Anul 2019 marchează niște dispariții mult prea timpurii ale unor artiști vizuali români care se aflau în floarea vârstei și care ar mai fi putut crea încă o perioadă consistentă de timp, dacă firul vieții lor nu ar fi fost brutal întrerupt. Astfel de momente ne scurtcircuitează liniaritatea cotidianului, conștientizând cât de fragilă e în fapt viața. Considerăm egoist că ziua de mâine ne aparține, că mai avem timp. Credem că timpul e un prieten cu care de obicei negociem și căruia îi acordăm o încredere mult prea mare, considerând că ritmul nostru interior se racordează automat la curgerea firească a acestuia. Timpul nu ne-a fost niciodată prieten, probabil timpul ne e cel mai mare oponent, ca să nu îl numesc dușman. Timpul ne trădează.

Când văd că un creator moare, dincolo de pierderea lui ca ființă umană și de golul pe care îl lasă absența sa, mă gândesc la toate lucrările pe care nu a mai avut timp să le facă și în același timp la cele pe care le-a făcut deja și care capătă o cu totul altă dimensiune, știind că nu va mai exista niciodată un om care să gândească exact la fel, care să simtă la fel și care să conceapă materia în aceeași manieră. Când un om moare, se sfârșește o lume. E un sentiment de neputință și în același timp de resemnare, nu putem opri viața. Moartea face parte din viață. Și moartea ne face la modul cel mai nemilos conștienți de substanța vieții. E acolo un moment de luciditate care îmi dă aproape o senzație de asfixiere, că nu pot respira, că nu știu să respir dacă îmi eliberez mintea de ce cunosc pentru a conștientiza necunoscutul. Inevitabil apare întrebarea: dacă mi s-ar întâmpla și mie? Cred că fiecare dintre noi ne-am întrebat chiar și pentru o fracțiune de secundă în fața unei morți subite acest lucru. Răspunsul, în esență, nu contează, pentru că oricum nu îl vom afla. Ceea ce contează, cred, e mai degrabă răspunsul la întrebarea: Ce lăsăm în urmă?

Artistul plastic, prin specificitatea muncii sale, creează obiecte. E o urmă extrem de palpabilă și concretă, o mărturie de netăgăduit a unei conștiințe. Acel obiect poartă amprenta și e rezultatul afirmării unei existențe. Însă, asemeni corpului uman, obiectul artistic nu scapă de condiția perisabilă și de relativitatea prezervării sale în timp. Cât timp rezistă în urma noastră? În ce condiții este sau nu valorificat, amintit, arhivat? Artista Adriana Jebeleanu, în finalul monologului său din performance-ul Blind. Deaf. Mute rostea următoarele: „Artistul bate din aripi plăpânde, stârnind tornade gigante în ceruri. Urletul său mut, plânsul său orb, bătăile inimii surde îl fac pe artist o ființă specială. Condamnat la moarte, „libertate” ar fi ultimul său cuvânt pe eșafod. I’m an artist, nice to meet you.”

Libertatea e într-adevăr firul roșu. Nu viața și moartea. Sau cel puțin așa îmi place să cred. Libertatea de a simți, de a cuprinde, de a te desprinde, de a crea, de a gândi, de a decide, de a fi. Libertatea de a lăsa ceva sau nu în urmă.

Posibile interogații mentale despre motivație în procesul artistic ca un prim pas pentru a lăsa ceva sau nu în urma ta: Pe tine ce te construiește? Ce te distruge? Care e „călcâiul lui Ahile” în cazul tău? În ce măsură ceea ce te construiește ajunge să te distrugă? Îți place să te joci cu limitele tale? Vrei să ți le cunoști cu adevărat? În ce măsură crezi că ai ceva de exprimat și de transmis? De ce ai vrut să faci artă? De ce o mai faci încă? Dacă nu, de ce ai renunțat? Scrii despre artă? De ce o faci? Îți place să judeci, să critici? Cauți sens în ceva ce pare fără sens? Crezi că trebuie să existe acel sens sau lucrurile pur și simplu se întâmplă? Ți-e frică de mediocritate? Oare ignoranța nu are ceva inocent și pur în ea? Îți place ideea de control? Crezi că poți deține controlul? Vrei să deții controlul tău? Exerciții de libertate care pot continua.

Undeva la un pol opus, unul dintre cele mai paradoxale contexte în care ceea ce un artist lasă în urmă este valorificat – se materializează în evenimentul de tip licitație de artă organizat la casele mari de licitație precum Sotheby’s și Christie’s. Nu mă refer la licitația de artă la modul general, ci la cazul particular în care sunt licitate obiecte de artă inestimabile, realizate de artiști care nu mai sunt în viață. Ceea ce au lăsat ei în urmă, în urma unor existențe de cele mai multe ori zbuciumate, pline de greutăți și de cele mai multe ori trăite fără a se gândi la beneficii materiale sau la ideea de a lăsa o moștenire culturală omenirii. Se întâmplă acolo un fenomen pe care eu îl disec mereu mental din cauza contradicției și al paradoxului situației. Îmi permit un exercițiu de libertate în a găsi fascinantă o licitație plină de capodopere și în același timp în a o percepe ca fiind un fenomen incredibil de trist. E o adrenalină pe care o simt involuntar uitându-mă la un asemenea eveniment nu pentru că reprezintă visul oricărui artist, ci pentru că obișnuită fiind mereu că actul cultural e sinonim cu o zbatere financiară și cu o lipsă de infrastructură, iată mă aflu în fața unui context în care banii nu sunt o problemă. Dar de fapt, în modul cel mai ironic existențial, tot banii devin problema. De ce? Pentru că e vorba doar despre investiții financiare. Și aici chiar mi-ar plăcea să fiu contrazisă. Chiar aștept să vină cineva cu argumente pertinente să demonstreze că acel spectacol incredibil de bine organizat și prezentat e despre valorificarea culturii universale.

De fiecare dată când intră o lucrare nouă în scenă pentru a fi licitată, am un sentiment de nod în stomac, pentru că percep obiectul, pe care de cele mai multe ori îl recunosc imediat, vizualizez artistul și viața sa, de cele mai multe ori tragică sau oricum extremă, mă uit la tot contextul office/cocktail și mă gândesc la marea absență. Absența artiștilor și deopotrivă absența licitatorilor (sunt mereu la telefon pentru a nu li se cunoaște identitatea). Și evident absența banilor, care în mod firesc sunt scripturali, pentru că sunt incredibil de mulți, atât de mulți încât nu mi-i pot imagina. Ce anume se tranzacționează acolo? Valoarea? Ideea? Un statut? O proiecție? O iluzie? Obiectul de artă poartă energia artistului, e sublimată în el toată încărcătura psihică și emoțională a acestuia, e interfața dintre el și lume, materializată într-un obiect. De ce ai vrea să dai 40 de milioane de dolari pentru o lucrare de Francis Bacon? Eu nu aș vrea să am un Bacon nici măcar într-un seif, tocmai din cauza a tot ceea se află în spatele lucrărilor lui. E viața lui acolo, și libertatea cu care și-a asumat-o, nu aș vrea să o țin doar pentru mine.

Viața lui Bacon nu ar trebui să fie pusă la dispoziția doar unei elite, și nu moartea acestuia ar trebui să fie unul din factorii principali pentru care obiectul devine inestimabil. Însăși viața lui, a cărei mărturie sunt lucrările lăsate în urmă, ar trebui să fie motivul pentru care ele devin inestimabile. Opera sa, în universalitatea ei, să poată fi văzută de orice om, iar ceea ce a lăsat el în urmă să fie recunoscut ca dovadă a libertății cu care și-a asumat propria existență.

Încerc să nu îmi fac păreri definitive până nu văd cu ochii mei subiectul despre care vreau să trag niște concluzii. În ce privește casa de licitație Sotheby’s, am văzut-o în 2015 când am stat în Londra o perioadă mai lungă de timp, după îndelungi interogații interioare și nesiguranțe dacă voi fi lăsată să intru acolo sau nu. Aflând că lucrările licitațiilor sunt prezentate în expoziții deschise publicului, am decis să mă duc să văd Sotheby’s pe viu, să absorb energia locului așa cum se cuvine. Am făcut un exercițiu de libertate spunându-mi că indiferent de codul vestimentar de acolo, nu mă voi îmbrăca cu cele mai elegante haine din garderobă și nici nu voi încerca să par ceva ce nu sunt – ci îmi voi asuma identitatea în mod firesc, mergând ca un om obișnuit de pe stradă. Nu am fost foarte mirată să constat că nu prea existau vizitatori, extrem de puțini, expozițiile fiind frecventate mai mult de oameni la costum, ce consultau și prețuri, deci posibili colecționari. Am stat câteva ore bune în Sotheby’s, pentru că aveau foarte multe loturi, atât din perioada modernă cât și din cea contemporană: Francis Bacon, Edvard Munch, Damien Hirst, Banksy, Andy Warhol, Gerhard Richter. Am asistat în trecere chiar la panotarea unei piese din seria Campbell’s Soup Cans de Warhol, aceasta fiind manevrată cu mănuși albe, evident. Licitația de contemporană cuprindea și o serie de serigrafii cu Marilyn Monroe, iar într-o încăpere alăturată se afla o colecție de obiecte personale a trupei Beatles, fiind integrate într-o licitație tematică. Cu alte cuvinte, m-a întâmpinat un regal de lucrări cunoscute, într-un cadru foarte prețios. Acestea erau valoroase prin ele însele și asta era de ajuns, cadrul expunerii urmând să le plaseze într-un spectacol din punctul meu de vedere mercantil.

Sentimentul cu care am ieșit de acolo a fost unul eliberator, pentru că deși am simțit priviri curioase asupra mea sau extrem de subtil condescendente, acest lucru nu m-a afectat în vreun fel, ci din contră, experiența pe viu a spațiului mi-a confirmat din nou că luxul în care arta este promovată și cu care este asociată nu are nimic în comun cu substanța ei – descrie un context social, nimic mai mult. Vizitând în teniși și blugi Sotheby’s mi-am autoimpus să mă desprind de stereotipuri și prejudecăți și să percep un fenomen creat în jurul obiectului de artă și să nu judec obiectul de artă în funcție de fenomen.

Revenind la produsul artistic și la ideea de moștenire culturală, ceea ce lăsăm în urma noastră e o decizie foarte personală, conștientizată sau nu, fiind mărturia existenței noastre în coordonatele cunoscute ale vieții. Fie că plecăm mai repede sau mai târziu din ea, ceea ce rămâne e coliziunea noastră cu timpul și ceea ce rezultă din aceasta. Ioana Nemeș, în expoziția Times Colliding, inserează textul: „Libertatea ca altă formă de tiranie, ca altă minunată cuşcă”. Libertatea poate deveni o cușcă, însă e singurul lucru care ne aparține în totalitate. Ce tranzacționăm noi în această viață? Fiecare decide pentru sine, într-un mod liber și autentic. Ceea ce lăsăm în urma noastră ne definește și marchează un memento despre o viziune particulară. Fie că privim înspre arta universală sau ne concentrăm la arta contemporană locală, amprentele materiale lăsate de artiști vin să celebreze un mod de viață, de a percepe lumea și rămân asemeni unor portaluri – căi de acces către conștiințe care continuă să trăiască metaforic prin ele.