dintre memorie, tehnologie și natură. Lucrarea Fish & (Micro)chips este constituită dintr-o serie de panouri luminiscente care îmbină organicul cu artificialul, încapsulând urmele geologice, vegetația și esențele cromatice atât ale Dunării, cât și ale fiordului din Oslo. Haiaș examinează relația dintre tehnologie, memorie și percepție, imaginând un viitor în care naturalul și artificialul se contopesc și devin un tot întreg. Lucrarea reprezintă o arhivare speculativă a peisajului, unde elementele naturale sunt conservate în materiale sintetice și în baze de date, chestionând modurile în care memoria unui loc se transformă atunci când este transpusă într-un mediu artificial sau chiar virtual.

Expoziția „Eco-Cultural Tides – Submerged Narratives of the Danube and Oslo Fjord” este un exercițiu de memorie, de recuperare și de revizuire a propriilor istorii și interacțiuni cu peisajul natural. Prin abordări diverse, de la cartografiere profundă la arhivare speculativă, artiștii reimaginează Dunărea și fiordul Oslo ca arhive vii, unde artifactele trecutului se întrepătrund  cu incertitudinile viitorului. Fiind pradă unei lumi în care crizele ecologice, sociale, politice și personale se suprapun, „Eco-Cultural Tides” nu încearcă să ofere soluții simpliste, ci, mai degrabă, creează un spațiu al interogării, al reflecției și al dialogului, dar și al ascultării și coexistenței.

Expoziția „Eco-Cultural Tides – Submerged Narratives of the Danube and Oslo Fjord”, curatoriată de Mirela Stoeac-Vlăduți, cu artiștii Kristin Bergaust, Cosmin Haiaș, Alex Mirutziu, Marina Oprea și Alexis Parra (Pucho), a avut loc la META Spațiu din Timișoara în perioada 31 ianuarie – 22 martie 2025.

^[1] Neimanis, Astrida. „Posthuman Gestationality: Luce Irigaray and Water’s Queer Repetitions.” în Bodies of Water: Posthuman Feminist Phenomenology, p. 66. Environmental Cultures. London: Bloomsbury Academic, 2016.