Aceasta este prima expoziție de anvergură a lui Iulian Mereuță, pentru mulți un artist necunoscut, cu toate cele câteva recuperări punctuale mai ales ale acelor lucrări care răspund perspectivei actuale. Selecția operată de Călin Dan și Sandra Demetrescu oferă deocamdată o primă imagine coerentă a parcursului său artistic, care se va nuanța și îmbogăți în cadrul proiectului de lungă durată, de un an, cât timp va fi deschisă expoziția.

Ideea de laborator sub semnul căreia este pusă expunerea are avantajul de a ne introduce într-un univers vizual distinct, dincolo de precaritatea și nedeterminarea lui. Poate fi descris ca depozit/arhivă de schițe, pictură, fotografii, video, obiecte găsite/deșeuri disparate, dar implicit și de idei, intenții, așteptări, intuiții. Mi-am pus întrebarea în ce măsură unitățile de sens așa cum le delimitează inteligibil expoziția ascultă de intențiile artistului pe care munca de documentare a curatorilor asupra artei lui Mereuță le-a putut reconstitui. Gândirea lui Mereuță stă sub semnul fragmentului, colajului, aleatoriului, hazardului, estetică pentru care din principiu granițele între tehnici și stiluri nu există decât pentru a fi dărâmate. În mod curios, impresia generală este totuși de omogenitate, ceea ce indică existența unui mai vast proiect ordonator, dincolo de conceptul curatorial propriu-zis. Obiectele cu prestanță spațială, un fel de suporturi verticale care susțin suprafețe dreptunghiulare negre, expuse privilegiat în spațiul expoziției, orientează percepția privitorului. Analogia cu reducția drastică la care a supus Kazimir Malevici lumea, când a pictat pătratul lui negru pe alb, este inevitabilă și îl situează pe Mereuță în miezul paradigmei moderniste.

Arta lui Mereuță nu avea cum să rămână străină de formația sa de istoric de artă. Poate chiar pregătirea sa teoretică să-l fi făcut intransigent, imun la seducția atâtor formule artistice facile, efemere sau obosite din repertoriul vast al modernității. Restrângerea la non-culori – alb și negru – și la apariții formale minimale, la materii precare, fie că e vorba de desen, pictură, fotografie, obiecte/sculpturi, ar putea indica fie scepticism extrem față de posibilitățile de expresie și comunicare ale imaginii, fie o soluție de salvare prin impunerea unor limite sever respectate. „Inspirația”, divină altădată, Mereuță o aștepta de la vise, semne, simetrii, locuri. Călătoriile, nu prea numeroase pe care le-a făcut, erau în căutarea unor situații/momente/stări intense, care să declanșeze o emoție, un proces mental, să revitalizeze straturi ale sensibilității. Sau poate chiar acea ficțiune a „purei sensibilități” pe care o teoretiza Malevici la începutul secolului trecut. Amestec de bucurie și temeri, întoarcerile în România de după 1990, printre care și călătoria prin Dobrogea din 1999, un vis vechi, au fost extraordinare elanuri vitale, redescoperiri de sine, impulsuri creatoare puternice. Deschiderea spre digital și virtual din ultimul deceniu de viață (de pildă platforma online Frequently nowhere) are legătură cu o „voință de artă” recuperată, în ciuda fragilității și suferințelor fizice aproape constante.

Există în expoziție și câteva portrete (din seria Suite huit portraits, 1986), care, cromatic vorbind, nu ies din dominanta ascetică alb/negru a expoziției. Mai curând decât persoane cu identitate precisă, sunt portrete generice, alcătuiri provizorii, gata să dispară în materia informă din care au apărut. Cred că partea figurativă a artei lui Mereuță nu se reduce la atât și probabil reconfigurările expoziției vor adăuga și alte lucrări.

Mereuță a pornit la drum cu o vocație contrariată. Vroia să ajungă regizor de film, dar a lăsat o operă de artist vizual, făcând un ocol prin studii de istoria și teoria artei (București,1961-1966). Ca adolescent, la Galați, a întâlnit-o pe Lola Schmierer Roth, artistă cu studii și prietenii pariziene interesante și cu har pedagogic, care i-a lăsat o amintire durabilă. Filmul rămâne pentru el o referință constantă. Ca student, începe să lucreze un film, nefinalizat, după un scenariu care actualiza o intrigă inspirată din 1001 de nopți, împreună cu Nicolae Mărgineanu ca operator. Călătorește la Praga în 1968. Îl cunoaște pe influentul critic de artă ceh Jindrich Halupecky, prieten cu Duchamp, cu care întreține o lungă corespondență, relație recunoscută ca formativă din punct de vedere artistic și intelectual de Iulian Mereuță. La începutul anilor 70, un film experimental al său care urma să fie transmis la televiziune este retras în ultimul moment. La capitolul inițiative eșuate se poate adăuga proiectată serie de zece albume dintre care primele două trebuiau să fie dedicate lui Catul Bogdan (ale cărui desene riguros analitice, de interpretare a operelor proprii sau ale altor artiști ca Braque sau Cezanne, au un suflu conceptual avant la lettre) și autodidactului modernist Doru Bucur, urmând ca tipărirea să fie finanțată prin precomenzi ale celor interesați. Inițiativa s-a dovedit firește naivă în contextul economiei etatiste strict controlate.

Interesul pentru literatură, pentru poezie, a fost mereu un ferment al gândirii sale. Noua grilă de lectură a lui Kafka pe care o propune într-o suită de mai multe volume/ proiecte începând din 2001 (volumele Kafka/Poemes, Kafka/Restes, în editura fictivă H.H.L. adică Homo Homini Lupus, culminând cu Kafka/Animal și ceea ce trebuia să devină o instalație sonoră Kafka’s Voices) sau cel despre Paul Celan, au în spate o bogată cultură literară și poetică. Mereuță era familiar cu toate artele. Ca istoric de artă, în anii dintre terminarea studiilor și emigrarea în Franța (1966-1978), el a publicat numeroase articole de critică de artă pe lângă două mici monografii ale lui Henri Catargi (1970) și Ioan Andreescu (1972), deloc convenționale, în fapt ample eseuri care încearcă să capteze, pornind de la un sediment bogat de lecturi, care nu se limitau la istoria artei, modul complicat și imprevizibil în care se articulează un destin artistic. Tot din perioada românească datează acțiuni subversive, cu adresă politică sau refacerea în propriul apartament a „Omului Prăjitură” al prietenului său deja emigrat în Anglia, Paul Neagu, cu care se afla în corespondență.

Mi se pare important să atrag atenția asupra interesului lui Mereuță pentru desen, vizibil și în actuala expoziție retrospectivă, interes manifestat în paralel în reflecția sa critică din anii bucureșteni și în practica artistică. Punctele de întâlnire sunt surprinzătoare și sporesc înțelerea artei lui. Face distincția, la un moment dat, între două tipuri de desenatori, cei care nu exclud posibilitatea și chiar necesitatea culorii pentru a imagina o lume completă și cei care se supun cu fanatism unui ideal de austeritate și rigorilor lui. „A lăsa urme pe hârtie – iată jocul cel mai la îndemână, cel mai sărac. Incredibilele performanțe ale acestui joc sunt revanșa asupra declaratei lui pauperități. Timpul existențial încorporat pătimaș în semn se exprimă totdeauna prin opoziția fundamentală dintre alb și negru. Există implicit o tensiune fățișă în fiecare semn așa cum este aruncat el pe hârtie, o tensiune provenită din incompletitudinea redării. Fără voia celui care-l face, desenul este aproape întotdeauna dramatic, categoria aceasta îl însoțește pretutindeni. Dar dincolo de acest timp existențial, oferta intelectuală îi aduce semnului o plenitudine care-l recompensează de sărăcia lui inițială.” Iulian Mereuță scria aceste rânduri în 1970, prefigurând cumva propria sa angajare artistică. Și nu întâmplător, ca artist, prima sa ieșire publică a fost expoziția de desen de la Galeria Galateea, împreună cu Ion Bițan, în 1973. Semna atunci quasi-anonim cu inițialele J.A.

Expoziția Metamorfozele lui Julian. O retrospectivă-laborator a artistului Iulian Mereuță (1943-2015), curatoriată de Călin Dan, a avut loc la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), București în perioada 31.10.2019 – 25.10.2020.

Acest text a fost publicat în Revista ARTA #42-43 pe care o găsiți în diverse librării din toata țara, precum și în shop-ul nostru.