Nicolae Comănescu este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti români la ora actuală. A absolvit Universitatea de arte plastice din Bucureşti, fiind unul dintre fondatorii grupului Rostopasca. O expoziţie monografică dedicată operei sale a fost organizată în anul 2011 la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti. De asemenea, lucrările sale au fost prezentate în Germania, Italia şi Austria în cadrul unor expoziţii personale. Televiziunea Arte TV a realizat în 2014 un documentar despre București, în cadrul căruia Nicolae Comănescu se numără printre protagonişti.

Raluca Betea discută cu artist despre expoziția sa personală I can see no revolution, prezentată la galeria Petra Nostheide-Eÿcke din Düsseldorf  în perioada 22 octombrie 2014 – 21 ianuarie 2015, cu sprijinul ICR Berlin.

Raluca Betea: Revoluție – un subiect fierbinte  și extrem de actual în contextul mișcărilor de protest din ultimii ani, începute cu Primăvara arabă, recentele conflicte din Ucraina, etc. Mai mult, în 2014 s-au împlinit 25 de ani de la evenimentele desfășurate în România în ‘89 și de la „revoluția pașnică” din Germania. Ce ne puteți spune despre titlul ales? Care a fost punctul de pornire în alegerea acestei teme? Ați putea să detaliați conceptul expoziției?

Nicolae Comănescu: Nu mai țin minte exact când a fost punctul de pornire. Din copilărie am avut greutăți în a înțelege istoria. Prima dată a fost în clasa a 3-a când am aflat că „istoria e scrisă de învingători”. Aveam discuții aprige cu Tatamare pornind de la Războaiele Daco – Romane până la cele auzite la Radio Europa Liberă și Vocea Americii versus propaganda oficială a dictaturii comuniste din acei ani. Bătrânul încerca să-i limpezească nepotului primele priviri către istorie și reusea să-l încurce de tot J. Lucrurile nu erau simple, lucrurile aveau mai multe înțelesuri,  „Libertatea” nu era chiar libertate, „Dreptatea” nu era chiar dreptate, „Valoarea” nu era chiar valoare, „Aurul” nu era chiar aur, discursurile aveau mai multe semnificații și existau diferite discursuri asupra aceluiași eveniment, chiar și eu învățasem să vorbesc într-un fel acasă și în alt fel la școală de la o vârstă destul de fragedă. Deși mi-a fost greu la început.

Probabil lucrurile s-au coagulat mai târziu (cel mai târziu când am participat la demonstrațiile din toamna lui 2013 împotriva proiectului aurifer de la Roșia Montană). Am devenit conștient de relațiile formate între tot felul de revoluții, revolte și demonstrații la care am participat personal într-un fel sau altul: „Revoluția de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă din august 1944”, despre care mi s-a predat la școală toată copilăria și în rezultatul căreia am trăit primii 20 de ani, Revolta muncitorilor din Brașov din 15 noiembrie 1987, „Revoluția Română” sau luptele și demonstrațiile anticomuniste din decembrie 1989, Golaniada sau „Fenomenul Piața Universității” sau demonstrația anticomunistă mamut din perioada 22 aprilie – 15 iunie 1990, cele 6 Mineriade la care am fost martor între ianuarie 1990 și februarie 1999 și Protestele împotriva Proiectului Roșia Montană din septembrie 2013.

Am văzut în timp cum o „Revoluție” se transformă de fapt în lovitură de stat, cum imediat după naștere societatea civilă este distrusă prin război civil, cum sub masca democrației se naște corupția cea mai atroce, cum corupția naște apatie, am văzut cum dublul limbaj apare și dispare sub diferite forme, cum speranța apare și moare de la o generație la alta, am văzut un fel de matrice a apariției „Binelui comun” și a transformării lui în nimic.  Am avut senzația că suntem o specie unde fiecare zi este modelată de nevoia de hrană, fiecare generație se dublează sub presiunea instinctului sexual și fiecare a doua generație „explodează” atrasă de magnetismul unei revoluții mimând de fiecare dată sensul, semnificația și progresul. Și de fiecare dată ratându-l. Am senzația că magma socială nu are un motor înăuntrul ei ci așa cum apa pare că se mișcă singură, dar e sub influența vântului și lunii, ea participă la furtuni uriașe câteodată însă nu este furtună niciodată.

Am senzația că nu a existat nici o revoluție. Deși am fost, am văzut-o, am numărat urmele gloanțelor pe ziduri, am văzut statisticile și cimitirele cu morți, semnificația și efectul trecutei furtuni – daca a existat – nu se prelinge pe plaja pe care stăm acum. Prețul aurului continuă să crească sau să scadă ca pe vremea Imperiului Roman, „Primavara Arabă” face media să fiarbă ca pe vremea „Revolutiei Române”,  noii activiști ai binelui au găsit cauza răului, iar noi ne pregătim cu candoare să pedepsim o dată pentru totdeauna noile crime împotriva civilizației făcute de „babuinii” din Califat.

În expoziția din Düsseldorf n-am un concept clar. Nu-i un raționament aici, nu-i o desfășurare de argumente și niste rezultate empirice. Este mai degrabă un soi de jurnal de călătorie, o colecție de note. O încercare nereușită de a ieși din matrice. Prin istorie. Nu trag concluzii, observ contradicții, văd transformări.

Expoziția reunește lucrări mai vechi și rezultatele unui performance, care a constat în pictatea pereților galeriei de-a lungul mai multor săptămâni. Cum s-a desfășurat realizarea acestui „site-specific art”?

Picturile din seria I can see no revolution au fost expuse în galeria Petra Nostheide–Eÿcke din Düsseldorf , galerie ai cărei pereți au fost și ei pictați în prealabil. Picturile de pe pereți au continuat tema lucrărilor pe pânză, toate împreună creând o atmosferă mai complexă, mai densă, mai dinamică. Am pictat pereții vreme de 2 săptămâni timp în care galeria a fost deschisă publicului.  Am avut parte de tot felul de reacții, unele extrem de distractive. O doamnă m-a felicitat pentru zidurile pictate, dar când a realizat că urmează să pun picturile peste m-a rugat să nu stric frumusețe de ziduri acoperind imaginile cu tablourile care erau împrăștiate pe jos prin galerie. A fost foarte suparată când i-am spus că trebuie să pun și tablourile pe pereți J. Nu e prima oară când urmăresc să ies cumva din bidimensionalitatea pânzei și să ating printr-un soi de scenografie bogăția unui show, mai mult decât oferta statică a unei expoziții. Prima dată am lucrat în acest sens în 2012 pentru expozitia RHEIN în cadrul bursei de creație ce a rezultat din colaborarea Kulturamt Düsseldorf și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești Mogoșoaia și am continuat de atunci să extind modul acesta de expunere în cadrul unui site specific.

Cum a fost receptată expoziția? Care au fost reacțiile publicului larg/ale specialiștilor care au trecut pragul galeriei?

Mi s-a părut foarte clară reacția oamenilor care au intrat în galerie. Toți au fost foarte interesați de pictura mea și foarte interesați să afle cum văd urmările revoluțiilor din 1989 din estul Europei. Marea majoritate erau bine informați atât în ceea ce privește arta contemporană cât și tema revoluțiilor recente din Nordul Africii sau a revoluțiilor de stânga din anii ’70. De asemenea, mi-a plăcut lipsa de complexe a oamenilor care intră în galerie și franchețea abordării lor.

Intenționați să prezențați acest proiect expozițional și în România? Credeți că publicul din România s-ar raporta diferit față de cel din Germania la mesajul expoziției? 

Există un plan de a aduce expoziția I can see no revolution de la galeria Petra Nostheide–Eÿcke din Düsseldorf în România și de a o expune împreună cu lucrările din expoziția SAMBAdy must dye in this CITY de la galeria H’art din București din primăvara lui 2014.  Căutăm încă fonduri și spații pentru asta.

Cred că publicul din România este un public instruit și avizat.

Ce urmează în viitorul apropiat? Care sunt proiectele la care lucrați

La începutul toamnei 2015 urmează să am o expoziție în Berlin împreună cu galeria Petra Nostheide-Eÿcke și tot în această toamnă plănuiesc o expoziție la Galeria H’art din Bucuresti. Tema urmarită în aceste două evenimente va continua cumva proiectele I can see no revolution și SAMBAdy must dye in this CITY.

Nicolae Comănescu, I can see no revolution, a fost la Galeria Petra Nostheide-Eÿcke, Düsseldorf în perioada 22 octombrie 2014 – 21 ianuarie 2015.