Erogenesis este un film creat în cadrul proiectului Ectogenesis, o ficțiune speculativă, și pornește de la următoarea premisă: în urma unui dezastru misterios, puținii supraviețuitori se regăsesc infertili. Toate speranțele gravitează în jurul unui grup de savante. Despre ele se spune că ar fi inventat un dispozitiv de reproducere artificială. Dar savantele au o altă prioritate: studiul plăcerii. Într-o lume suspendată în așteptare, acestea își petrec zilele cufundate în experimente erotice bizare.

Titlul filmului provine dintr-o combinație de concepte. Termenul ECTOgeneza provine din greacă – combinând ECTO- („afară”) și GENESIS ( „creație”) – referindu-se la ideea de viață care se dezvoltă în afara corpului. Combinat cu termenul EROgenitate, formează titlul EROGENESIS.

Elena Malzew: Pentru început, aș vrea să explorăm tema filmului tău. Ce te-a atras spre acest subiect? Alegerea este cu atât mai interesantă cu cât marchează o schimbare de gen față de filmele tale anterioare. Science fiction-ul are o tradiție îndelungată în literatură și film. Deși a fost istoric dominat de bărbați, a fost profund influențat de voci feminine precum Margaret Atwood, Ursula K. Le Guin și Octavia Butler, care au folosit ficțiunea speculativă pentru a interoga genul, sexualitatea și raporturile de putere. Lucrările lor alternează între utopie și distopie, pun sub semnul întrebării normele patriarhale și propun noi moduri de a înțelege societatea și rolul tehnologiei în viețile celor marginalizați. Aceste idei par profund legate de munca ta și mi-ar plăcea să aflu cum le-ai abordat aici.

Xandra Popescu: În copilărie, mă uitam cu tatăl meu la o emisiune SF pe TVR. Se numea „Știință și imaginație.” Era un talk-show între doi bărbați în costume gri, foarte pedanți și atotcunoscători, într-un fel aproape comic. Asta se întâmpla în perioada tranziției. Dar SF-ul fusese extrem de popular și în România comunistă. Exista o miriadă de cluburi, cu nume parcă scoase dintr-un manifest galactic: Andromeda, Aeternus, Kings of the Sands, Quo Vadis, Explorers of Tomorrow și The Third Millennium. Recent, Ștefan Tiron a realizat o expoziție care cartografiază acest entuziasm.^[1]

Începând cu adolescența, a început să-mi displacă SF-ul. Mi se părea captiv într-o lume de ieri, explicativ și un pic ridicol. L-am redescoperit foarte târziu, prin romanele Octaviei Butler, pe care le-am citit pe nerăsuflate. Pentru acest film, mi-a plăcut ideea de a face un SF în mod asumat „sărac.” Dar a mai fost ceva: ceva și mai adânc – o ruptură cu realismul și cauzalitatea. Îmi doream să folosesc o metodă nouă. O numesc „wishful thinking.” La un moment dat, am invitat-o pe producătoarea mea, Clara Puhlmann, în procesul de lucru. Ideea noastră a fost să construim o lume modelată de dorință și seducție, nu de realism și plauzibilitate. Și am aplicat asta la nivel de scenariu, producție, scenografie, paletă cromatică, sunet, tot.

Si da, ai dreptate – science-fiction-ul creează un spațiu în care putem regândi puterea si genul.  Noi am vrut să ne imaginăm o lume în care un grup de femei ar putea salva omenirea – prin tehnologie, nu prin corp. Dar aleg să n-o facă. Ne-am dorit să deconstruim scenariul supraviețuirii: aceste femei refuză responsabilitatea perpetuării speciei și aleg, în schimb, plăcerea ca formă de urgență.

Poți explica conceptul de Ectogeneza și oferi câteva referințe istorice legate de acesta?

Ectogeneza a fost un izvor nesecat de senzaționalism de-a lungul timpului. Dacă ar fi să trasez câteva repere în traiectoria acestei idei, m-aș referi mai întâi la ocultiștii secolului al XVI-lea. Aceștia erau obsedați de posibilitatea de-a crea viață în mod artificial. Reușita ar fi însemnat o schimbare de paradigmă: creația nu ar mai fi fost un prerogativ divin. Paracelsus, de exemplu,  credea că ar putea să creeze oameni de dimensiuni mici sigilând spermă într-un pântec de cal mort și lăsând-o să putrezească timp de 40 de zile.

În 1932, Aldous Huxley stârnea isteria determinismului tehnologic cu romanul Brave New World. Avem aici embrionii fertilizați în eprubete, proiectați pentru roluri sociale rigide. Ni se semnalează că tehnologia este periculoasă, că duce la servitute și pierzanie.

În 1970, Shulamith Firestone salva ideea de ectogeneză din ghearele distopiei prin lucrarea The Dialectic of Sex. Ea vedea ectogeneza ca un mod de a depăși „tirania biologiei reproductive” și o cale către egalitatea de șanse între femei și bărbați.

Dar ideea ei ar putea fi dusă și mai departe, spre dizolvarea genului, noi moduri de a simți și apariția unor noi tipuri de subiectivitate. Și pe noi asta ne-a condus în film.

Dar, ca și protagonistele noastre, echipa mea și cu mine am fost mult mai investite în ERO decât în ECTO. Aș spune chiar că ECTO a fost pretextul, iar ERO a fost motivul.

Una dintre protagonistele filmului este Dr. Kollontai, fondatoarea Centrului pentru Studiul Erogenității. Ea este numită după Alexandra Kollontai. Kollontai a fost o figură marcantă în Rusia sovietică de la începutul secolului al XX-lea. Ca revoluționară marxistă și prima femeie ministru din lume, ea a susținut dreptul la avort în Uniunea Sovietică și a devenit prima femeie ambasador, militând pentru drepturile femeilor la intersecțiile dintre socialism, feminism și clasă. Ai putea detalia această referință și rezonanța ei contemporană? Alegerea mi se pare deosebit de relevantă, deoarece controlul reproducerii rămâne o problemă critică și astăzi. Guvernele continuă să aplice politici de reglementare a populației, așa cum se vede, de exemplu, în anumite state americane și, mai recent, în Rusia, unde Duma ia în considerare legi împotriva așa-numitei „propagande fără copii”, care ar putea să-i penalizeze pe cei care aleg să nu aibă copii. Prezența Kollontai în film trasează o paralelă convingătoare cu aceste teme ale autonomiei și rezistenței, făcând legătura între luptele din trecut și luptele actuale pentru libertatea reproducerii.

Kollontai a fost o gânditoare cu adevărat revoluționară. Cu un secol în urmă, în Rusia sovietică, ea vorbea deja despre familie ca mecanism de control patriarhal și despre povara reproducerii. Ea vedea asta clar: că ni se cere să livrăm vieți noi, iar această muncă, de o intensitate extremă, este învăluită într-o aură fatalistă și romantică, menită să-i mascheze costurile uriașe. Cred că este cea mai intensă formă de muncă posibilă. Dar multe femei și persoane cu uter încep să refuze asta ca predestinare biologică. Și apoi sunt aceia care percep asta ca pe o amenințare și o fisură în ordinea lumii.

Să nu ne facem iluzii: problemele pe care le aveam în anii ’70 în materie de drepturi reproductive le avem și acum. Dar cred ca trebuie sa visăm mai departe. Pentru filmul ăsta am vrut să ne imaginăm o Kollontai a viitorului și ne-am întrebat: Ce ar dori ea? Unde ar duce-o prăbușirea distincției sex/gen? Așa că am construit acest personaj al unei savante care visează la o lume fără muncă reproductivă, o lume în care sute de noi sexe ar putea să înflorească.^[2]

Aș vrea să vorbim despre dispozitivul de reproducere pe care îl vedem în film. Nu este doar un obiect de recuzită; este o sculptură și funcționează aproape ca un protagonist. Ce ne poți spune despre el?

E vorba despre un dispozitiv în forma unui păianjen enorm,  conceput și construit de sculptorul Matei Cioată. În procesul de cercetare, am explorat multe direcții, așa cum puteți vedea în schițele de mai jos.

Referințele au fost sculptura Maman de Louise Bourgeois și arhitectura speculativă a grupului Archigram topite într-o infuzie de cyberpunk. Dispozitivul e conceput cu picioare telescopice, dintr-un material ce pare a fi oțel inoxidabil, dar nu este. Matei a folosit modelare și imprimare 3D. La fel ca și Maman, dispozitivul are o prezență maternă, amestecând senzația de protecție cu o notă de neliniște. Concepția și proiectarea dispozitivului în spațiu au durat luni de zile, pentru ca, într-un final, el să trăiască doar o zi în timpul filmării.

Cum se raportează filmul tău la modelele istorice de obiectificare în cinema și, poate, chiar le răstoarnă? Având în vedere conceptul de „wishful thinking” pe care l-ai introdus în discuția noastră, cum imaginează acest film narațiuni alternative pentru personajele feminine?

Dacă stai să te gândești, istoria filmului e plină de propagandă. Propagandă pentru heteronormativitate, eroism, protagonism. Tot pachetul. EROGENESIS nu face propagandă. Nici măcar pentru femei fără copii care adoră pisicile.^[3] Deși, dacă ar fi să fac propagandă, nu mi-aș putea imagina o cauză mai bună.

LINK TRAILER AICI

^[1] Harta a fost cercetată și produsă pentru expoziția „Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului” curatotoriată de Stefan Tiron și prezentată în 2021 la Rezidența BRD Scena9 in Bucuarest și INDECIS artist-run space în Timișoara în 2023.

^[2]Xandra Popescu face referire la unul dintre principiile Xenofeminist Manifesto (2015), redactat de colectivul Laboria Cuboniks: „Să înflorească o sută de sexe!” Manifestul susține utilizarea tehnologiei și științei ca instrumente pentru emancipare. Se opune rolurilor de gen naturalizate și își propune să dizolve determinismul biologic.

^[3] Xandra Popescu face referință la o declarație făcută în 2021 de J.D. Vance, pe atunci candidat la Senatul SUA, ulterior vicepreședinte al SUA, care afirma că Statele Unite sunt „conduse de o grămadă de femei fără copii, cu pisici, nemulțumite de viață și de alegerile pe care le-au făcut.”

Traducere de Liliana Popescu