Războiul, migrația, strămutarea și dezrădăcinarea joacă un rol important în procesul uitării și ștergerii, chiar și când acestea nu au o motivație politică. Biografiile și carierele întrerupte duc deseori la o cădere în obscuritate. Acest lucru este cât se poate de clar în cazul Heddei Sterne, una din cele mai promițătoare și talentate artiste ale României interbelice, a cărei moștenire a fost practic ștearsă din canonul istoriei artei țării ei de baștină.

Născută în București în 1910, sub numele Hedwig Lindenberg, Hedda a început cursurile de artă la o vârstă fragedă, sub îndrumarea lui Max Herman Maxy, fost student de limbi străine al tatălui său.Primul profesor al Heddei, Fritz Storck, unul din cei mai importanți sculptori și artiști ai perioadei, soț al artistei la fel de faimoasa, Cecilia Cuțescu Storck, i-a fost de asemenea profesor lui Maxy și altor artiști ce vor ajunge mai târziu moderniști celebri. În cadrul acestui cerc, Hedda i-a cunoscut pe frații Brauner (Victor, Harry și Theodore) și pe Marcel Iancu, care îi va deveni mai târziu al doilea profesor. Victor și Marcel s-au întors la București din Zurich, unde, în 1916, puseseră bazele anti-mișcării dada la Cabaret Voltaire, împreună cu compatrioții lor, Tristan Tzara și Arthur Segal. Acest spirit avangardist a fost cultivat în România printr-o serie de publicații – precum Integral, Contimporanul sau 75HP – ce conectau grupurile bucureștene la cercurile internaționale, facilitând schimburi precum și relații strânse între membri. Primul semn de apreciere pentru talentul Heddei poate fi văzut în octombrie 1924, în singurul număr al revistei 75HP, una din cele mai avangardiste publicații dintre cele menționate mai sus. Pe paginile sale dadaiste, plasat deasupra unei recenzii de Ilarie Voronca, este o reproducere a unei litografii dedicate Heddei, realizată de Victor Brauner pentru expoziția sa la Maison d’Art. Hedda avea doar 14 ani. Prietenia ei cu frații Brauner, mai ales cu Victor, care s-a mutat în Franța în 1938 și a supraviețuit războiul parțial în ascundere, va dura o viață. Theodore Brauner, cel mai puțin cunoscut dintre cei trei, i se va alătura în cele din urmă lui Victor în Paris, în 1952, continuându-și cariera de talentat fotograf experimental, scăpând cu viață din Holocaustul românesc în 1942, fiind ținut într-un lagăr de tranzit în Cipru și ajungând în final în Palestina în 1944. Soarta tragică a folcloristului Harry este deja binecunoscută în România. Acesta a supraviețuit Holocaustului în București, fiind apoi arestat de regimul comunist în 1950, parte din lotul Pătrășcanu, și închis timp de 12 ani, din care 7 i-a petrecut în izolare. S-a căsătorit cu o altă acuzată din proces, artista Lena Constante, după eliberarea lor în 1963.

În 1929, Hedda a părăsit Bucureștiul pentru a studia la academiile de artă prestigioase ale Europei, printre care Kunstgewerbeschule Viena și Académie de la Grande Chaumière din Paris, pentru a reveni și a se înscrie la Universitatea din București în 1930. Doi ani mai târziu, se căsătorește cu Fritz Sterne, care i-a susținut cariera artistică pe parcursul vieții, chiar și după divorțul lor din 1944. În anii 1930, Hedda a vizitat în continuare Parisul, unde se întâlnea cu prietenul său Victor, un promotor devotat al operei ei prin cercurile suprarealiste din care făcea parte, ajutând-o să ajungă expusă în 1937 la Salon des Sur-independants. Hedda a debutat în România cu o expoziție personală de sculptură la Sala Mozart în anul 1936. Despre expoziție, Claudia Millian scria în Cuvântul Liber următoarele: „În toată această mărturisire plastică se descoperă un stil propriu, o atitudine intelectuală, o înțelegere socială…”, în timp ce Adevărul o lăuda astfel: „e o expoziție dinamică. . . . artista nu se mulțumește numai cu crearea unor minunate bibelouri mari, ci – cu pumnii strînși – se și revoltă”. Sculpturile ei erau expresive și puternice. Formele erau profund stilizate, capturând însă cu succes forța corpurilor în mișcare. 

În acest grup strâns de artiste și artiști de avangardă, majoritatea cu origini evreiești, Sterne s-a împrietenit cu pictorița Medi Wechsler, care fusese iubita lui Harry Brauner înainte să se căsătorească în final cu poetul și eseistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). Hedda i-a lăsat lui Medi majoritatea lucrurilor sale înainte să fugă din România fascistă în Octombrie 1941, în siguranța Americii, pentru a se alătura soțului ei, Fritz, care plecase acolo cu un an în urmă, într-o călătorie de afaceri, pe când călătoritul din România era încă posibil, și nu s-a mai întors. 

Într-un interviu din 2001, Hedda vorbea despre teroarea antisemită pe care a trăit-o în acei ani în România, „Vedeți, îmi aduc aminte de când eram tânără, dacă aveau bani – îi urau. Dacă nu aveau bani, îi urau. Dacă erau intelectuali, îi urau. Dacă erau artiști, îi urau. Orice făceau evreii, exista un motiv să fie urâți în România”. Această atmosferă sumbră este redată într-o serie de acuarele suprarealiste din 1939 intitulate Peisaje urbane din București. Revolta Legionară din 1941 și pogromul antievreiesc au convins-o pe Hedda și pe mulți alți evrei, inclusiv Marcel Iancu, că trebuie să fugă. În același interviu din 2001, ea descrie zilele pogromului astfel: „Devenise – devenise și, și – o chestiune de viață și de, nu de moarte. De moarte îngrozitoare. Hidoasă. Eu am scăpat – aveam un prieten, un om masiv, ne-evreu, care petrecea nopțile la mine în apartament. Și într-o noapte a venit un ciocănit [ininteligibil, 03:18] la ușă. Și el, fizic, pentru că era un om așa bun, i-a gonit și m-a salvat. Următoarea dimineață am aflat ce s-a întâmplat cu oamenii pe care îi luaseră. Nu vă spun, e prea îngrozitor”.

Ajunsă la New York, aceasta a început o serie de tablouri intitulate Memorii din România, utilizând o estetică suprarealistă și făcând referire la momente autobiografice. După încheierea seriei, care a avut poate și o funcție cathartică, aceasta a rupt orice legătură cu țara de baștină și s-a dedicat vieții noi în lumea noua. În 1944 a divorțat de Fritz Sterne și s-a căsătorit cu artistul Saul Steinberg, un alt român evreu care a ajuns la New York în iulie 1942, după o evadare și mai peripatetică din fascism și persecuția din Europa. Cu Saul ea vorbea doar în engleză. Îndepărtându-se încetul cu încetul de suprarealism, Hedda și-a dezvoltat propriul stil, mai întâi îmbrățișând viteza, modernitatea și industria New York-ului, reprezentându-le în picturi cu așa-numitele antropografii (mașinării cu trăsături umane).

Însă spre deosebire de cariera ei, ce a înflorit în Statele Unite, odată ce a început să îi cunoască și să se împrietenească cu artiștii moderni din comunitatea expatriată europeană, precum Max Ernst, Marcel Duchamp, Peggy Guggenheim etc., și să-și primească recunoașterea binemeritată – devenind, printre altele, prima membră a Irascibililor – amprenta pe care și-a lăsat-o în România a pierit după devastarea războiului și odată cu schimbările politice postbelice. Medi Dinu s-a integrat bine în mediul cultural postbelic, bucurându-se de o carieră lungă și de succes. Aceasta a păstrat lucrurile Heddei până la bătrânețe, când s-a internat la căminul pentru persoane vârstnice Moses Rosen. La moartea lui Medi, proprietatea sa a fost împărțită și vândută pe bani puțini, în circumstanțe dubioase. Obiectele ei de valoare, inclusive lucrări semnate de Sterne, au ajuns la dealeri, magazine de antichități sau pe diverse website-uri cu bunuri la mâna a doua. Se pare că la acea vreme nicio instituție de artă nu era interesată să o recupereze pe Hedda Sterne ca parte din canonul avangardei românești, care, de altfel, a devenit un bun de export, în ciuda antisemitismului profund ce i-a forțat pe majoritatea artiștilor mișcării să fugă din România pe mapamond.

Prima prezentare în România a operei Heddei, cu un accent pe anii ei dinaintea emigrării, a fost realizată în cadrul expoziției din București, The Future of Memory, o platformă în mai multe orașe pe care am lansat-o în 2016 și la care am lucrat în colaborare cu Asociația Quantic pentru a o organiza în 2017. Deși nu am beneficiat de susținerea instituțională de care am fi avut nevoie pentru a asigura lucrările originale pe hârtie, care erau extrem de delicate, imagini cu lucrările ei au fost prezentate pentru prima data în România la Casa Cesianu, în expoziția curatoriată de mine, iar directoarea Fundației Hedda Sterne din New York, Shaina Larrivee, a venit să vorbească despre artistă și biografia ei. Astfel, am recuperat memoria unei artiste marginalizate și ignorate, însă extraordinare, care ar trebui considerată una din cele mai mari și mai talentate avangardiste românce a vremurilor sale. 

Traducere de Rareș Grozea