Trebuie să mărturisesc din capul locului că pictura lui Gili Mocanu a exercitat mereu asupra mea o fascinație constantă, fără să-mi pot explica până la capăt de ce se întâmplă asta și cum pot ajunge la sursa „problemei”. Adevărul este că nici acum nu am descurcat toate firele demersului său artistic, chiar dedicându-i un timp de analiză îndelungat și „agățându-i” mai multe teorii ale vizualității contemporane care ne deschid interpretări multiple, dar care pot la fel de bine să se scuture într-o secundă, reclamând mai degrabă o privire pătrunzătoare și un ochi atent. Pentru că există ceva în pictura lui Gili care mereu ne scapă printre degete și care „fentează” chiar și cele mai abile instrumente hermeneutice, parcă pentru a ne demonstra încă și încă o dată că autonomia picturii și corpul ei viu, neîngrădit, câștigă întotdeauna.

Impresia aceasta, a unei vietăți pentru care „acvariul” spațiului de expunere este neîncăpător, mă copleșește și acum, după vizitarea mini-retrospectivei „Deal cu craniu”, curatoriată de Mihnea Mircan, un partener de dialog de cursă lungă al artistului, expoziție orchestrată de Galeria Ars Monitor din București, condusă de Silviu Pădurariu și Mia Munteanu, și adusă la Timișoara în spațiul Pavilionului ISHO. Picturile expuse acum trasează un arc peste timp și ne arată un Gili alcătuit din mai mulți artiști, toți râvnind la cucerirea, bucată cu bucată, a unui nou teritoriu pictural. De la matricea formatoare a unui câmp vizual definit textual, Consoană și vocală, 2006, la picturile arhetipale ale mijlocului anilor 2000, până la cele mai recente creații precum Revera, 2020-2024, toate picturile expuse acum definesc câte un drum pe care Gili s-a aventurat nonșalant, fără temerile cuceritorului pentru care victoria înseamnă stabilitatea egoului. Gili se aruncă în abisul creației fără plasă de siguranță și fără așteptări festive, căutând nu doar creatorul absolut, ci și acel Hermes pierdut, care a stat la baza primelor creații ale umanității și care face legătura dintre pământ și transcendență, îndemnând la tăcere și oprind zgomotul cotidian.

O prietenă mi-a mărturisit vizitând expoziția „Deal cu craniu” că a perceput lucrările atât de vii și de grăitoare, încât nu a mai simțit nevoia de a citi vreun text curatorial. Totuși, arta lui Gili Mocanu a generat de-a lungul timpului și unele dintre cele mai interesante și mai savuroase texte critice. Iar faptul că teoreticienii nu se pot opri din a încerca descifrarea a ceea ce unii au numit „realism magic de factură minimalistă” (Oana Tănase) sau „oglindirea extra-minții” (Liviana Dan) este semnul că pictura lui Gili este mult mai mult despre noi decât despre el, că relația care se stabilește între noi și noi, nu doar între noi și tablou, este esențială. Dacă privim în expoziție cele două tablouri care se confruntă față-n față, Revera I și Revera II, observăm că definesc un spațiu ca un câmp magnetic, unde odată ce ai intrat nu mai poți ieși la fel. Cele două lucrări, duble, simetrice și „adevărate” până în măduva oaselor picturale, străpung universul vizualității și ne deschid fanta spre infinitul epurat complet. Ne regăsim privind când la una, când la alta, ca o elice, până când privirea se desprinde, decolează și se distanțează și ajungem să ne privim pe noi înșine privind.

Felul în care Gili Mocanu integrează dublul nu este mereu identic. Uneori dublul devine o dublare a actului artistic și al motivului vizual – vezi tablourile „gemene”, cum este și cazul descris mai sus. Alteori acel dublu „înrămează” o imagine, așa cum este tabloul fără titlu din 2010, înfățișând o furtună pe mare, o imagine într-o imagine de fapt, pictura unei imagini alb-negru, visate sau recuperate, nicidecum „reprezenta(n)te”. Alt mod de a dubla, dar și de a modifica o imagine, este ultimul tablou al expoziției, unde moartea picturii devine o renaștere a ei, prin apelul la un Malevici solar de data aceasta, care nu mai recurge la un pătrat negru pentru a pecetlui soarta artei, ci la un dreptunghi galben vibrat, care deschide accesul la o pictură care nu va muri, de fapt, niciodată. În cazul „gemenilor” cred că demonstrația artistică parcurge mai multe stadii. Pe de-o parte, dacă recitim în termeni freudieni ideea dublului, asta ne împinge inevitabil să evocăm acel stadiu mental primar, al subconștientului, în care informația este astupată și blocată, iar imaginea posibil să fie ușor denaturată, iar veșnica întrebare Ce este real / original și ce este construit / copiat ne dă târcoale inevitabil. Apoi, meta-imaginea care se conține pe sine, dar și tot ceea ce se îndreaptă spre ea devine, în termenii lui W. J. T. Mitchell un „vortex” care absoarbe conștiința privitorului, scuipând înapoi o infinitate de reflecții ca o prismă împrăștiind razele soarelui. Iar ultimul stadiu pe care dublarea unui motiv îl propune este simetria oglindirii ce definește două teritorii aflate pe muchie de cuțit. De data asta nu mai este o confruntare între realitate și ficțiune, dualitate oricum insignifiantă în constructul mai mare al creației picturale, ci o oscilare între creator și privitor, în care cei doi își schimbă rolurile și perspectivele până la un vertij incontrolabil în care fiecare dintre ei se (de)dublează la infinit.

Mihnea Mircan vorbește în textul lui curatorial despre raportul dintre figură și fundal prin prisma unei simultaneități diagramatice și despre o altă axă importantă a expoziției, cea a vizualizării textului, transpus astfel într-un motiv multistratificat. Rolul textului în pictura lui Gili susține o alianță temporară a cuvintelor într-o înlănțuire vizibilă, prezentă ca un monolit aproape, revendicând familia de cuvinte și de concepte din care sunt extrase cele câteva, capabile să susțină un „frontispiciu” în oglindă. Textul nu pare scris, ci mai degrabă săpat, corodat în timp, nu are fluiditate, ci încrâncenarea cu care mâna stângă preia controlul și încearcă să traseze un alt parcurs, imprevizibil și lipsit de măiestrie. Oglindirea textului are poate cel mai percutant impact în lucrarea JDS, 2011, unde „Jedem das Seine” (fiecăruia ce este al său), inscripția de fier de pe poarta lagărului de concentrare de la Buchenwald, este privit din perspectiva călăului, a celui căruia nu i se adresează, de fapt, acest mesaj; a celui care nu „merită” să sufere, să moară sau să se afle „pe partea cealaltă”. Privitorul este iarăși supus să se privească pe el însuși privind, să se surprindă în exteriorul funiei răsucite, întrebându-se cum se poate ocoli totuși gardul acesta de fier și străpunge oblic o istorie a învingătorilor și a învinșilor.

Cred că nicio altă propunere expozițională recentă nu ne-a întors atât de iscusit o oglindă spre noi înșine, dar nu pentru a ne privi în adâncurile ființei noastre, așa cum ni se pretinde poate prea des și prea insistent, ci pentru a ne reaminti că vederea și interpretarea nu sunt nicidecum separate, ci, așa cum anunțase deja Mieke Bal, actul de a privi înseamnă cunoaștere.