La doi ani după apariția cărții lui Costică Brădățan, In Praise of Failure. Four Lessons in Humility, distinsă cu PROSE Award in Philosophy și nominalizată, în traducerea lui Vlad Russo, la Premiul Monica Lovinescu (Editura Spandugino, 2023), Cristina Vasilescu curatoriază expoziția „I Still Wonder”, născută și ea, precum cartea de mare actualitate a lui Brădățan, dintr-o reflecție intensă asupra experienței eșecului. „A eșua este un lucru esențial pentru noi, ca ființe umane”, scrie Brădățan. „Eșecul pune o distanță între noi și lume, precum și între noi și ceilalți; o distanță care ne dă senzația acută că suntem inadecvați, că nu suntem sincronizați cu lumea și cu ceilalți, că ceva e nelalocul lui.” Ca pentru a ilustra această analiză a insuccesului, Cristina Vasilescu alege șapte artiste și artiști care abordează din unghiuri diferite și surprinzătoare acest fenomen care, după cum scrie tot Brădățan, „ne definește”. Titlul expoziției nu este însă inspirat de cartea lui Brădățan, ci de articolul criticului de artă Jerry Saltz, care reflectează asupra trecutului său ca artist „ratat” (My Life as a Failed Artist), adresându-și întrebarea: „I still wonder: was I fated by my upbringing to failure?” („Încă mă mai întreb: oare educația mea m-a predestinat eșecului?”) – întrebare pe care Cristina Vasilescu ar prefera poate să o înlocuiască prin: „Încă mă mai întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă nu m-aș fi lăsat atunci descurajat de eșecul meu?”

Ilustrând performativ forța dubitativă a eșecului, care declanșează în noi îndoieli, revizuiri și procese de conștiință, expoziția „I Still Wonder” lasă deschise o serie de întrebări, din care cea mai gravă pare a fi aceasta: cum ne mai putem ierta eșecurile într-o societate dispusă să ne accepte toate excentricitățile, cu condiția ca ele să garanteze succesul? Odată cu eliberarea de academism, tradiții și canoane, într-o lume în care eșecul (în speță cel artistic sau intelectual) și-a pierdut aura autosacrificială și eroică pe care o avea în arta „damnată” a secolului XIX, ce anume ne mai poate ajuta să ne iertăm nouă înșine eșecurile? Și cum putem să le valorificăm?

Nu numai răspunsurile variază de la artist la artist, ci și – iar asta e chiar mai interesant – reformularea întrebării înseși. Ca pentru a deschide un peisaj în care spectrul acestei întrebări să poată bântui în voie, picturile lui Tudor Ciurescu, realizate cu aerograful, înfățișează spații neliniștitoare, uneori angulare, alteori extinse spre orizonturi joase ca în suprarealismul metafizic, populate de figuri sau recuzite al căror context narativ nu-l cunoaștem – spații subminate de elemente ale unei antifizici magrittiene (un candelabru de dantelă în plină funcțiune) sau de citate cinematografice alienate (ca în Untitled [after Tarkovsky’s Andrei Rublev] ori Five Legged Horse, care m-a dus cu gândul la o scenă din Unchiul Boonmee de Weerasethakul).

Cele mai directe și ofensive forme ale eșecului – refuzul și reproșul – sunt ipostaziate în instalația duetului Sleepy Press: Lucia Holásková și Marta Lopes Santos, care au colecționat, în urma unui open call, răspunsuri negative (temutele rejections) la dosare de candidatură, documente de defulare discursivă, mărturii ale unor nedreptăți istorice sau poeme care răscumpără prin estetizare cutezanțe eșuate. Prinse cu clame pe o sfoară de rufe care străbate de la un capăt la celălalt spațiul expozițional, aceste Letters of No, din care durerea și frustrarea n-au ieșit la „spălare”, sunt ca proverbialele rufe murdare expuse în public „fără jenă” – o „nerușinare” terapeutică, devreme ce umilința povestită și împărtășită își pierde din pondere, devine, prin corectare, reinterpretare, sublimare, operă de artă. În comparație cu satisfacția perdanților care se știu împliniți într-un mod incomensurabil cu standardele învingătorilor, succesul acestora din urmă devine derizoriu, scade la nivelul unei „împliniri oarecare” (some sort of fulfillment), după cum le urează una dintre vocile instalației, cu veninoasă condescendență, executorilor aroganți ai opiniei comune.

Întorcând și ea armele, Aurora Mititelu își povestește idila cu Abel, care nu este nimeni altcineva decât ea însăși în variantă masculină, într-o instalație ce imaginează relația perfectă cu propriul sine de gen „opus”. Abel este un homunculus în tradiția dezideratului romantic de a obține perfecțiunea prin artificiu. Precum creatura din Frankenstein sau personajul din Faust II, Abel este și el produsul unei științe up-to-date, în acest caz al Inteligenței Artificiale generative, ca un fel de echivalent modern al alchimiei. Întâlnirea paradoxală cu romantismul în acest proiect se produce și prin motivul blazării și al nemulțumirii față de prezent, față de heteronormativitatea agresivă a societății tradiționale, în speță est-europene, care justifică escapismul înspre perfecțiune și ideal „romantic”. Dar acesta este punctul în care exacerbarea idealității se întoarce autoironic împotriva ei înseși. Mai puțin imprevizibil decât congenerii săi alchimici, Abel este programat din start să se limiteze în reacțiile sale la o sferă de opțiuni care, deși infinite ca număr, răspund unor așteptări restrânse. Pe de altă parte, mediată cum este prin rețeaua de socializare – vizitatorii sunt invitați să comunice cu Abel printr-un telefon pus la dispoziție pe un generos pat matrimonial –, relația perfectă cu Abel ridică întrebări legate de gradul de ficționalizare la care ajunge orice relație umană când sfera ei predilectă de comunicare se restrânge la mediul digital.

Prin seria de lucrări semnate de Christian Jankowski intrăm în registrul metaforei. Problematica eșecului este transpusă aici în sfera artefactelor, de unde poate fi apoi, îmbogățită cu un mesaj alegoric, redirecționată înspre domeniul umanului. Răspunzând unei invitații a ziarului Welt am Sonntag, Jankowski a fotografiat pe 1 ianuarie 2000 petarde aruncate în noaptea de Anul Nou, dar neexplodate. Seria Millenium Duds explorează astfel tensiunea dintre funcție și nerealizarea ei și pune în scenă solitudinea aproape personificată a artefactului care și-a ratat menirea, care a refuzat să participe la euforia generală a nopții cu presupuse conotații eshatologice și care ar putea oricând să-ți explodeze în față – perspectivă angoasantă pe care prim-planurile amplificate ale fotografiilor o exploatează din plin.

Lucrările lui Lucian Bran, Thermscape 56C41 și Thermscape 56C43, ridică problematica eșecului la o treaptă suprapersonală, abordând-o dintr-o perspectivă globală. Developarea la 56º C a fotografiilor făcute după diferite sere de pe tot întinsul Europei supune pelicula unui stres termic ce transformă nuanțele de verde ale vegetației tropicale în nuanțe de roșu. În natură, la această temperatură, plantele încetează de a mai realiza fotosinteză. Fotografia, vehicul tradițional al evocării trecutului, devine astfel în mâinile lui Lucian Bran un suvenir din viitor, ce reține momentul în care încălzirea globală provocată de om va atinge proporțiile unei combustii infernale. Privitorul lucrărilor sale se vede pus în postura unui subiect postapocaliptic care își contemplă propria dramă, de parcă aceasta s-ar fi consumat deja.

Odată cu lucrarea Ilenei Pașcalău Suits you well intrăm într-un clar registru feminist. Inspirată de banduliera de vânătoare a bunicului artistei, lucrarea explorează prin poanta magrittiană și alienarea funcționalității obiectuale trecerea de la anecdotic la luarea de atitudine, de la ironie la semnalul de alarmă. Înlocuirea gloanțelor din bandulieră cu rujuri negre nu reprezintă simpla substituire a unei arme cu alta, în sensul facil al unei „feminități fatale”, ci resemantizează noțiunea însăși de „armă letală”. Asemenea buchetului de flori al lui Banksy, care, deși aruncat cu patos, totuși nu distruge, aceste arme merg drept la țintă, dar nu ucid. În loc de explozibil, ele transportă un mesaj. De fapt, importantă nu e arma, căci ea nu va răni. Importantă e forța cu care acest obiect neletal este trimis la țintă.

Prin aceste explorări, Cristina Vasilescu realizează un adevărat compendiu al „eșecului” și al semanticii acestuia. Mesajul care pare să se desprindă din acest compendiu de sensuri divergente este poate acela că niciun eșec nu este definitiv. Arta îi refuză eșecului ultimul cuvânt. Îi revine atunci artei ultimul cuvânt? Fără îndoială că nu, căci arta nu are niciodată numai un singur cuvânt de spus.