Seria de lucrări expuse la galeria SAC (03.04 – 05.06.2021) poate fi înțeleasă prin rapel la genealogia practicii pictoriale a lui Gili Mocanu (GM) ce pleacă într-o mișcare de revoluție proprie odată cu implozia neo-avangardistă fast forward a Grupului Rostopasca de la finele anilor 2000, reacție atât față de inerția mediului instituțional, cât și față de eforturile „stahanoviste” de sincronizare cu trendurile pieței. Se poate spune că pictura, în acel moment, a fost revalorificată ca mediu de expresie contestatar, iar GM se cere contextualizat în funcție de generația cu care se identifică/diferențiază: Comănescu, Gorzo, Tolici.

În acest sens, ar fi indicat ca albumele acestuia să fie prezente în spațiul expoziției spre consultare. Amintesc de albume (GM, două volume, 2013; GM Dublul, 2015) deoarece surprind o evoluție lentă, organică, condiționată „disciplinar” de munca de atelier și de întâmplări concrete. Din discuțiile pe care le-am purtat, în varii ocazii, i-am înțeles refuzul manifest față de soluțiile figurative sau nonfigurative, cât și reacțiile idiosincratice față de natura și funcția texturilor („nu există chipuri, totul este ‘acrilic’, chiar dacă ne cramponăm să vedem diferite texturi, flori, chipuri…”) și, în consecință, efortul de a elabora o „filosofie” personală a picturii, despre care voi discuta ceva mai jos. Lucrările lui GM sunt traversate de liniile de forță ale modernității, chiar dacă nu propun un răspuns monocrom sau structural pentru a indica câmpul de imanență al pânzei sau planeitatea absolută a suprafeței picturale: jocul închis și dedublat al perspectivei, paleta mică de culori dinamizate de jocuri subtile cald – rece, marcajul „geometric” al spațiului, pânza ca registru evenimențial de reflecție vizuală.

Ideo/grame

În privința fatalităților filosofice sub care a fost decantată „opera” lui GM sau „profilul artistic” pot înțelege intenția, nu și personalizarea generalizată (spirit, paideuma, voința lui Schopenhauer etc.) a unor „mobiluri picturale”. Ar fi mai degrabă un „antimetafizician” convins de generalizările propriilor experiențe, un empirist, un „golan”. Pictura sa nu este o „bibliografie în acrilic”, cu toate că exprimă, în termenii lui Nietzsche, „micile adevăruri ale vieții” care nu sunt simplele dovezi ale faptului trăit, ci experimentele, contingența faptelor și a deciziilor ce creează o viață. Griul sau „borhotul de atelier” (cum îi spune) este asemănător unui plan care circumscrie sau delimitează o serie de concepte vizuale; o suprafață perceptivă în care sunt digerate și rezumate simbolic experiențe cotidiene. Seria dublurilor surprinde excelent caracterul experimental al acestor procese de esențializare picturală a facticității.  Prin fixarea lor singulară, „casa”, „chipul”, „craniul”, „cheia”, „coroana” etc. descriu un raport cu ele însele trădat prin jocul efectelor de umbră, precum confruntarea individuală cu viața.

Situații picturale

Am putea renunța la explicațiile semiotice, spiritualiste sau metafizice pentru a reveni la o miză latentă a mediului pictural, prezentă în lucrările sale. Am considerat multă vreme că acestea antrenează o formă de pictură-gherilă, respingând orice tip de textură, prin trasarea consecventă a unei direcții ce țintea dincolo de nonfigurativ; o reducție a întregii butaforii ce însoțește istoria „tabloului” pentru a rămâne doar cu intensitatea culorilor, strategia tehnicilor și ipostazierea unor situații existențiale prin simboluri/semne.

Cred, însă, că miza lor reală este deschisă de relația care se poate stabili, în contul pânzei, între concept sau idee și imagine sau reprezentarea lui sensibilă. Să plecăm de la cele expuse la SAC și să privim în urmă, la seria de lucrări: Z and nothing (2013), Fără Titlu (2012, 2013), Jedem das Seine (2011, 2012), S.H.M și G.L.E, Fără Titlu, Pride, Give Up, Bellum omnium contra omnes, End Theme, Death in America (2011), mama (2010), Fără Titlu (2009), Lih Hill (2007), Consoană și Vocală (2006 și 2007). Pe linia în care a fost descrisă practica sa, aș fi condiționat să afirm că lucrările trimit spre o arheologie a gestului pictural, anulând diferența dintre a scrie și a picta, a produce semne și a produce imagini. Ori că pictarea sau înscrierea cuvintelor pe pânză, sub regia unor gag-uri de perspectivă, semnalează statutul incert, momentul de criză al unei diferențe care nu mai separă nimic, un spațiu indistinct în egală măsură referință, semn, denotație, conotație, imagine picturală.

Totuși, aș crede mai curând că ne confruntăm cu o situație insolită în care sunt reluate involuntar tensiunile unor practici evolutive ale Renașterii, asupra cărora criticul de artă Robert Klein[1] face o serie de afirmații extrem de interesante: „Nu avem în prezent un echivalent propriu-zis pentru termenul impresa, un simbol în principal compus dintr-o imagine și un moto, servind la exprimarea unei reguli de viață sau a unei aspirații personale a celui care o poartă.”; „[…] are ca punct de pornire imaginile expresive din Quattrocento, hieroglifele și alegoriile”; „[…] instrument al intelectului nostru, compus dintr-o figură și cuvinte ce reprezintă metaforic conceptul interior”; „[…] impresa, în același timp imagine și idee, <<un nod de cuvinte și imagini>>”; „[…]gândire-imagine ce se substituie unui concept”. Klein urmărește evoluția utilizării și definirii acestor „impresa” în secolul XVI și observă că această noțiune care circumscrie o serie variată de forme de expresie surprinde, odată cu anumite reguli de construcție, relațiile particulare care se stabilesc între idei și imagini, pe o direcție deschisă de întrebarea: poate fi universală o imagine? Altfel spus, este ideea o imagine sau poate fi?

Revenind la seria lucrărilor amintite, putem afirma că sunt înrudite ca intenție cu aceste impresa, fiind modalități de expresie prin care GM anunță și perfomează o filosofie proprie a picturii: motto-uri, concepții personale traduse în imagini cu detentă „universală” alături de fricțiuni perspectivale, marcajul unor palete de culori contextualizate în regim propriu etc. Trecerea de la reprezentări simbolizante la inscripționarea unor formule sau spuse nu este altceva decât o maturizare a unei concepții personale despre pictură. În plus, s-ar cere să luăm în calcul și muzica electronică realizată sub pseudonimul Somnoroase Păsărele, o experiență prin care putem vorbi de o dimensiune sonoră a practicilor sale picturale. Un soi de angajament acustic manifest prin atenția pentru „timbrul” culorilor și sonoritatea liniilor constituind un supliment (a la Derrida) al actului perceptiv. O gândire-imagine poate fi sinestezic și asamblaj sonor, și constelație în „ulei”, indicând ca atare o nouă formulă de reteritorializare a impresa.

În raport cu cele discutate, trebuie să remarc că strategia de iluminat a lucrărilor expuse la SAC diminuează efectele perspectivale, subtilitatea temperaturilor și corporalitatea imaginilor, în favoarea unei lecturi „semantice”, ghicitura în oglindă, ca și când miza ar fi revelarea surselor și a „înțelepciunii” acelor formulări.

Expoziția personala CLAR.OBSCUR a artistului Gili Mocanu, a avut loc în perioada 3.04 – 5.06.2021 la SAC, București.

[1] vezi Robert Klein, Form and Meaning. Essays on the Renaissance and Modern Art, translated by Madeline Jay and Leon Wieseltier, The Viking Press, New York, 1979, în special Partea I, cap. 1, pp. 7 – 23.